MĂRĂŞTI, MĂRĂŞEŞTI, OITUZ (I)

TRIUNGHIUL EROILOR NEAMULUI ROMÂNESC
MĂRĂŞTI, MĂRĂŞEŞTI, OITUZ (I)

Consideraţii generale
Elaborat într-un context politico-militar complex, Planul de campanie al Armatei Române se axa pe ideea mobilizării şi valorificării prioritare a resurselor materiale şi capacităţilor combative interne în vederea intensificării luptei de eliberare a teritoriului naţional. Marele Cartier General a avut, de asemenea, o contribuţie notabilă la definitivarea planului de ansamblu al frontului român. În activitatea de planificare de stat-major s-au depus eforturi importante de concepţie, s-au materializat însemnate demersuri politico-diplomatice menite a concura la depăşirea obstacolelor create de practicile unor state coalizate de minimalizare a problemelor româneşti, de impunere a unor orientări strategice dezavantajoase; un serios travaliu de explicare şi argumentare a fost reclamat de imperativul depăşirii viziunii strâmte a Antantei, ce considera frontul român ca un spaţiu „secundar” de acţiuni militare, cu întreg complexul de consecinţe care decurgea din această opinie.
Planul românesc de campanie se distingea prin caracterul său realist, prin concepţia clară în care erau proiectate acţiunile militare. La baza sa stătea analiza lucidă a contextului politico-strategic intern şi internaţional, studierea judicioasă a raportului de forţe de pe frontul românesc şi de pe celelalte teatre de operaţii.
În România, în primăvara şi vara anului 1917 - aşa cum reiese şi din analiza planurilor de campanie - urmau să se deruleze evenimente politico-militare hotărâtoare. În preliminariile lor, de o parte şi alta a frontului, s-au concentrat efective impresionante. Frontul român avea o lungime de aproximativ 500 km şi urma traseul: Muntele Botosu - est Cârlibaba, valea Putnei bucovinene, est Dorna, est Glodul, Bicaz, Brusturoasa, valea Sulţa, vest Mănăstirea Caşin, Mărăşti, Răcoasa, Clipiceşti, Movileni, malul stâng al Siretului - Nămoloasa, malul drept al Siretului (capul de pod de la Corbul - 8 km adâncime), malul stâng al Siretului - Cotul Lung, malul drept al Siretului până la vărsarea în Dunăre, braţele Chilia şi Sulina până la Marea Neagră. În acest spaţiu, relativ strâmt, se aflau faţă în faţă numeroase forţe: gruparea româno-rusă comandată de regele Ferdinand I şi grupările inamice comandate de arhiducele Iosif şi feldmareşalul Mackensen. Importanţa frontului român - de care depindea în mare măsură soarta războiului în estul şi sud-estul Europei - era pusă în evidenţă de efectivele impresionante desfăşurate pe poziţii, de valoarea ridicată a comandamentelor de unităţi şi mari unităţi, de materialul de luptă perfecţionat aflat în înzestrarea trupelor.
Componenţa în detaliu a Armatei Române, în primăvara anului 1917, era următoarea: Marele Cartier General român avea în subordine Armata 1 şi Armata 2.
Armata 2 - sub comanda generalului de corp de armată Alexandru Averescu, în sectorul - cu o deschidere de 37 km - Bâtca Carelor (cota 703), Valea Caşin - dealul Secara, Iveşti. În organica ei figurau: Corpul 2 Armată (diviziile 1, 3) între poiana Încărcătoarea şi Răcoasa; Corpul 4 Armată (diviziile 6, 8 şi 12) între Dealul Arşiţa Mocanului şi poiana Încărcătoarea; rezerva operativă (2 divizioane artilerie munte, 1 divizion artilerie grea 152 mm, 7 baterii tunuri lungi şi obuziere 105-150 mm). Totalul forţelor din linia întâi: 56 batalioane, 14 escadroane, 258 tunuri, 50.000 oameni. În timpul acţiunilor de luptă Armata 2 va primi în sprijin Divizia 1 Cavalerie, Brigada 2 Călăraşi, Brigada grăniceri, Batalionul 17 pionieri şi 3 escadrile.
Armata 1 - comandată de generalul de divizie Constantin Cristescu - s-a aflat iniţial în sectorul exclusiv Movileni, Siliştea, Lieşti, Podul Huroaia, Crângeni, pe un front de 39 km. Avea în compunere: Corpul 3 Armată (diviziile 5, 13, 14); Corpul 6 Armată (diviziile 9 română şi 80 rusă şi Brigada 1 călăraşi); Corpul de cavalerie (Divizia 2 cavalerie, brigăzile 1, 6 roşiori pe jos); artileria grea (regimentele 1, 2, 3 artilerie grea cu obuziere şi tunuri lungi de 105-155 mm); Grupul 2 aeronautic (5 escadrile). În total trebuiau să intre în poziţii 86 batalioane, 62 escadroane, 527 tunuri, circa 100.000 oameni. Dispozitivul definitiv al armatei se va fixa la începutul bătăliei de la Mărăşeşti, după 24 iulie / 6 august 1917.
La 22-24 iulie / 4-6 august 1917, Armata 2 avea un efectiv de 4.097 ofiţeri şi 150.708 trupă, iar Armata 1, 4.466 ofiţeri şi 153.716 trupă. Armatele 1 şi 2 române erau dispuse în sectoare de 37-39 km lărgime, spre a se realiza concentrarea adecvată a forţelor şi mijloacelor pe direcţiile principale de ofensivă.
În privinţa forţelor aliate, în România se găseau trei armate ruse şi formaţiuni ataşate misiunilor militare franceză, britanică, italiană, rusă etc..
La aripa de nord a frontului român - cu o lungime de 210 km -, în Carpaţii Orientali, se găsea Armata 9 rusă aflată sub comanda generalului P.A. Leciţki, compusă din: Corpul 2 Armată; Corpul 24 Armată; Corpul 26 Armată; Corpul 36 Armată; Corpul 40 Armată; rezerva (4 regimente de infanterie). În total, Armata 9 dispunea de circa 127.000 oameni cu 649 tunuri; două din diviziile sale rămâneau în rezerva strategică a frontului de est.
Armata 4 rusă - comandată de generalul A.I. Ragoza - ocupa sectorul de 50 km dintre Răcoasa şi Movilenii de Jos, între armatele 2 şi 1 române. Ea era alcătuită din: Corpul 8 Armată; Corpul 30 Armată; Corpul 7 Armată; cu un total de 68.000 oameni (99 batalioane, 25 escadroane, 396 tunuri).
Armata 6 rusă - sub comanda generalului Şurikov - fusese dispusă la aripa stângă a frontului - cu o lungime de 130 km - de la Crângeni până la vărsarea Dunării în Marea Neagră.
Rezerva Înaltului comandament al frontului român se găsea concentrată în zona Pechea, Băleni şi Dorasca şi avea ca mari unităţi: Corpul 29 armată rus, Divizia 7 română, Corpul 3 cavalerie rus. Rezerva organizată de Stavka, în zona Comăneşti, Târgu-Ocna, se compunea din Corpul 45 armată rus.
În ceea ce priveşte forţele inamice, coordonarea acestora se realiza de către Marele Cartier General german, organism subordonat direct kaiserului Wilhelm al II-lea, ce fusese recunoscut în calitate de comandant şef de către toate statele coaliţiei Puterilor Centrale. În cursul bătăliei de la Mărăşeşti, Marele Cartier General german a încredinţat conducerea de nivel operativ-strategic comandamentului Grupului de armate feldmareşal Mackensen, care acoperea frontul dintre Marea Neagră şi Valea Putnei. El avea în compunere:
- Armata 3 bulgară, comandată de generalul Nerezov, care ocupa sectorul de front cu o deschidere de circa 180 km dintre Marea Neagră şi localitatea Latinu;
- Armata 9 germană, comandată de generalul J. von Eben, se afla în dispozitiv între Măxineni şi valea Putnei, pe un front de 120 km;
- Rezerva era constituită din diviziile 76 şi 212 infanterie germane; raionul său de dispunere: sud Nămoloasa, vest Brăila, est Drăgăneşti.
- Grupul de armate arhiducele Iosif era desfăşurat pe frontul dintre valea Putnei şi muntele Botosu. În subordinea lui se aflau:
- Armata 1 austro-ungară, comandată de generalul Franz von Rohr, era dispusă între valea Putnei şi sud Glodul, deţinând un front de 200 km;
- Armata 7 austro-ungară, comandată de generalul Kovess, la flancul stâng, era dispusă între sud Glodul şi muntele Botosu, pe un front de 60 km.

Operaţiunea ofensivă de la Mărăşti

Pe frontul din Moldova, Armata 2 română era dispusă între armatele 9 şi 4 ruse. Încă din primăvara anului 1917, comandamentul frontului român hotărâse ca Armata 2 „să ajute” ofensiva celor două armate ruse şi să încerce, dacă va fi posibil, o ofensivă energică, în scopul împiedicării concentrării forţelor inamice care ar fi putut periclita succesul acţiunii aliate.
Misiunea Armatei 2 române nu era câtuşi de puţin uşoară, având în vedere tăria adversarului, condiţiile deosebit de dificile impuse de natura terenului, ca şi raportul de forţe în fâşia sa de ofensivă. În calculul acestora avea să conteze mult şi faptul că două divizii de infanterie (7 şi 12), cu efectivele complete, care făceau parte din organica Armatei 2, fuseseră trecute în rezerva Marelui Cartier General.
În prima jumătate a anului 1917, marile unităţi ale Puterilor Centrale de pe frontul român reuşiseră să-şi întărească poziţiile din zona muntoasă a Carpaţilor Orientali, organizând un dezvoltat sistem de lucrări genistice. La aripa dreaptă a frontului ocupat de Armata 1 austro-ungară acţiona Grupul Gerok, compus din două mari unităţi: Corpul 8 Armată, la nord şi Grupul Ruiz, la sud.
Armata 2 română se înfăţişa în ajunul bătăliei de la Mărăşti ca o structură armată solid construită, aptă să îndeplinească misiuni complexe, ofensive ca şi defensive, cu componentele sale elastic articulate, ceea ce facilita trecerea de la o formă de luptă la alta şi purtarea unor acţiuni autonome.

Piesă de artilerie românească, de calibru 120 mm, în poziţie de luptă

În noua sa structură, cu unităţile şi subunităţile omogene sub raportul efectivelor şi al înzestrării, Armata 2 română putea realiza mult mai uşor grupări şi regrupări de forţe, în funcţie de cerinţele câmpului de luptă. Moralul trupelor era foarte bun, în ciuda marilor dificultăţi întâmpinate în iarna şi primăvara anului 1917. La comanda armatei se afla unul din cei mai de seamă generali români, care se bucura de un prestigiu deosebit în rândul trupelor; comandamentele marilor unităţi erau asigurate de ofiţeri care îşi probaseră calităţile în campania precedentă şi fuseseră selecţionaţi ca atare.
Operaţia ofensivă avea să se desfăşoare în mai multe etape, atingându-se succesiv următoarele obiective: în prima etapă - cucerirea, cu aripa stângă a armatei, a înălţimilor dintre valea Şuşiţei şi valea Putnei şi atingerea aliniamentului Găurile, Vizantea Mănăstirească, Câmpurile, poiana Încărcătoarea (restul dispozitivului rămânea pe loc); în a doua etapă, după introducerea rezervelor, se preconiza ofensiva centrului şi dreptei armatei pentru cucerirea aliniamentului Răchitaşul Mic, Răchitaşul Mare, dealul China, Valea Sării; succesul acestei acţiuni urma să conducă, în cea de-a treia etapă a operaţiei, la înaintarea întregului dispozitiv al armatei până la linia Arşiţa Mocanului, vârful Războiului, dealul Slatina, piscul Cocoşilă, Răchitaşul.
Succesul acţiunii ofensive a infanteriei depindea într-o măsură hotărâtoare de o temeinică pregătire de artilerie. Fază de început a bătăliei de la Mărăşti, pregătirea de artilerie urma să se declanşeze în ziua de 9/22 iulie 1917, având o durată de două zile.
În după-amiaza zilei de 10/23 iulie, regele Ferdinand, în calitate de comandant suprem, s-a adresat ostaşilor români printr-un însufleţitor ordin de zi în care se spunea: „Scumpii mei ostaşi! Mult aşteptata zi a sosit, când după luni de repaus şi refacere, iarăşi puteţi arată duşmanului vitejia românească a străbunilor noştri. S-a dat ordinul de ofensivă pe întregul front şi împreună cu frontul nostru, fronturile vecine vor porni la atac. Ochii tuturora sunt aţintiţi asupra voastră; în vitejia voastră toată suflarea românească şi-a pus nădejdea şi credinţa nestrămutată de victorie. [...] Porniţi la luptă cu braţul oţelit, cu inima sus, cu sufletul plin de dorul de biruinţă. Purtaţi drapelele înainte. Alungaţi pe duşmanul din pământul strămoşesc, fiţi plini de vitejie, pilde de toate virtuţile ostăşeşti”.

Unitate de infanterie română în marş spre poziţiile de luptă

După ce, în tot cursul nopţii de 10/23 spre 11/24 iulie, artileria a continuat cu intensitate sporită să bată poziţia inamică, în zorii zilei de 11/24 iulie marile unităţi din dispozitivul ofensiv al Armatei 2 române au început atacul asupra frontului Diviziei 218 infanterie germană din Grupul Ruiz.
La ora 10, satul Mărăşti era în întregime în mâinile forţelor române, dar urmărirea inamicului a continuat. Un nou asalt l-a scos şi din poziţia de pe platoul de la vest de Mărăşti, amenajată cu şanţuri-adăpost şi reţele de sârmă, şi l-a silit să se retragă până pe dealul Viei.
Atacată concentric, după o luptă deosebit de crâncenă, poziţia puternic fortificată de pe dealul Mănăstioara a fost cucerită în după-amiaza zilei. Au fost făcuţi numeroşi prizonieri, s-au capturat mari cantităţi de armament, printre care şi o baterie de mortiere de tranşee şi un tun cu tragere rapidă de 105 mm, pe care artileriştii români l-au pus să bată poziţiile inamice dinspre Soveja.
În acest timp inamicul a încercat să ia măsuri de redresare a situaţiei grave în care se afla şi care ameninţa să devină curând catastrofală. În urma ordinului primit de la comandamentul Grupului Gerok, de „a închide văile Putnei şi Şuşiţei”, generalul Eugen Ruiz a cerut Diviziei 1 cavalerie austro-ungară să constituie un detaşament cu care să ocupe înălţimile de la nord şi sud de satul Gura Văii.
Planurile comandamentului inamic aveau să fie în curând zădărnicite de ostaşii Armatei 2 române, al căror elan ofensiv era de nestăvilit. Încă din zorii zilei de 12/25 iulie, sub presiunea atacurilor infanteriei, puternic susţinute de focul artileriei grele şi de însoţire, unităţile austro-ungare şi germane au continuat retragerea, unele centre de rezistenţă fiind părăsite chiar înainte de apropierea forţelor române.

Mitralieră românească într-o poziţie amenajată în prima linie

În după-amiaza zilei de 12/25 iulie, în timp ce întregul dispozitiv al armatei îndeplinea cu succes misiunile ofensive stabilite pentru acea zi, iar inamicul executa o retragere precipitată în căutarea unor zone favorabile în care să-şi refacă apărarea, Marele Cartier General a trimis „Ordinul de operaţii nr. 34”, prin care se hotăra oprirea ofensivei. „Cu tot succesul obţinut - sublinia documentul - continuarea operaţiunilor pe frontul nostru nu mai este posibilă din cauza situaţiunii generale pe frontul oriental.”
Acest ordin, care a produs nemulţumirea ofiţerilor şi ostaşilor români, era o consecinţă nemijlocită a înfrângerilor suferite de armata rusă pe frontul din Galiţia şi Bucovina. Cu mari eforturi, generalul Lavr Gheorghievici Kornilov reuşise să oprească temporar ofensiva germano - austro-ungară, dar pentru menţinerea frontului îi erau necesare noi forţe. În aceste împrejurări, guvernul provizoriu al Rusiei decisese încetarea operaţiilor ofensive pe tot frontul oriental şi trimiterea în zona periclitată a unor forţe ruseşti scoase de pe alte fronturi, inclusiv din Moldova. Referindu-se la impactul eşecurilor ruse din Galiţia şi Bucovina asupra desfăşurării ofensivei române, istoricul rus V.N. Vinogradov scria: „Ofensiva trupelor române în sud, lângă Mărăşti (raionul Focşani), a fost încununată de succes. Din cauza descompunerii armatei ruse, românii au trebuit să facă faţă în această regiune la toată greutatea operaţiilor. Românii au făcut destul de mult, au obţinut succese. Dar din cauza situaţiei de pe frontul nostru, noi am trimis o telegramă generalului Scerbacev prin care am ordonat încetarea ofensivei. Astfel că operaţiunea începută cu succes a fost zădărnicită”.
Impetuozitatea ofensivei executate de trupele române, ca şi fermitatea comandantului Armatei 2, care n-a acceptat oprirea acţiunii în condiţii ce i-ar fi fost defavorabile, au atras aprecieri elogioase din partea comandantului Armatei 4 ruse. În telegrama trimisă generalului Averescu în după-amiaza zilei, generalul A.I. Ragoza scria: „Admirând bravura şi activitatea excepţională a vitezelor dumneavoastră trupe, vă rog să primiţi, domnule general, cele mai sincere felicitări din partea mea personal şi a întregii Armate 4 ruse. Suntem mândri că avem un vecin atât de viteaz”.
În ziua de 13/26 iulie 1917, operaţia ofensivă a Armatei 2 română a continuat pe întreaga lărgime a frontului cu deosebită impetuozitate. Lipsit de o linie de rezistenţă bine organizată, inamicul a fost silit să se retragă în grabă spre vest şi sud-vest, căutând să-şi refacă apărarea pe lanţul de înălţimi ce străjuiesc dinspre apus Ţara Vrancei.

Aruncător de mine din dotarea Armatei Române în poziţie de tragere în zona Mărăşti

Într-un raport al arhiducelui Iosif, din 13/26 iulie 1917, se făceau următoarele aprecieri: „Dimineaţa la ora 8 se produce un mare atac asupra Diviziei 218 germană, care şi-a pierdut puterea de rezistenţă, aşa încât linia Soveja a fost străpunsă de inamic. Am ordonat generalului Seeckt ca să-şi exercite toată autoritatea sa asupra acestei divizii şi, dacă va fi cazul, să se folosească de cele mai drastice măsuri”.
Eliberarea Sovejei de către trupele române crease mari dificultăţi Diviziei 1 cavalerie austro-ungară, pe care arhiducele Iosif le aprecia astfel: „Soveja este în mâinile inamicului, singurul drum de retragere al Diviziei 1 cavalerie este tăiat. Regimentul 7 husari (în care se afla şi fiul arhiducelui) va putea evita capturarea dacă se va retrage prin păduri seculare şi munţi stâncoşi. [...] Situaţia este periclitată şi cu puţine şanse de salvare”.
Un element de noutate pe frontul român în acele zile l-a reprezentat introducerea în dispozitivul ofensiv al automobilelor blindate. Beneficiind de avantajul mobilităţii, ceea ce imprima un ritm mai rapid ofensivei, această tânără armă şi-a dezvăluit şi unele servituţi când a fost nevoită să acţioneze în teren frământat, lipsit de comunicaţii.
Pentru a se putea evalua corect locul şi importanţa operaţiei ofensive executată de Armata 2 română în zona Mărăşti, în contextul general al campaniei anului 1917, este necesar să se pornească de la scopul şi misiunile ce i-au fost fixate armatei. Marele Cartier General român îşi propusese ca prin această operaţie să se realizeze „completa imobilizare a tuturor forţelor inamice”. Întrucât în concepţia comandamentului suprem acest obiectiv nu reprezenta un scop în sine, ci, în plan strategic, trebuia să concure la succesul ofensivei româno-ruse de pe Siretul inferior (zona Nămoloasa), imobilizarea inamicului avea în vedere, în primul rând, rezervele strategice ale acestuia. Atragerea acestor rezerve din adâncimea dispozitivului defensiv inamic în depresiunea Vrancei era de natură să faciliteze reuşita operaţiei ofensive ce trebuia executată de Armata 1 română şi armatele 4 şi 6 ruse.
Situaţia grea în care s-a aflat Grupul Gerok în urma ofensivei române de la Mărăşti a impus aducerea unor forţe suplimentare, obligând comandamentul inamic să-şi modifice planurile operative şi să-şi restructureze dispozitivele. O lucrare germană (Schlacht bei Mărăşeşti, Rumänien) consacrată luptelor de pe frontul român consemna: „Eşaloanele superioare ale Puterilor Centrale nu s-au aşteptat la o asemenea înfrângere care a consumat toate rezervele. De o participare a Grupului Gerok la o ofensivă a centralilor nici nu mai putea fi vorba. [...] Nu era exclus ca Divizia 218 infanterie şi Divizia 1 cavalerie austro-ungară să fie respinse în continuare spre vest, în direcţia crestelor Carpaţilor Orientali, înainte chiar de sosirea trupelor de întărire aflate pe drum”.
La cererea expresă a generalului F. von Gerok pentru restabilirea situaţiei grave create de ofensiva română, i s-au trimis în ajutor importante forţe: 41 batalioane infanterie, 45 baterii de artilerie şi 41 escadroane de cavalerie, ceea ce echivala, în total, cu patru divizii de infanterie şi două divizii de cavalerie.
Victoria Armatei 2 române la Mărăşti a surprins total comandamentul german, care a înţeles că, în faţa unor forţe adverse cu mare potenţial combativ, trebuiau luate cu grijă în calcul riscurile acţiunilor viitoare. „Având în vedere această situaţie şi în mod deosebit breşa larg deschisă între Armata 1 austro-ungară şi Armata 9 germană, creştea pericolul înaintării românilor mai departe şi în direcţia sudică, împotriva flancului stâng al Armatei 9 germane. [...] Românilor le-a reuşit deja într-un mod atât de strălucit surprinderea, încât se recomandă prudenţă”.

Comandantul de căpetenie al Armatei Române decorând pe front militari distinşi în bătălia de la Mărăşti

În timp ce pe frontul Armatei 2 române avea loc o relativă şi temporară stabilizare a acţiunilor de luptă, mai la sud, în lunca Siretului inferior, se încheiau pregătirile pentru o nouă şi crâncenă încleştare. Ofensiva pe care inamicul avea să o dezlănţuie în această zonă a frontului se va zdrobi de dârza apărare a Armatei 1 române, de la sfârşitul lunii iulie şi începutul lunii august 1917, operaţie de amploare rămasă în istoria primului război mondial sub denumirea de „bătălia de la Mărăşeşti”.
(va urma)

col. (rtr) Ioachim Grigorescu,
preşedintele Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere „General Grigore Bălan” - Filiala Covasna

mr. (r) Robert Tiberiu Rusznak,
prim-vicepreşedintele Asociaţiei Cultul Eroilor „Regina Maria” - Filiala Covasna

Categorie: