In memoriam: Horea, Cloşca şi Crişan

La 28 februarie 1785, în timp ce era frânt martiric pe roată, la Alba-Iulia, Horea exclama „Mor pentru Naţiune!”. Cuvintele lui Horea, ca şi cele ale lui Cloşca (rostite la Tibru, cu doar câteva luni înainte de sfârşitul său pe roată), rămân emblematice: „Noi preferăm moartea unei vieţi pe care o îndurăm; vom muri fericiţi că exemplul nostru va garanta urmaşilor noştri drepturile umanităţii”. La un veac de la martiriul eroilor, publicistul George Secăşeanu, din Bucureşti, punea întrebarea pentru generaţia sa, cât şi pentru cele următoare: „Noi, care rămânem uimiţi înaintea figurilor suverane ale celor trei mari ţărani români de la 1784, şti-ne-vom oare face şi vrednici de faptele, de moartea lor? Istoria aşteaptă…”.
Martiriul Eroilor Neamului Horea, Cloşca şi Crişan, de acum 230 de ani, cât şi al celorlalţi ortaci ai lor, va fi celebrat şi omagiat în 28 februarie 2015, la Albac, judeţul Alba, în organizarea Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea” din Deva, judeţul Hunedoara, a Primăriei, Consiliul Local şi Liceului Tehnologic „Ţara Moţilor” din comuna gazdă, în parteneriat cu unităţi şcolare din judeţele Arad, Alba, Covasna şi Hunedoara. La eveniment, aşa după cum v-am obişnuit în ultimii ani, este invitată să participe şi o delegaţie a „Condeiului ardelean”, partener media al Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea” din municipiul Deva.

Preoţi ortodocşi din Zarand participanţi la Răscoala de la 1784

Răscoala de la 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, a fost cea mai importantă mişcare socială şi naţională din Transilvania în secolul al XVIII-lea şi una dintre cele mai importante la nivel european, fiind precursoare a Revoluţiei franceze de la 1789.
Chiar dacă această răscoală nu a avut un caracter religios, aşa cum a fost cea condusă de Sfântul Sofronie de la Cioara, ci unul, în primul rând, social, dorindu-se de către răsculaţi o viaţă mai bună şi chiar desfiinţarea iobăgiei, dar şi unul naţional manifestat prin dorinţa răsculaţilor de a dobândi drepturi pe seama Naţiunii Române, răscoala nu a fost străină de viaţa bisericească a românilor ardeleni.
Astfel, Horea, principalul conducător al răscoalei, era constructor de biserici, iar Crişan era nepot de preot şi cântăreţ bisericesc. Prima adunare a răsculaţilor a avut loc în Biserica din Mesteacăn, iar răsculaţii au plecat spre Alba-Iulia primind binecuvântarea preotului Ioaneş Cazan din Mesteacăn. Începutul răscoalei a fost anunţat prin glasul clopotelor de la biserica din Curechiu, iar în rândul răsculaţilor s-au aflat numeroşi preoţi, unii dintre ei având chiar un rol conducător.
Cea ce este demn de menţionat, este faptul că în această răscoală românii au reuşit să depăşească barierele confesionale impuse la 1701 de către autorităţile cotropitoare habsburgice tocmai în scopul de ai diviza şi învrăjbi pentru ai putea stăpâni mai uşor, şi au pus mai presus de acestea interesele naţionale şi cele sociale, interese comune pentru românii aparţinând ambelor confesiuni. Astfel, răscoala de la 1784 a fost prima mişcare naţională şi socială din Transilvania în care românii ortodocşi şi cei greco-catolici au colaborat pentru interesul comun al Naţiunii Române ardelene: eliberarea de sub jugul aspru al iobăgiei şi de sub „jugul de fier austriac”. Trebuie precizat şi faptul că, în urma Răscoalei Sfântului Sofronie de la Cioara în Munţii Apuseni, acolo unde s-au desfăşurat principalele momente ale răscoalei, numărul greco-catolicilor a fost foarte mic.
Această răscoală nu a fost o emulaţie spontană lipsită de conducători şi program politic, ci dimpotrivă, una declanşată atunci când răbdarea românilor a ajuns la limită şi toate mijloacele paşnice de dobândire a drepturilor pentru Naţiunea Română s-au epuizat.
Ea a fost rezultatul împilării nemiloase a Naţiunii Române, cea mai veche şi mai numeroasă din Transilvania, timp de câteva decenii, de către autorităţile habsburgice şi protejaţii acestora, adică nobilii maghiari.
Din toate mişcările care au precedat această răscoală, autorităţile nu au învăţat nimic, de aceea era nevoie de o mişcare naţională de proporţii care să scuture din temelie edificiul putred al feudalismului austriac şi maghiar şi să redea demnitate Naţiunii Române.
Răscoala a început după ce românii au adresat autorităţilor de la Viena numeroase petiţii în care au arătat starea umilitoare în care se aflau. Printre cei mai importanţi petiţionari a fost Nicula Urs din Albac (născut în 1730), cunoscut de popor sub numele de Horea, datorită faptului că horea, adică, într-un mod deosebit de frumos, cânta din fluier. El era de meserie dulgher specializat în construcţia bisericuţelor de lemn. Avea şi o cultură deosebită de a celorlalţi ţărani români, era cunoscător al limbii germane, iar construirea de biserici în diferite părţi ale Transilvaniei l-a făcut cunoscut unui mare număr de români ardeleni, devenind un simbol naţional al acestora. El a făcut patru călătorii la Viena, fiind primit în audienţă chiar şi de către împăratul Iosif al II-lea (1780-1790), prezentând situaţia disperată a iobagilor români şi cerând îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a acestora. Din păcate, s-a ales doar cu promisiuni, care nu au fost însă concretizate de către autorităţi, dimpotrivă, unele sarcini iobăgeşti au devenit chiar mai grele, iar Horea va fi urmărit de către autorităţi şi mai ales de către nobilii maghiari, deseori pentru a scăpa de urmăritori fiind adăpostit în casele unor preoţi şi a unor ţărani români.
Ceilalţi doi conducători principali ai răscoalei au fost ţăranul Ioan Oargă din Cărpiniş, comitatul Alba (născut în 1755), supranumit de către români Cloşca, datorită faptului că avea o priză deosebită la public, oamenii adunându-se în jurul său asemenea puilor în jurul cloştii; şi Gheorghe Giurgiu, născut (la 1733) în satul Vaca din Zarand, stabilit prin căsătorie şi el în satul Cărpiniş, supranumit Crişan, deoarece era din zona Crişului Alb.
Acesta era nepot de preot, făcuse puţină şcoală, probabil la şcoala care funcţiona în mănăstirea din satul natal, şi făcuse chiar serviciu militar, dobândind anumite cunoştinţe în acest domeniu, cunoştinţe care le va aplica în timpul răscoalei.
La 28 octombrie 1784, într-o zi de joi, când era târg la Brad, Crişan, travestit în cerşetor, îi îndeamnă pe oameni să vină duminică, 31 octombrie, la Mesteacăn, pentru a le comunica ordinele primite de la Horea şi a merge la Alba-Iulia pentru a se înscrie în regimentele militare şi a scăpa astfel de iobăgie.
Duminică s-au adunat la Bisericuţa din Mesteacăn peste 600 de oameni care au depus jurământ în faţa lui Crişan, au fost binecuvântaţi de preotul Ioaneş Cazan, după care au plecat spre Alba-Iulia.
Ei au evitat să treacă prin Brad pentru a nu avea conflicte cu nobilii şi cu autorităţile, şi au trecut prin Vaca şi Zdrapţi, ajungând la Curechiu în seara de 1 noiembrie.
Aici se adunaseră locuitorii mai multor sate din jurul Bradului, în frunte cu preoţii lor. Împreună cu cei veniţi cu Crişan, numărul lor era atât de mare că nu au încăput în sat.
Ştefan Hollaki, vicecomitele Zarandului, trimite câţiva oameni la Curechiu să-l prindă pe Crişan. Aceştia însă sunt depistaţi de ţărani, care îi ucid. Este momentul care a determinat pornirea răscoalei.
A doua zi, răsculaţii conduşi de Crişan hotărăsc să amâne plecarea la Alba-Iulia şi să rezolve problemele cu nobili, pornind la incendierea şi devastarea curţilor acestora.
Astfel, în scurt timp au fost incendiate curţile nobiliare din Crişcior, Mihăileni, Brad, Ribiţa, Baia de Criş, Lunca, Ociu, Hălmagiu, Hălmăgel şi alte localităţi, răscoala cuprinzând întregul Zarand. În aceste atacuri sunt ucişi un mare număr de nobili maghiari, unii împreună cu familiile, alţii scăpând cu viaţă fie cu fuga, fie fiind nevoiţi să accepte botezul ortodox.
Din Zarand răscoala se extinde repede şi în comitatele învecinate: Hunedoara, Alba şi Arad, apoi în alte regiuni ale Transilvaniei.
La 4 noiembrie, în hotarul satului Blăjeni, la locul numit „La Paltinei”, Horea împreună cu Cloşca şi cu Crişan, i-au jurământ răsculaţilor de a nimicii nobilimea.
Cu această ocazie, Horea numeşte peste răsculaţi căpitani şi căprari şi elaborează un plan strategic pentru acţiunile imediate.
În zilele următoare, cetele răsculaţilor ocupă oraşele Abrud şi Câmpeni, precum şi Roşia Montană, eliberând ţăranii întemniţaţi şi supunându-i pe nobili aceloraşi tratamente ca şi în Zarand.
La 7 noiembrie, este atacată, dar fără succes, Cetatea Deva, unde erau refugiaţi numeroşi nobili din Zarand şi Hunedoara. Atacul ţăranilor este respins de către nobilii înarmaţi, precum şi de Garnizoana Militară a Cetăţii, înregistrându-se astfel prima înfrângere a ţăranilor, dar şi prima implicare a armatei imperiale în lupta contra răsculaţilor.
Speriate de extinderea răscoalei, autorităţile habsburgice se văd nevoite să intervină. Guvernatorul Transilvaniei, Samuel Brukenthal, îl trimite să negocieze cu răsculaţii pe renumitul medic oculist Ioan Piuariu-Molnar, fiul celebrului luptător contra uniaţiei, preotul Ioan Piuariu din Sadu („popa Tunsu”).
De asemenea, ţinându-se cont de faptul că în rândul răsculaţilor erau mulţi preoţi, sunt trimişi în scopul pacificării răsculaţilor atât episcopul unit Ioan Bob, cât şi episcopii ortodocşi Ghedeon Nichitici de la Sibiu şi Petru Petrovici de la Arad.
Ioan Piuariu-Molnar soseşte la Brad în 15 noiembrie şi în zilele următoare au loc tratative cu răsculaţii conduşi de Crişan la Valea Brad. Răsculaţii cer eliberarea ţăranilor închişi, desfiinţarea iobăgiei, înlocuirea funcţionarilor maghiari cu funcţionari germani şi înarmarea ţăranilor pentru a nu mai putea fi persecutaţi de nobili. Se încheie un armistiţiu pe 15 zile, timp în care medicul trebuia să obţină aprobarea autorităţilor, iar ţăranii să se întoarcă la casele lor. Acest armistiţiu nu a fost, de fapt, decât o păcăleală din partea autorităţilor, care doreau cu orice preţ înăbuşirea răscoalei.
Văzând că au fost traşi pe sfoară de autorităţi, ţăranii se reorganizează, dar acum au de luptat în condiţii de iarnă cu armata imperială, care înconjurase şi atacase munţii. Au loc lupte grele, în care răsculaţii dau dovadă de un înalt eroism. La 14 decembrie însă, Horea, ţinând cont de situaţia grea a răsculaţilor datorată în mare parte anotimpului rece, îi trimite pe răsculaţi acasă, urmând să reia ofensiva în primăvară.
Ierarhul care se implică cel mai mult în pacificarea răscoalei este Episcopul de la Sibiu, Ghedeon Nichitici, care la începutul lunii decembrie 1784, a vizitat mai multe sate din Zarand şi Alba, îndemnându-i pe oameni să se liniştească şi să se supună poruncilor imperiale.
Prezenţa sa nu trebuie considerată ca un exces de zel, ci este datorată faptului ca majoritatea răsculaţilor din aceste zone erau ortodocşi aparţinători de Episcopia Sibiului, deci pe baza acestei realităţi, autorităţile habsburgice i-au impus episcopului prezenţa în mijlocul păstoriţilor săi pentru a-i pacifica. Bineînţeles că în zonele răsculate a fost trimis şi episcopul unit Ioan Bob, dar acesta avea prea puţini credincioşi în această zonă, rolul său pacificator fiind mai ales în satele din Podişul Transilvaniei.
Acest fapt demonstrează pe de o parte că în Zarand uniaţia fusese desfiinţată, iar pe de alta, că românii participanţi la răscoală au aparţinut ambelor confesiuni, ei înţelegându-se şi colaborând în mod exemplar pentru împlinirea idealurilor răscoalei.
Preoţii care au participat la răscoală au fost numeroşi, mulţi dintre ei nefiind menţionaţi în documente. Din Zarand sunt cunoscuţi cu numele câţiva care au participat alături de păstoriţii lor la această mişcare socială şi naţională, toţi fiind preoţi ortodocşi.
Primul care este menţionat este preotul Ioaneş Cazan din Mesteacăn, în a cărui biserică s-au adunat răsculaţii la 1 noiembrie 1784 şi care i-a binecuvântat pe aceştia pentru călătoria spre Alba-Iulia. Un altul este preotul Avram din Uibăreşti, care în timpul atacului curţilor nobiliare de la Ribiţa îi îndemna pe răsculaţi la luptă din podul Bisericii.
Cel mai activ a fost preotul Constantin Turcin (popa Costan) din Crişcior, având gradul de căpitan şi fiind unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Crişan. El a devenit celebru prin botezarea în religia ortodoxă a numeroşi membrii ai familiilor nobiliare salvaţi de la moarte. Pentru prinderea sa a intervenit însuşi contele Anton Iancovici, care l-a şi condamnat la moarte prin frângere pe roată.
Alţi preoţi care au oficiat botezul unor membrii ai familiilor nobiliare au fost preoţii Ioan, Toader şi Lazăr din Ţebea, precum şi Iova din Rişca.
Un alt preot activ în răscoală a fost Popa Marcu din Birtin. În cazul acestuia, autorităţile politice i-au solicitat episcopului de la Arad să-l caterisească.
Printre participanţii la tratativele duse de Crişan la Valea Bradului, la 17 noiembrie 1784, cu medicul Ioan Piuariu-Molnar, au fost mai mulţi preoţi. Actul a fost semnat de preoţii Alexandru, Constantin Turcin, Ioan Cleş, Samoilă Popovici, Mihail Popovici, Jurj Luncoian şi Daniil Popovici. Este menţionat doar numele preoţilor, nu şi parohia, aşa că este greu să ne dăm seama unde păstoreau aceştia.
Într-o listă a participanţilor la răscoală, întocmită de regretatul academician Ştefan Pascu, sunt menţionaţi numeroşi preoţi. În Zarand sunt menţionaţi următorii: Constantin Turcin din Crişcior, având gradul de căpitan, Dănila din Crişcior, Toma din Gura Văii, Ioan din Mesteacăn, Avram din Uibăreşti şi Dănilă din Zdrapţi, având un important rol conducător.
Sunt menţionaţi un număr mare de preoţi, ca de altfel şi alţi răsculaţi, la care nu se cunoaşte localitatea în care-şi aveau domiciliu, dar mulţi dintre ei au fost probabil din Zarand.
Chiar dacă a fost înăbuşită în sânge de către armata habsburgică, iar doleanţele răsculaţilor au fost într-o prea mică parte rezolvate, Răscoala de la 1784 a reprezentat un moment important din seria unor ample mişcări ale românilor din Transilvania pentru dobândirea de drepturi şi libertăţi pe seama Naţiunii Române. Acestea vor culmina cu Revoluţia de la 1848 şi vor fi încununate de succes abia prin Marea Unire din 1918.
Din punct de vedere bisericesc, această răscoală reprezintă un moment epocal prin faptul că s-a realizat pentru prima dată colaborarea dintre ortodocşi şi uniţi, lucru de care se temeau atât de mult autorităţile politice, în vederea obţinerii afirmării Naţiunii Române. Chiar dacă şi în continuare între cele două confesiuni româneşti vor mai exista fricţiuni, totuşi în momentele esenţiale ale istoriei, atunci când era un moment prielnic pentru afirmarea naţiunii şi obţinerea de drepturi şi libertăţi pe seama ei, cele două Biserici au colaborat între ele, aşa cum au făcut-o preoţii şi credincioşii lor în timpul Răscoalei de la 1784.