Mineritul aurifer particular din Munţii Metaliferi

România are două mari regiuni aurifere: Munţii Metaliferi şi Baia-Mare. Mai sunt şi alte câteva zone aurifere de mai mică importanţă. În acestea regiuni se deosebesc genetic două tipuri de zăcăminte: primare şi secundare.
Zăcămintele primare din Munţii Metaliferi sunt asociate magmatismului neogen care a generat roci eruptive cum sunt dacitul, andezitul, riolitul, în care sunt cantonate zăcămintele exclusiv aurifere şi polimetalice, reprezentate prin filoane, stokuri (volburi), zone de impregnaţie.
Munţii Metaliferi se află în partea de sud a Munţilor Apuseni; între văile Mureşului, Arieşului şi a Crişului Alb, pe acest teritoriu, avem vestitul Poligon aurifer delimitat de localităţile Caraci, Baia de Arieş, Zlatna şi Săcărâmb, cu o suprafaţă de 2.500km2. Este cea mai veche şi renumită regiune auriferă din Ţară şi din Europa! Principalele zăcăminte primare auro-argentifere se află în grupul minier Brad (Musariu, Brădişor-Barza, Valea Morii, Curechi-Hărţăgani, Caraci), în grupul Băiţa-Troiţa - Măgura (Băiţa Crăciuneşti, Troiţa - Trestia – Topliţa - Măgura), grupul Săcărâmb-Hondol, grupul Zlatna (Stănija, Almaş, Haneş, Breaza), grupul Bucium (Rodu-Frasin, Vulcoi-Corabia, Boteş), grupul minier Roşia Montană şi Baia de Arieş.
Zăcămintele secundare s-au format pe seama celor primare prin dezagregarea şi alterarea rocilor ce găzduiesc aurul. Materialul rezultat a fost transportat de apă şi depus în terasele şi albiile râurilor. Aurul s-a concentrat împreună cu alte metale, formându-se zăcămintele aluvionare sau aluviuni aurifere. Aurul se găseşte în terasele cu pietrişuri şi nisipuri pe Valea lui Stan, Pianu de Sus, Cândeşti, în albiile cursurilor de apă ce străbat regiunile aurifere: Olt, Argeş, Bistriţa Aurie, Mureş, Arieş, Ampoi, Geoagiu, Sebeş, Someşul Cald, Someşul Mic, Someşul Mare, Crişul Alb, Crişul Negru etc..
Aurul - regele metalelor, în natură se prezintă liber, ca aur nativ, asociat cu argintul şi alte metale, în combinaţii cu telurul.
De la începuturile ei, omenirea s-a preocupat de culegerea şi valorificarea firicelelor de aur. Scito-agatârşii şi geto-dacii, primii locuitori ai acestor meleaguri, pe lângă munca câmpului, creşterea animalelor şi lucrul la pădure, extrăgeau aur şi argint din terasele şi albiile râurilor. Istoricul grec Herodot, scria: „Agatârşii sunt oameni înstăriţi ce poartă şi se desfată în mult aur”, iar „geţii sunt cel mai viteaz, cel mai uman şi mai drept popor al tracilor”. Obiectele de lux şi podoabele pe care le confecţionau din aur erau exportate până în nordul Europei.
Extragerea aurului şi argintului datează din zorii preistoriei, în cele două epoci ale fierului, continuând cu intensităţi diferite până în zilele noastre. Minerii aurari au trudit din greu la suprafaţă şi în subteran pentru a-şi asigura existenţa. În timpuri istorice, aurul a provocat multe dureri şi vărsări de sânge. Iată ce scrie profesorul de mineralogie Victor Stanciu: „În tot locul unde a lucit vreodată aurul, au apărut şi strălucitoarele urme ale zeului Marte. Ţinuturi paşnice, edenuri ale patriarhalelor linişti, se umplu de zgomote de îndată ce chimirurile lor sunt aurite”.
Din aluviuni, aurul se obţinea prin spălare pe hârloste şi cu hurca, în baza unei autorizaţii eliberată de forurile miniere, în urma unei cereri. Autorizaţia se acorda pe timp de trei ani şi conţinea date despre titular, perimetrul de lucru, unitatea unde trebuia predat aurul, precum şi alte măsuri ce trebuiau respectate pe timpul activităţii. Pe lângă hârloste şi hurcă, spălătorii mai aveau nevoie de petece de pănură, un târnăcop, o sapă, lopată, trocuţă, şaitroc, donicuţă, ciubăr.
Hârlostea era construită sub forma unui panou din scânduri de brad cu lungimea de 2-2,5 m, lăţimea de 0,6-0,8 m, pe margini câte o şipcă, susţinut pe picioare din lemn cu o înclinare de 25-35o. Înainte de amplasare în zona arondată, se făceau câteva probe, „cercături”, cu trocuţul sau şaitrocul, pentru a stabili locul potrivit, după care montau hârlostea pe care aşezau petecele de pănură şi începeau să sape prundişul. Cu sapa şi trocul sau direct cu lopata încărcau cu prundiş hârlostea. Din râu, cu doniţa se lua apă, care se golea peste material, începând cu partea inferioară. Firicelele de aur şi eventualele sulfuri (pirită) erau reţinute de fibrele din petecele de pănură. Din când în când, acestea se spălau în ciubăr sau şaitroc, unde se strângea o cantitate de material fin din care cu trocuţa şi şaitrocul se alegeau firicelele de aur, rezultând o pulbere umedă, care pusă într-o pânză sau un corn de vită era dusă acasă, unde prin uscare se obţinea „aur praf”, pe care îl valorificau.

Hurca era o ladă de lemn în formă de trunchi de piramidă, cu lungimea de 0,8 m, lăţimea de 0,25 m, adâncimea în partea de sus de 0,11 m, în partea de jos de 0,15 m, acoperită cu o tablă găurită pe care se aşeza materialul de spălat.
Spălătorii, numiţi „hurcaşi”, erau mici producători de aur fără drepturi miniere. Singura proprietate era hurca, cu care se aşezau unde găseau cele mai bogate aluviuni în aur. Inventarul de lucru era cel care se folosea la hârloste. Dacă aurul extras după o zi de muncă valora cât salariul pentru o zi la o asociaţie minieră, hurcaşul era mulţumit.
Spălatul aurului din prundişul râurilor se făcea de primăvara până toamna târziu.
Aceste instalaţii şi procedee de spălarea aluviunilor au fost perfecţionate pentru a recupera cât mai mult aur, lucru ce se observă în imaginile următoare.
Spălătorii de aur numeroase au fost în comunele din jurul oraşului Sebeş, cu centrul la Pianu de Sus, menţionate prima dată în anul 1485. În această regiune erau 633 de spălătorii, din care 277 la Pianu de Sus. Hurca era folosită de pe la 1847. Câştigul fiind mic, cu spălatul se ocupau ţiganii-băieşi, care erau scutiţi de serviciul militar şi alte îndatoriri comunale. Prin anii 1935-1943, au spălat şi sătenii, care din aurul strâns câştigau într-o lună cât un funcţionar mijlociu. Pe Mureş erau instalaţii mai mari, chiar acţionate electric. În Munţii Apuseni erau multe spălătorii, în special pe Arieş şi afluenţii săi.

Minerul aurar, urmărind aurul din aluviuni, culoarea roşie a apei şi a mâlului de pe fundul văilor, a ajuns la zăcămintele primare care aflorau la suprafaţă sau erau acoperite de sol şi vegetaţie.
Primele explorări au început de la suprafaţă, cu dalta şi ciocanul. Minereul era zdrobit în mojer, iar cu trocuţa şi şaitrocul se alegea aurul. Exploatarea a coborât şi în adâncime prin galerii şi abataje. Era nevoie de aur din ce în ce mai mult. Statul începe să se implice în producţia de aur, prin proiecte şi legi cu caracter minier. Mineritul a luat amploare. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea, zăcămintele au fost exploatate de asociaţii particulare. Începând cu acest secol, se organizează întreprinderi ale statului, care, în paralel cu asociaţiile particulare, exploatează zăcămintele aurifere, până în anul 1948.
La 11 iunie 1948, mineritul aurifer trece printr-o mare tragedie. Toate minele şi construcţiile de suprafaţă sunt naţionalizate şi trec în proprietatea statului. Gurile de galerii şi construcţiile sunt dinamitate. Minerii îşi pierd locurile de muncă, fiind obligaţi să plece pe şantiere pentru a câştiga o pâine. Mulţi au fost torturaţi şi închişi pentru aurul pentru care au trudit aşa de mult.
Minele din Poligonul aurifer au fost organizate ca Întreprinderi de Stat. Pe baza planurilor anuale şi cincinale, între anii 1948 şi 1990, producţia de minereu şi aur a crescut continuu. După 1990, statul era mai puţin interesat de minerit. Producţia de minereu şi metale, precum şi numărul minerilor s-au redus drastic. Mineritul trece prin altă tragedie. După anul 2000, toate minele aurifere şi polimetalice se închid, cu excepţia Roşiei Poieni, care extrage cupru. Minerii au devenit şomeri, iar alţii s-au pensionat.
Statul comunist român, fiind interesat să producă cât mai mult aur, a încercat să impulsioneze spălatul aluviunilor. Consiliul de Stat, în anul 1980, emite Decretul nr. 46 privind extragerea şi valorificarea aurului din nisipurile aluvionare. Exploatarea Roşia Montană a fost împuternicită să elibereze autorizaţii de lucru, să primească aurul şi să-l plătească. Au fost întreprinzători locali şi din Ţară - Baia-Mare, Braşov, Cluj-Napoca - care au spălat aluviuni pe văile Roşiei, Abrudului, Arieş, Zlatna.

O iniţiativă de toată lauda aparţine Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea”, din municipiul Deva, şi Clubului său de elevi „Crăişorii” (preşedinte fondator, ing. Ioan Paul Mărginean), care, în anul 2010, a organizat cu elevii Şcolii Gimnaziale „Ioan Buteanu”, din Buceş, Cercul „Micii Aurari” din Buceş-Stănija, judeţul Hunedoara.
Elevii din clasele V-VIII, grupaţi pe serii de 5-10 cursanţi, au fost instruiţi teoretic de Asociaţie şi profesorii Şcolii Gimnaziale, iar practic, de către aurarul autorizat Ioan Cătălina, din Stănija. La absolvire, elevii au primit o diplomă pe care scrie: „Micii aurari aluvionari”.
Astăzi, cu părere de rău, peste minerit s-a aşezat o mare cruce. Sunt o sumedenie de întrebări la care nu încercă nimeni să răspundă. Noi înşiruim numai o istorie multimilenară a mineritului particular şi de stat.

Notă redacţiei: Domnul inginer geolog Aurel Sîntimbrean, membru de onoare al Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea”, în prezent pensionar în localitatea sa natală, are la activ 36 de ani de minerit în minele din Munţii Apuseni (30 de ani la Roşia-Montană, dintre care 22 de ani ca inginer-şef). A organizat Muzeul Mineritului din Roşia-Montană, cu celebra galerie romană. Din anii 1980, a început să scrie cărţi şi articole legate de minerit şi comuna natală. Este un împătimit român patriot. Pe site-ul www.taraiancului.ro se pot afla mai multe date despre viaţa lui Aurel Sîntimbrean, tot aici fiind publicată on-line şi cartea sa „Aurul şi Argintul Roşiei Montane”.

Categorie: