MIRCEA CEL MARE ŞI SOLII

FAURIREA ROMÂNIEI PRIN VEACURI, ILUSTRATA ÎN LITERATURA

Într-o sală-ntinsă, printre căpitani,
Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani.

Astfel printre trestii tinere-nverzite
Un stejar întinde braţe veştejite,

Astfel dupe dealuri verzi şi numai flori,
Stă bătrânul munte albit de ninsori.

Curtea este plină, ţara în mişcare,
Soli trimişi de Poartă vin la adunare.

Toţi stau jos - mic, mare, tânăr şi bătrân…
Era nobil omul când era român.

Solii dau firmanul, Mircea îl citeşte,
Apoi, cu mândrie, astfel le vorbeşte:

- „Padişahul vostru, nu mă îndoiesc,
Vrea să facă ţara un pământ turcesc,

Pacea ce-mi propune este o sclavie
Până ce românul să se bată ştie!”

La aceste vorbe sala-a răsunat,
Dar un sol îndată vorba a luat:

-„Tu ce într-această naţie creştină,
Străluceşti ca ziua într-a ta lumină,

Tu, o, doamne, cărui patru ţări se-nchin,
Allah să te ţie, dar eşti un hain!”

În murmură surdă vorbele-i se-neacă,
Cavalerii trage spadele din teacă.

Mircea se-ndreptează iute către ei:
-„Respectaţi solia, căpitanii mei!”

Apoi către solii Porţii el vorbeşte:
-„Voi prin cari şahul astăzi mă cinsteşte!”

Mircea se înclină de ani obosit,
Însă al său suflet nu e-mbătrânit,

Ochii săi sub gene albe şi stufoase
Cu greu mai îndreaptă săgeţi veninoase,

Dar cu toate astea fieru-i va lovi
Şi-albele lui gene încă n-or clipi,

Cela ce se luptă pentru a lui ţară
Sufletu-i i-e focul soarelui de vară.

-„Meregeţi la sultanul care v-a trimis,
Ş-orice drum de ţară spuneţi că e-nchis!”

Apoi către curte domnul se îndreaptă:
-„Fericirea ţării de la noi s-aşteaptă.

De deşarte vise să nu ne-nşelăm,
Moarte şi sclavie la străini aflăm.

Viitor de aur ţara noastră are
Şi prevăz prin secoli a ei înălţare,

Însă mai ’nainte trebuie să ştim
Pentru ea cu toţii martiri să murim!

Căci fără aceasta lanţul ne va strânge
Şi nu vom şti încă nici chiar a ne plânge!”

(Publicaţia „Condeiul ardelean” omagiază Centenarul MARII UNIRI tipărind periodic, în această rubrică, creaţii literare evocatoare ale eroismului românesc)