Mitul Mihai Eminescu în poezia contemporană şi malaxorul revizuirilor

Trăim într-o epocă în care nu se mai ştie ce e valoare sau nonvaloare, ori nu se doreşte a se şti. Se amestecă totul ca într-un bol, creând confuzii, derute. O epocă în care, în numele unei revizuiri critice, sunt călcaţi în picioare stâlpii de rezistenţă prin cultură ai neamului, începând chiar cu „zeul lucrător” al acestuia. De ce iubindu-l pe Eminescu îl urmăm pe Caragiale? - se întreba cândva, cu amărăciune, Eugen Simion. Pentru că totul este luat astăzi în derâdere, singurii care scapă cursului demolator fiind doar autorii acestui curent antinaţional, care neagă pe toţi cei ce nu se raliază „găştii” lor, care nu mai contenesc a se lăuda ei între ei, a se premia ei între ei, dezgolind o latură de un mercantilism abominabil. Şi, paradoxal, aceştia nu sunt intelectuali anonimi, ci notorii, care şi-au făcut din arta demitizării vârfurilor culturii şi literaturii române, a istoriei naţionale un scop. În ce scop, e uşor de intuit. „Crime morale” - observa, cu durere, Grigore Vieru. Să nu se înţeleagă prin aceasta că pledăm pentru o critică anchilozată. Un „Eminescu al timpului nostru” se cere, da, dar nu lovind în tot ceea ce reprezintă Instituţia Eminescu, clădită în timp şi care ne reprezintă la cel mai înalt nivel în faţa lumii.
În pofida opiniei acestor autointitulaţi elitişti, a atitudinii lor de „frondă iresponsabilă”, de zeflemea ce l-a iritat atât pe Constantin Noica, Eminescu este viu, trăind cu fiecare generaţie în parte, actual mai mult ca oricând, prin profunzimea şi frumuseţea gândirii lirice, prin publicistica sa: „Atâta să nu uitaţi: / că el a fost un om viu, / viu, / pipăibil cu mâna” - scria, cu atâta sensibilitate şi clarviziune, unul dintre cei mai profunzi şi moderni poeţi contemporani, Nichita Stănescu. Mereu s-a găsit şi se va găsi ceva inedit de adăugat la imaginea lui statuară din literatura şi cultura română. Numai că niciun popor nu manifestă asemenea sete de autodistrugere ca unii dintre conaţionalii noştri. Niciun popor nu-şi permite să-şi ia în băşcălie geniile, să încerce să schimbe istoria în numele aşa-zisei revizuiri. Revizuiri din prisma a ce? Eminescu însuşi, cu vizionarismul şi extraordinara forţă de a pătrunde miezul lucrurilor, vorbea despre acele „primejdii dinlăuntru”, mult mai periculoase decât cele din afară. Această sete postdecembristă de a demola şi a crea haos! De a trece peste atâtea şi atâtea studii consacrate, priviri axiologice incontestabile, precum cea a lui Mircea Eliade, spre exemplu: „El ne-a luminat interesul şi bucuria de a fi român”! Qui prodest? Lovind în Eminescu, sub masca unei neosificate priviri asupra vieţii şi operei lui, se atentează, de fapt, la esenţa fiinţei româneşti, la memoria şi la sufletul ei. Căci, cum magnific scrie Păunescu, „Eminescu este chipul / Infinitului din noi”, avertizând că „Fără el chiar steaua noastră / Dintre stele ar cadea” („Dor de Eminescu”). Să nu mai mire, aşadar, că mulţi dintre tinerii de azi nu mai citesc, sau citesc doar din obligaţii şcolare şi atunci superficial, marii noştri scriitori, că pactizează cu asemenea atitudini de boicotare a unei ierarhizări valorice instituite în timp, că afirmă, ca şi aceştia, că „s-au săturat de Eminescu”!!!, deşi nici nu-l cunosc îndeajuns. Dar, oare, îl cunoaşte cineva total? E atât de mare încă nu şi-a revelat toate faţetele. Ne-a dat Dumnezeu un asemenea titan, care ne-a ţinut uniţi, ne-a mângâiat sufletul şi înaripat mintea, ne-a întărit rezistenţa în faţa vitregiilor istoriei, ne-a ridicat în demnitate şi valoare în faţa lumii - şi noi ce facem, cum răsplătim darul acesta? „M-a îngrozit faptul că românul şi nu străinul a ajuns să ridice mâna asupra a tot ce aveam mai sfânt” - afirma acelaşi poet „cu lacrima-n liră”, Grigore Vieru. Întrebarea care se pune este: Oare îl mai iubim pe Eminescu, oare ne mai iubim istoria, patria? Căci dacă ar fi aşa, delatorii, duplicitarii, toţi acei care murdăresc istoria şi identitatea naţională, care calomniază limba şi cultura română sub masca „revitalizării critice” s-ar ascunde undeva în tărâmuri sobolice.
Lecţii de demnitate ne-au dat şi ne dau încă scriitorii basarabeni: „Românii din Est s-au salvat prin Eminescu” - afirmă academicianul Mihai Cimpoi, referindu-se la tragicul destin basarabean, parte de Ţară pentru care Eminescu a fost totul, stâlp de rezistenţă în jurul căruia s-au strâns „grămăjoară”, far în noapte, standard în lupta pentru limbă şi identitate naţională. El, cu nemurirea lui, a ţinut unit acest popor, dinăuntru, dar mai ales dinafara graniţelor Ţării, făcându-l să fie mândru de originea, limba şi istoria lui, susţinându-l prin vremi. Noi generaţii, noi timpuri, drept care academicianul Mihai Cimpoi ne invită „Spre un nou Eminescu”, pentru a-l privi şi redescoperi dintr-o inedită perspectivă. „Da, este o mare nevoie de Eminescu. Pentru noi, Eminescu este o biblie lucrătoare” - afirmă domnia sa, ori de câte ori aude atacuri din patria istorică, transmise şi dincolo de Prut, la adresa geniului românilor. Însăşi „cruciada” (Valeriu Matei) pentru Limbă, Neam, Istorie a scriitorilor patrioţi de la Chişinău s-a înfăptuit sub emblema eminesciană - reperul absolut al spiritualităţii româneşti. „Domnul cel de pasăre măiastră / Domnul cel de nemurirea noastră” („Eminescu”) - cum superb îl defineşte liric Grigore Vieru, plecat la popoarele stelelor sub acest cosmic semn: „Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii Sale” („Lui Mihai Eminescu”). Imaginea lui este isusiacă, mântuitoare pentru românii din Basarabia şi nordul Bucovinei, în accepţia lui Nicolae Dabija şi a marii majorităţi a minunaţilor poeţi din aceste spaţii de românitate: „Veste ne-a venit din Cernăuţi / că de-acolo Eminescu-tânăr / a pornit spre Chişinău desculţ” („Întoarcerea lui Eminescu”). Tot el susţinând adevărul profund că „suntem bogaţi prin faptul că Eminescu ne aparţine. (…) Datorită lui civilizaţia românească a căpătat contururi mai clare în secolul XX şi la începutul de veac XXI”. Imagine isusiacă - atât de actuală astăzi când se încearcă din nou „uciderea” a tot ce reprezintă el -, care ne aminteşte de viziunea poetică a lui Radu Gyr: „Dibui urma ta de blând Iisus /…/ Sfâşiat ţi-e pieptul şi obrazul. / Tu eşti marele însângerat” („Baladă pentru Eminescu”).
Din nordul Bucovinei, regretatul academician, profesor universitar, poet şi prozator Grigore Bostan sublinia faptul că „tradiţia eminesciană în Bucovina a fost şi rămâne acea viguroasă tulpină pe care cresc şi astăzi lăstarele poeziei româneşti din acest ţinut şi de pretutindeni”. „Pentru noi, cei de aici, Eminescu este mai mult decât un poet, mai mult decât o conştiinţă. El este pentru noi un mare reper spiritual, o coloană pe care încercăm să renaştem. (...) Eminescu ne-a fost şi flamură, şi spadă, şi cetate. Poezia lui a echivalat pentru noi cu redescoperirea istoriei şi propriei noastre identităţi” - mărturiseşte, cu reverenţă, Arcadie Suceveanu. „De fapt, toţi poeţii cernăuţeni, de la mic la mare, sunt purtători ai acestei cruci care este crucea poeziei cioplită din piatra limbii în care s-a născut. Eminescu a dus-o înaintea lor pe umerii robuşti ai geniului său” - susţine cernăuţeanul, stabilit la Bucureşti, Ştefan Hostiuc. „Eminescu este acela care ne-a îndemnat şi ne susţine în lupta noastră pentru păstrarea identităţii naţionale, pentru a păstra acest pământ ca să respire în continuare româneşte şi să se ştie că noi suntem aici, nu am plecat de aici nicăieri. Eminescu, ca şi Ştefan cel Mare, sunt doi stâlpi ai existenţei noastre aici. Noi trebuie să învăţăm de la ei, anume a fi şi a dăinui cu demnitate în teritoriile noastre strămoşeşti. Nouă nu ne rămâne decât să acţionăm în spiritul eminescian - să ne iubim istoria noastră, cum a iubit-o Eminescu, să iubim limba română şi să trudim în direcţia promovării şi valorificării ei, aşa cum a făcut Eminescu” - subliniază cu tărie Vasile Tărâţeanu, vajnicul apărător al românismului din acest colţ răpit de Ţară istorică.
Să mai revenim la cei care încearcă să ne dărâme mitul, după aceste dovezi de profundă iubire pentru el? „Mitul eminescian domină autoritar cultura română cu ajutorul miilor de profesoraşi căzuţi în extaz mistic, dar şi cu girul Academiei Române” - afirmă zeflemitor unul dintre aceşti „combatanţi”. Se ştie - şi ei ştiu foarte bine asta - că un popor care nu are un mit, nu mai există ca popor. Să mai acceptăm că manifestându-ne iubirea pentru Ţară, pentru „geniul nostru tutelar” (Şerban Cioculescu) şi pentru toţi marii creatori români suntem catalogaţi naţionalişti? Atunci aşa pot fi etichetaţi nemţii care au un Institut Goethe - ceea ce la noi nu s-a înfăptuit, nicio Catedră Eminescu pentru care-au pledat atâtea personalităţi ale culturii române -, spaniolii, care de asemenea au un Institut Cervantes etc. etc.. Să ne imaginăm doar o clipă cum ar arăta cultura şi litertura română fără acest miracol apărut în sânul neamului nostru, fără acest „mit productiv”! E ca şi cum n-am avea piscul legendarului Ceahlău, „Olimpul Moldovei”, sau coama maiestuoasă a Bucegilor, cursul şi Delta Dunării sau malul albastrului mării. Aşadar, în pofida acestor tentative bine ţintite, care-au creat un curent atât de periculos pentru păstrarea fiinţei naţionale, care a dat naştere şi a denaturat în atitudini şi în formule de tip „avem o ţară de c..” etc. în sânul celor ce nu sunt interesaţi de perenitatea acestui neam, Eminescu rămâne de neatins, pentru că el este adânc, foarte adânc înrădăcinat în sufletul nostru, al majorităţii românilor, oriunde s-ar afla ei pe această planetă, pentru că sufletul nostru este chiar el.
Datoria noastră e să-l citim, să-l recitim, să-i memorăm şi recităm versurile, să-i înţelegem profunzimea gândirii, mesajul lăsat nouă peste timp prin unicitatea şi frumuseţea limbii poetice, prin lirica sa ontologizată, setea de cunoaştere, relaţia cu folclorul, mitologia, trecutul istoric, dar şi vizionarismul, inovaţia limbajului poetic, adâncul şi înaltul ei, ori prin adevărurile gazetăreşti rostite cu atâta forţă şi dorinţă de a se îndrepta lucrurile, adevăruri care au deranjat „stăpânii” de atunci şi i-au adus moartea, care deranjează şi acum, dovadă aceste atentate la memoria lui, la memoria noastră culturală, identitară.
Datoria noastră este să-l apărăm, aşa cum au făcut-o, vizând pamfletul gramist blăjean, cu nu prea mult timp în urmă (căci atacurile nu sunt noi, ele au o istorie în spate), Şerban Cioculescu („De la Grama la câţiva agramaţi de azi”, 1939), Lucian Blaga („De la cazul Grama la tipul Grama”, „Saeculum”, nr. 3, 1943), D.R. Popescu („Galaxia Grama în jurul lui Eminescu, vol. „Galaxia Grama”, 1984). Memorabila metaforă a lui Lucian Blaga - „bate ceasul mai presus de vremi” - relevă adevărul: imposibila înţelegere a acestui creator predestinat, a înălţimii şi nemuririi lui, cât şi micimea miticilor în raport cu moştenirea eminesciană uriaşă. Caragiale semnalase genialitatea Poetului imediat după trecerea lui în nefiinţă: „Om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire”.
Crucificarea sa - căci despre asta e vorba, nu despre aşa-zise „redefiniri” - cuprinde două etape: cea de dinainte de 1945, cea bolşevizată, când culturnicii internaţionalişti (Zigu Ornea, C. Paul Bădescu şi mulţi alţii) au determinat ciuntirea operei poetice (vezi „Doina”), interzicerea ca gazetar - incontestabil cel mai de seamă ziarist al tuturor timpurilor -, şi cea post-totalitară, când noii internaţionalişti, cei care s-au agăţat de pulpana eminescianului Noica, meşteri ai spălării biografiilor de gaşcă, l-au atacat şi continuă să o facă cu o virulenţă neobişnuită. „Eminescu, ca „produs de export”, este aproape inexistent” - susţine unul dintre aceşti delatori la modă, a cărui preocupare principală este demitologizarea, minimalizarea, defăimarea Istoriei României. Da, Eminescu nu e tradus suficient, nu e introdus pe măsura valorii lui în enciclopediile lumii, nu e promovat prin diverse canale media externe aşa cum merită şi cum ar trebui să o facem, dar de aici a spune că e inextent înseamnă să nu ai habar de toţi criticii mari, traducătorii din afara graniţelor Ţării care s-au aplecat asupra operei lui, dând unele dintre cele mai originale studii, cele mai reuşite traduceri.
Din această perspectivă, iată, Eminescu mai are încă nevoie de a fi apărat. Mitul lui este încă ameninţat. Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Nae Georgescu, Dan Mănucă, Theodor Codreanu, Adrian Dinu Rachieru - şi enumerarea poate fi lungă - sunt câteva dintre personalităţile contemporane ale culturii şi literaturii române care nu lasă netaxate asemenea atitudini de falsă bravadă, în realitate ostile Neamului Românesc. Poeţii de ieri şi de azi au simţit şi simt nevoia să-i dedice poeme, unele nemuritoare, în semn de recunoaştere a acestui pisc al culturii române. Sesiunile Academiei Române, Congresul Eminescu de la Chişinău, iniţiat de academicienii Mihai Cimpoi şi Eugen Simion, colocviile internaţionale de omagiere a lui Mihai Eminescu organizate de CPE, Libertatea din Panciova, de poeţii Ioan Baba, Nicu Ciobanu, Slavco Almăjan, manifestările Eminescu de anvergură de la Cernăuţi sunt doar patru exemple de necesară omagiere şi neuitare a sa, mai ales de către românii care nu au privilegiul de a locui în rotundul patriei istorice.
O „revalorificare critică a izvoarelor mai vechi” în receptarea eminesciană, o relectură s-a produs deja în ultimele decenii, dar cu echilibrul şi responsabilitatea criticului autentic. „Orice lectură nouă din Eminescu ne pune în faţa aceleiaşi dileme: ce ne place din Eminescu, ce primeşte, azi, sensibilitatea noastră postmodernă din acest mare liric apărut într-o epocă în care romantismul european abia se încheiase şi simbolismul îşi anunţase deja prin Baudelaire primele acorduri… Poezia românească a pornit, într-un chip sau altul, de la Eminescu, chiar şi atunci când s-a îndepărtat de el (cazul simbolismului, cazul Blaga, cazul - mai complex - al inclasabilului Arghezi). Eminescu a devenit un model şi, cu timpul, un mit al spiritualităţii noastre” - afirmă, răsturnând toate încercările de denigrare a Poetului Naţional, academicianul Eugen Simion.
Dimensiunea lui Eminescu este prinsă magistral de poetul român din diaspora, primul şi unicul său traducător în limba Premiului Nobel, Ion Miloş: „Eminescu / Este atît de înalt / ca nu-i vedem faţa / Ca lui Dumnezeu”. Poemele lui Nicu Ciobanu, dedicate „ultimului romantic al lumii” - Mihai Eminescu, cele ale lui Vasile Barbu („Eminescu este planetarul / nostru cuvînt” - „Dor de Eminescu”), Ioan Baba, Slavco Almăjan vorbesc şi ele despre semnificaţia mitului eminescian pentru scriitorii români din Voivodina.
De la Deutsche Welle, o altă voce lirică, poetul ardelean emigrat în Germania Ion Ciurea, într-un memorabil poem închinat Limbii Române (volumul „Mă doare Ţara”), lansează îndemnul păstrării neştirbite a memoriei lui: „Prin tezaurul verbal / Eminescu străluceşte / Cel ce simte româneşte / I se-nchină iar şi iar /…/ Să nu uiţi, oriunde-ai fi, / Eminescu-ţi este limba, / Prin El nu-ţi vei uita tinda / Celor morţi şi celor vii”.
Din Ardeal, de unde ne parvine prima teză de doctorat dedicată lui Eminescu, de către un înalt prelat, preotul-poet Valeriu Anania îi dedică un întreg volum: „Imn lui Eminescu” (1992).
Imaginea emblematică eminesciană, ca şi quintesenţă a spiritualităţii româneşti, este sintetizată magistral într-un poem devenit celebru: „Şi pentru că toate aceste / Trebuiau să poarte un nume / Un singur nume, / Li s-a spus Eminescu”.
Încheiem întărind afirmaţia că prin Eminescu lirica şi cultura română modernă a intrat în literatura şi cultura universală şi că studiile, volumele apărute în ultimul sfert de veac - şi amintim doar „Caietele lui Eminescu” (prin faximilarea manuscriselor eminesciene), „visul a trei generaţii de intelectuali”; „Mihai Eminescu. Opere”, volumele 1-4, realizate de academicianul Eugen Simion -, cât şi cele dedicate operei şi vieţii sale sunt dovada actualităţii nealterate, a unei posterităţi vii ce provoacă „o nelinişte perpetuă” (Eugen Simion), o pătimaşă polemică, o extraordinară dinamică în seriile generaţiilor de critici literari.