Moşii, Dragobetele, Mărţişorul şi începutul Postului Mare. Datini şi credinţe bisericeşti şi lumeşti

Motto: „Cel ce prin adâncul înţelepciunii, cu iubirea de oameni, toate le chiverniseşti, şi ceea ce este de folos tuturor le dăruieşti; Unule, Ziditorule, fă odihnă, Doamne, sufletelor adormiţilor robilor Tăi; că spre Tine nădejdea şi-au pus, spre făcătorul şi ziditorul şi Dumnezeul nostru”
(Tropar la Sâmbăta Lăsatului sec de carne, Sâmbăta morţilor - Moşii de iarnă)

A fost odată ca niciodată, cândva, demult foarte… A fost o vreme pe când, în lumea satului tradiţional românesc, şezătorile şi clăcile constituiau tot atâtea prilejuri pentru tineri de a se cunoaşte, de a se îndrăgosti şi de a se iubi, chiar şi în perioadele posturilor, atunci când jocurile şi hora satului erau oprite. Iată că se sfârşeşte şi luna lui Făurar şi se apropie începutul Postului Mare; tot acum se încheie şi şezătorile, care au constituit motive de distracţie şi de îndrăgostire pentru tineri, în serile şi nopţile lungi de iarnă. Dar, până atunci…
În cea de a două sâmbătă din perioada Triodului (notă: etimologic, cuvântul triod provine din grecescul triodion/ τριώδιον, format din cuvintele tria/ τρια, trei, şi odi/ ώδή, odă, însemnând cântare în trei ode/strofe; practic, în viaţa liturgică, Triodul are două semnificaţii: a) cartea de cult care cuprinde slujbele din această perioadă şi b) una dintre cele trei perioade ale anului liturgic), respectiv în sâmbăta dinaintea Duminicii Lăsatului sec de carne - a Înfricoşătoarei Judecăţi, sâmbătă care este cunoscută, în popor, şi sub denumirea de Moşii de iarnă, Biserica a rânduit să se facă pomenirea generală a morţilor, a părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri adormiţi întru Domnul, în nădejdea Vieţii celei veşnice.
În data de 24 februarie, în calendarul ortodox este consemnată Întâia şi a doua aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, o prăznuire care aminteşte de cele două descoperiri minunate ale cinstitului şi de îngeri mult-preţuitului cap al Înaintemergătorului Domnului, relevată şi prin texte liturgice de o aleasă valoare duhovnicească. Avem în vedere atât Troparul: „Din pământ răsărind capul Înaintemergătorului, aruncă credincioşilor Razele Nestricăciunii tămăduirilor. De sus adună mulţimea îngerilor, de jos cheamă împreună neamul omenesc, ca să înalţe cu un glas Slavă lui Hristos Dumnezeu”, precum şi Condacul: „Prorocule al lui Dumnezeu şi Înaintemergătorule al Harului, aflând capul tău ca un trandafir Preasfinţit din pământ, tămăduiri luăm totdeauna; pentru că iarăşi propovăduieşti, ca mai înainte, pocăinţa în lume”.
Tot în 24 februarie, spiritualitatea populară consemnează şi ziua lui Dragobete, cel care este simbolul tinereţii, al dragostei şi al bucuriei.
Dragobetele, „care sărută fetele”, este văzut fie sub chipul personalizat al unui „tânăr voinic, frumos şi bun” (Romulus Vulcănescu), fie ca o zi dedicată „iubirii şi aflării perechii, atât la oameni cât şi la păsări şi animale” (Simeon Florea Marian). Zis şi „Ioan Dragobete”, „Drăgostiţele”, „Sântion de primăvară”, „Cap de primăvară”, considerat fiu al Babei Dochia şi asemănat cu un flăcău chipeş şi iubăreţ, Dragobetele simbolizează şi „nunta păsărilor” sau ziua când ele se strâng în stoluri, zboară, se împerechează şi încep a-şi construi cuiburile. Se spune că cele rămase acum fără pereche vor sta stinghere până anul următor. Asemenea păsărilor, fetele şi băieţii trebuie să se întâlnească şi „să ţină Dragobetele”, prin cântec şi veselie, pentru a fi îndrăgostiţi şi fericiţi întregul an.
Iubirea (atât cea împărtăşită, plină de bucurie şi de fericire, cât şi cea nefericită, uneori cu final tragic), ca şi dorul, sunt exprimate, în alcătuirile poetico-melodice ale doinelor şi cântecelor de dragoste româneşti, prin trăsături stilistice marcate de o profundă expresivitate şi naturaleţe. Ele relevă însuşirile specifice şi comune ale genurilor lirice, atât de speciale pentru spiritualitatea tradiţională românească. De aceea, iubirea, aşa cum este cântată în folclorul muzical românesc, întruneşte valenţe multiple: iubirea-n adierea primăverii, iubirea-bucurie, iubirea-adevăr, iubirea-libertate, iubirea ca miracol, prospeţime, gingăşie, iubirea-armonie, iubirea ca o frumuseţe a celebrării vieţii, a înnoirii firii.
Anul 2020 este, după cum se ştie, an bisect; în calendarul bisericesc, ziua de 29 februarie este dedicată Sfinţilor Cuvioşi Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea. În tradiţia populară circulă o povestioară legată de această zi: „Odată, Sfântul Casian, cel ce-şi are hramul la 29 februarie în anii bisecţi, s-a dus la Dumnezeu şi a început să se plângă Ziditorului că oamenii nu-l cinstesc şi pe dânsul, cum cinstesc pe ceilalţi sfinţi. Dumnezeu îl întrebă însă: «Ai făcut vreo faptă bună în lumea aceasta? Ceilalţi sfinţi au făcut şi de aceea au în fiecare an câte o zi de ţinere». Nesfârşindu-şi încă vorba, iată că vine acolo Sfântul Nicolae ud leoarcă. «Sfinte Nicolae, de ce eşti ud?» «Uite de ce - răspunse sfântul. Din pricina vântului mare era gata, gata să se înece o corabie şi, cum am văzut-o, m-am aruncat în apă şi am scăpat-o de primejdie, iar pe oameni de la moarte.» Atunci Dumnezeu se întoarse către Sfântul Casian şi zise: «Auzi cum fac fapte bune cei ce au ţinere? Fugi de aici şi la fiecare patru ani să vii şi tu o dată». Şi de atunci luna februarie are câte 29 de zile la fiecare patru ani” (Tudor Pamfile, Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului, Academia Română, Colecţia „Din viaţa poporului român”, Bucureşti, Editura Socec, 1914, p. 172).
Cu această ultimă zi a lunii Făurar (despre prima parte a lunii februarie să se vadă articolul „Luna lui Făurar, câşlegile şi alte întâmplări din miez de iarnă”, în „Condeiul ardelean”, anul XV, Serie Nouă, nr. 395 (430), 7-20 februarie 2020, p. 13, accesibil şi online, http://www.condeiulardelean.ro/articol/luna-lui-faurar-caslegile-si-alte...) se face trecerea către luna martie, cunoscută şi ca Mărţişor sau Germinar (cu trimitere spre trezirea la viaţă a naturii şi încolţirea seminţelor semănate). În unele zone etnografice româneşti, martie se mai numeşte şi luna lui traistă-n băţ sau, mai rar, Dochia. Numele derivă din cel al Sfintei Cuvioase Muceniţe Evdochia (prăznuită la 1 martie), care a trăit şi a primit cununa muceniciei în al doilea veac creştin în cetatea Heliopolis (azi Baalbek, Liban). Legendele Dochiei din spaţiul culturii tradiţionale româneşti plasează, fără excepţie, naraţiunile dedicate acestui personaj mitologic, în context pastoral.
Dar, despre Mărţişor (element înscris în anul 2017 de România, în comun cu Republica Moldova, Bulgaria şi Macedonia de Nord pe Lista Patrimoniului Cultural Intangibil al Umanităţii al UNESCO: https://ich.unesco.org/en/RL/cultural-practices-associated-to-the-1st-of...), despre zilele Dochiei sau zilele Babelor şi despre alte numeroase tradiţii şi obiceiuri de la început de martie, vă invit să aflaţi mai multe în ediţia viitoare a rubricii „Tradiţii”, găzduită în exclusivitate în paginile bilunarului de cultură şi atitudine „Condeiul ardelean”.
Până atunci, să nu uităm că se apropie perioada Postului Mare, pe care Biserica a rânduit-o pentru a ne curăţi sufletele şi trupurile, prin post şi rugăciune, prin credinţă, milostenie şi fapte bune, aşteptând, cu inimile, cugetele, sufletele şi trupurile curate, Învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca un urcuş duhovnicesc spre propria noastră înviere, din somnul păcatului şi al morţii.
În ultimii 30 de ani şi, cu atât mai mult astăzi, conştientizând cu tot mai multă durere că Ţara a încăput pe mâinile ticăloase ale prădătorilor şi jefuitorilor, se vădeşte cu atât mai pregnant că trebuie să ne punem nădejdea doar în Dumnezeu: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie!” (Rugăciunea Sfântului Ioanichie). De asemenea, în aceste zile de Post, să ne înălţăm cu smerenie inimile către Domnul şi să (re)descoperim actualitatea şi frumuseţea duhovnicească a Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, care se rosteşte, însoţită de metanii şi închinăciuni, în toată perioada Sfântului şi Marelui Post, rugăciune pe care ar trebui să o rostim şi noi, cât mai des, cu multă umilinţă: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.
Fie să ne păstrăm trează grija faţă de sufletele noastre, faţă de Neam şi Ţară, şi să nu uităm: Tradiţia este în noi, Tradiţia suntem noi! La bună întâlnire!

Categorie: