Naturaleţe şi naturalism, un echilibru inextricabil

A forţa timpul sau binele este ca şi cum ai forţa timpul din clepsidră cu ciocanul - vrea parcă să ne spună scriitorul Ilie Şandru în proza sa.
Indiferent că vorbim de romanul „Drum spre viaţă”, de „Anii de zbucium”, de „Vremuri şi destine”, ori de „Destine după destine”, autorul şi-a asumat o sarcină onorabilă, deloc facilă, şi anume să reconstituie artistic biografia unor personaje care ar putea fi la fel de bine prezente şi vii, nu doar imaginare.
Mai departe, gestul său romanesc parcă s-ar compune din două strigăte care vin de departe din vechime. Unul este îndemnul: cunoaşteţi-vă istoria, căci dacă nu, ea s-ar putea repeta. Celălalt este, de fapt, unul esenţial, este însăşi încarnarea spaimelor şi doleanţelor care, parcă prin sânge sau ADN, au fost lăsate moştenire din strămoşi şi au ajuns până la acest scriitor.
În acest „eu” de prozator în care gândurile despre trecut şi viitor se îngemănează, fricile se luptă între ele făcând să reiasă victorios din umbră adevărul despre valorile noastre cele mai de preţ.
Bio-bibliografia fiecărui personaj, reprezintă un panaceu al memoriei culturale şi istorice locale. Ea este surprinsă în romane în plină desfăşurare şi studiu, fiind îmbogăţită cu elemente istorice şi geografice ca o piramidă protectoare, ca o co-locare, ca un centru în care desfăşurarea spirituală devine pe cât de sugestivă, pe atât de impresionantă. Şi fiindcă vorbim aici de proză, trebuie să reţinem că Ilie Şandru îşi construieşte personajele pornind de la real şi imanent, şi printr-o documentare minuţioasă de arhivă ajunge la construcţia unor exegeze document.
Şi aici receptăm o ingenuă intertextualitate, dovedind că lucrările lui Ilie Şandru stau în picioare dacă sunt privite şi din perspectiva postmodernismului. Inventate sau reale, important e că cititorului i se readuc în minte personalităţi purtătoare de mesaje de neuitat, hrănitoare în spirit şi memorie pentru toate generaţiile. Printre comorile de preţ transmise de scriitorul Ilie Şandru enumerăm: credinţa străbună, cinstea omului simplu, iubirea împlinită, dragostea de obşte, încrederea în viitor, traiul în înfrăţire, tandreţea şi, de ce nu, boemie. Şi trebuie să recunoaştem că ceea ce atinge sufletul oricărui român, merită a fi spus, căci e bine când se petrec lucruri care să ne amintească de românism, iar Ilie Şandru o face, pe cât de simplu, pe atât de erudit.
Cum arătam şi în titlu, în opera lui Ilie Şandru întâlnim un nesecat izvor de naturaleţe. Odată că autorul simte că prin poveştile spuse lucrurile trebuie să fie regăsite pe făgaşul lor natural. Se percepe o necesitate platoniciană de a ne regăsi pe făgaşul înţelegerii esenţiale ale lucrurilor aşa cum sunt şi de a nu ne lăsa păcăliţi de aparenţe. Un alt punct important care susţine aceeaşi viziune a naturaleţei este desfăşurarea scenelor, perindarea evenimentelor de viaţă ale personajelor. Există un „mai mult ca firesc” în vorbele şi acţiunile personajelor. Să privim exemplul lui Mihai Silion din romanul „Drum spre viaţă”. Acest fiu al Călimanilor şi Gurghiului nu este indus în eroare nici chiar de evenimentele care au loc şi care vin chiar să-l dărâme de mai multe ori, prin eşecul primei iubiri, sau prin accidentul suferit. Gesturile pe care le face acesta şi sinceritatea atât în dragoste, în băncile şcolii, cât şi la locul de muncă sunt toate gesturile învăţate din moşi şi strămoşi. Acelaşi lucru îl vedem şi în „Destine după destine” (cartea lansată în 2017), întâlnirile personajelor cheie, care formează un nucleu, sunt marcate de nevoia de intimitate, revărsată în momente precum cel al „agapei”.
Însemnătatea cu care aceste mese rotunde ale tăcerii, ca simbolul lăsat nouă de însuşi C. Brâncuşi, vin şi pecetluiesc relaţia umană, prietenia, şi uneori întemeierea unei familii (împrietenirea lui Ioan Lado cu preotul Vasile, cererea în căsătorie a Titei de către Ionică), fiind asemănătoare cu agapele creştineşti, aducând cu sine însăşi comuniunea religioasă. Să cităm spre exemplificare:
„Grădina casei Inginerului Lado s-a umplut de mese, iar pe malul Văii Răstoliţei fierbeau de zor cazane uriaşe unde se pregăteau bucatele. În jurul lor roiau o mulţime de femei, cele mai pricepute gospodine în pregătirea mâncărurilor făcute după reţete ştiute de la mame şi de la bunice.” Şi încă meditaţia propusă în roman mai stă în picioare. Vedem la Ilie Şandru o sete şi o foame de iubire, de viaţă şi de dreptate, am putea spune că aceasta transpare din fiecare capitol. De ce o „pecete”? Pentru că sufletul oricărui artist are nevoie cu prisosinţă de o confirmare a stabilităţii şi a comuniunii. Figura emblematică, şi mai ales pecete, a lui Ilie Şandru este nimeni altul decât Patriarhul României, Elie Miron Cristea.
Trecând mai departe la alt segment, vom vedea că, în aceeaşi idee a naturaleţei, momentele romantice, scenele de amor sunt ca un fagure de miere. Prozatorul nu pregetează să amintească cititorului că pământ suntem, dar că în iubire, când ştim că am trăit-o cu adevărat, ne-am şi înălţat. Fiorii primelor iubiri, inocente în mare parte, planează peste prozele sale, făcând să apară de nicăieri, din când în când, adieri primăvăratice, pe care nu putem să nu le luăm în serios pentru că ele devin în text chemarea speranţei.
În scopul acesta, de ce nu?, peisajele din cărţile autorului Ilie Şandru, sunt extrem de darnice. Aşa cum simte sufletul, aşa este şi natura celui care vieţuieşte într-o bucată de proză.
Păşind mai departe, vom privi către momentele de dramatism pe care ni le desfăşoară şi ni le oferă, odată prinşi în ţesătura poveştii.
Concepând un anume tip de carte-document istoric, stăpânind extrem de bine scriitura, autorul ştie să dozeze momentele care ne ţin în suspans. Înainte de a da exemple, să reţinem totuşi că, în spatele unor evenimente există sufletul omului, un receptor în formă, să-i zicem, de diapazon. De cele mai multe ori mugurii adevărului istoric transpar din ţesătura textului şi prind semnificaţii monumentale. Istoriile de familii, cu toate doleanţele oamenilor de pe meleagurile alese ca loc de desfăşurarea a acţiunii, dar şi istoriile localităţilor sunt vizate în acest sens.
Rezonând clipă de clipă la dimensiunile trăirii, eul din romanele lui Ilie Şandru, aflat sub vremi şi nicidecum peste ele, astfel încărcat cu înţelesul începutului şi sfârşiturile, se disipează şi recompune, totodată, ca un caleidoscop din blândeţe şi înţelepciune. El trece firesc, precum lumina unei lumânări, prin toate încăperile pe care le oferă imaginarul său de scriitor, adunând piesele împrăştiate ale unei seninătăţi care reflectă o bogată dăruire sufletească.
Abordând peisajul socio-politic, sub semnul unor trăiri profunde ale sentimentelor, prozele istorice ale lui Ilie Şandru nu au cum feri personajele de conflictele cele mai sângeroase ale anilor cruciali pentru istoria Poporului Român (1848, 1918, 1940, 1948, 1989), iar acţiunile personajelor care nu sunt neapărat eroi naţionali, deşi de multe ori încărcate de eroism, sunt mai mult o sfârşire prometeică sub un soare sfâşietor de roşu şi de prezent. Se presupune că societatea în ansamblul ei ar trebui să fie un bun care să mai şi funcţioneze. Dar, iată, că momentele cele mai tensionate din proza lui Ilie Şandru reuşesc uneori să taie în carne vie.
Ne apropiem astfel de naturalism, dacă ne gândim la momentul când Tata-Bătrân îşi descrie copilăria, la moartea Titei, la momentul când Silion Mihai îşi pierde iubita adorată Silvia, când jandarmii îşi apără postul comunei de sovieticii care prădau totul în jur, ori când, pe fondul unei pierderi a echilibrului sufletesc, un personaj din „Destine după destine” disperă şi cedează:
„Acolo slujba era în toi. A intrat şi s-a oprit în faţa stâlpilor de lemn care despărţeau tinda în naos. Femeile îl priveau uimite că nu puteau pricepe de ce se afla acolo şi nu la Doaru. Părintele Petrică tocmai ieşea din altar spunând o rugăciune. Preotul Vasile a luat arma şi a tras. În acel moment părintele s-a aplecat închinându-se la icoanele împărăteşti. Glonţul i-a trecut pe deasupra capului, i-a pătruns în altar şi a găurit masa sfântă. Biserica s-a umplut de fum şi de miros de pulbere.”
Ilie Şandru, fiind un dedicat şi experimentat perfecţionist didactic, cu o forţă mediatică de invidiat, cu o capacitate de sinteză şi de analiză foarte bine conturate, cu o demonstrată voinţă concretizată literar şi ştiinţific, însumează acestor calităţi şi tehnicile de prozator, atât de necesare creatorului de cuvinte. Latura aceasta a sa care a stat şi şi-a aşteptat momentul a apărut în consecvenţă cu preocupările sale dintotdeauna, revelând lumina creaţiei care îl posedă atât de blând pe autor în spirit şi în fapte. Căci aşa îi stă bine unui spirit, să poată lua forma unui personaj de oricând şi de oriunde, să fie animinal, inofensiv, amoral şi atemporal.

Categorie: