Nicolae Iorga despre secui şi rostul lor între români

Prezentare de carte

Ediţie îngrijită de Ioan Lăcătuşu
Volumul a fost prezentat, la ediţia a XII-a a Universităţii de Vară Izvorul-Mureşului, de profesorul Vasile Stancu

Volumul a apărut recent, în prima decadă a lunii august, la Editura Eurocarpatica din Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna. Acesta se înscrie printre numeroasele acţiuni ale dr. Ioan Lăcătuşu în marele proiect privind cercetarea şi cunoaşterea Istoriei Românilor din sud-estul Transilvaniei, istorie marcată, la sfârşitul secolului al XX-lea, prin mai multe pete albe datorate, în mare parte, politicii „internaţionaliste” a istoriografiei româneşti din timpul regimului comunist, precum şi slabului interes manifestat de forurile ştiinţifice ale timpului faţă de această regiune din inima României. Odată cu schimbările aduse de evenimentele din 1989 şi, mai cu seamă, de acţiunile vizibile întreprinse de liderii comunităţii maghiare de purificare etnică a zonei, bazate pe o falsă istorie promovată de neorevizioniştii maghiari, societatea civilă românească şi-a pus problema studierii şi cunoaşterii, pe baza documentelor, a istoriei românilor din această parte de Ţară şi, totodată, problema combaterii dogmelor şi mistificărilor puse în circulaţie, de peste două secole, de istoriografia maghiară.
Alături de avocatul Ioan Solomon şi de IPS Ioan Selejan, dr. Ioan Lăcătuşu s-a numărat printre iniţiatorii şi organizatorii, începând cu anul 1995, a Sesiunii de comunicări ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie”, ajunsă, în acest an, la cea de-a XX-a ediţie, iar, din 1996, a revistei ştiinţifice de istorie, etnografie şi arheologie „Angvstia”, ajunsă acum la numărul 17. Tot iniţiativei acestora se datorează înfiinţarea Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, în 1996, care pune la dispoziţia cercetătorilor o bogată şi modernă bază de date, înfiinţarea Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, amplasarea în spaţiul public a unor monumente, busturi, plăci comemorative vizând personalităţi ale istoriei românilor din această parte de Ţară.
Personal, dr. Ioan Lăcătuşu a scris, în perioada 1995-2014, peste 20 de cărţi, a îngrijit apariţia a peste 30 de volume, a pus bazele colecţiei „Profesioniştii noştri”, o adevărată enciclopedie a personalităţilor din Arcul Intracarpatic, a elaborat peste 150 de studii privind istoria locuitorilor acestor meleaguri româneşti, a iniţiat şi coordonat apariţia celor cinci volume ale Buletinului Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, o adevărată istorie a vieţii comunităţii româneşti contemporane din judeţul Covasna. Numai dacă am aminti despre volumele: „Identitate şi cultură la românii din secuime” (1995); „Personalităţi din Covasna şi Harghita” (1998); „Spiritualitate românească şi convieţuire interetnică în Covasna şi Harghita” (2002); „Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita” (2002); „Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură” (2003); Românii în mass-media maghiară din Harghita şi Covasna” (2006 vol. I, 2009 vol. II); „Dăinuire românească în Harghita şi Covasna” (2007), putem constata preocuparea sa constantă pentru istoria românilor de pe aceste meleaguri.
Că actualul volum, „Nicolae Iorga despre secui şi rostul lor între români”, este un proiect mai vechi al lui Ioan Lăcătuşu o demonstrează cartea sa, scrisă în 1995, „Identitate şi cultură la românii din secuime”, în care publica articolul „Nicolae Iorga şi românii din fostele scaune secuieşti”, unde îşi exprima ideea necesităţii unui asemenea volum. „Având în vedere interesul manifestat de Nicolae Iorga pentru problematica referitoare la „Secuime” - afirma Ioan Lăcătuşu acum 20 de ani -, parcurgerea tuturor articolelor şi studiilor scrise de marele savant pe această temă, permite cunoaşterea în întregime a poziţiei sale faţă de această zonă şi reconsiderarea părerii exprimate de unii intelectuali maghiari după care Nicolae Iorga ar fi susţinut că toţi secuii sunt români maghiarizaţi. Dimpotrivă, Iorga a avut cuvinte de admiraţie faţă de istoria secuilor, de vitejia lor, de calităţile lor umane, precum cinstea, corectitudinea, spiritul gospodăresc, umorul, ospitalitatea, susţinând însă cu argumente că o parte a lor sunt români sau alte neamuri „secuizate”, ceea ce corespunde adevărului istoric.” Ideea este reluată, acum 5 ani, în articolul „Un proiect de anvergură. Reeditarea integrală a volumelor, studiilor, articolelor şi conferinţelor lui Nicolae Iorga referitoare la Transilvania şi la românii ardeleni”, publicat în cinci ediţii ale periodicului regional „Condeiul ardelean”, din iunie-iulie 2009, în care conchidea: „Sunt publicaţii maghiare specializate în promovarea unor articole care susţin în continuare vechile clişee şi prejudecăţi despre România şi români, iar replica românească este destul de palidă, ori în cele mai multe cazuri inexistentă. De aceea, uriaşa operă a marelui istoric Nicolae Iorga, dedicată Ardealului şi românilor ardeleni, lupta sa „cu absurdul revizionism maghiar” şi întru apărarea „dreptului românesc în Ardeal”, reeditată prin travaliul de excepţie al cărturarului Ioan Oprişan, capătă o importanţă deosebită, atât pentru profesorii de istorie, publicişti, oameni politici, dar mai ales pentru tânăra generaţie. Important este ca această operă monumentală să fie cât mai bine cunoscută, inclusiv prin intermediul internetului, şi de ce nu, exemplul lui Nicolae Iorga să fie urmat de tineri istorici, etnografi, alţi cercetători şi publicişti români patrioţi”.
Şi, mai mult, Ionică Lăcătuşu a simţit nevoia să selecteze, din cele 12 volume publicate de Ioan Oprişan privind Transilvania şi românii de aici în scrierile lui Nicolae Iorga, pe cele referitoare numai la subiectul care predomină întreaga sa operă, existenţa românilor în „secuime” şi relaţiile lor cu secuii. Astfel, îngrijitorul volumului de faţă a ales 16 materiale scrise de marele istoric între anii 1906-1939, pe care le-a grupat în primul capitol al cărţii (p. 21-77).
În ceea ce priveşte titlul volumului de faţă, „Nicolae Iorga despre secui şi rostul lor între români”, dr. Vasile Lechinţan, care prefaţează cu competenţă această carte, afirmă că nici nu se putea găsi un titlu mai potrivit decât „expresia minunată a marelui savant, secuii şi rostul lor între români... sintagmă care cuprinde instantaneu o întreagă istorie transilvană... o realitate implacabilă a destinelor noastre istorice comune. Secuii n-au avut un rost înafara românilor, paralel - în sens izolat - cu românii, baricadaţi într-o castă închisă şi etnocentristă, cum încearcă să ne demonstreze din răsputeri unii autori maghiari de astăzi, post factum, în stil orwellian, de modificare a trecutului ori de câte ori interesele politice o cer. Da, rostul secuilor între români nu poate fi privit altfel decât Nicolae Iorga, adică unul integrat, ca într-o mare frescă, în toată istoria comună a Transilvaniei, istorie ce poartă pecetea definitivă a poporului român, care i-a dat caracterul etnic românesc întregului spaţiu transilvan”. Dintre rosturile secuilor între români, pe care Vasile Lechinţan le evidenţiază în textele redate în volum, subliniem: colaborarea lor cu marii voievozi de peste munţi, deoarece „secuii - după cum afirma Nicolae Iorga - au iubit şi ajutat, în toată desăvârşirea trecutului, pe Domnii noştri cei războinici: Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Mihai Viteazul, Radu Şerban, împotriva ungurimii de nemeşi, care voiau să-i îngenuncheze. Ei ştiau că, peste munte, ai lor, din Moldova, duc un trai mai puţin stors şi primejduit”; un alt rost fiind implicarea secuilor în luptele antiotomane, „secuii luptară, şi cu avânt, la Podul Înalt, cum spun toate izvoarele”, unul dintre ele, adăugând chiar că ei ascultau de Ştefan cel Mare „ca de domnul lor”. Petru Rareş, fugit în Ardeal, a fost primit şi adăpostit de secui în 1538, Iorga relevând faptul că, la 1529, „Petru-vodă le scria, nu ca „prietenilor noştri iubiţ”, cum se adresă Braşovenilor, ci ca „preaiubiţilor noştri credincioşi”, „fidelibus nostris sincere dilectis”. De asemenea, „implicarea secuilor în luptele antiotomane ale lui Mihai Viteazul este documentat relatată de Iorga, ca un alt mare reper al rostului secuilor între români. Interesant, spune marele cărturar, cu o uimitoare intuiţie, că secuii luptau sub domnii cei mari ai românilor de peste munţi, contra turcilor, nu ca aliaţi, ci ca domni ai lor. Secuii trebuie să fi fost fericiţi că au la est şi la sud nişte voievozi destoinici, recunoscuţi de toată Europa, drept pavăză pentru gospodăriile lor împotriva jefuitorilor. Aşa şi-au găsit ei, între români, un rost”, încheie Vasile Lechinţan.
În scrierile sale, Iorga subliniază şi alte aspecte care caracterizează istoria secuilor. A subliniat, în numeroase rânduri, asemănările de instituţii şi obiceiuri ale secuilor cu ale românilor. „Ca şi la Români - scria Iorga -, adunarea satului, obştea ţinutului, cu fruntaşii cari îşi iau partea din birşaguri [amenzi/judecăţi] are întinse atribuţii judecătoreşti, care se păstrează, cu sfinţenie până târziu... Ca şi la Români, Secuii dau dijma vitelor: „decima Siculorum et Blacorum”, se spune la 1256. Ca şi la noi, moşia e oarecum a tuturor, şi la orice schimbare de proprietate, ca şi la stingerea neamului, vecinii - rudele - au dreptul lor decisiv. Această asemănare în datini dă, fără îndoială, de gândit. Ea exclude dela început ideia unei colonizări pe pământuri nelocuite, în care Românii ar fi venit ca fugari, după dorinţa regelui Ungariei de a-şi împopora ţara, sau ca Pecenegii prinşi, cari, în sălaşe asemenea cu ale robilor tătari din Moldova veacurilor al XV-lea şi al XVI-lea, erau împărţiţi între biruitori sau ţinuţi pentru apărarea ţării în condiţii particulare. Noi n-am luat fără îndoială nimic din cultura populară a Secuilor; cine ar putea însă tăgădui că din cultura noastră populară ei n-au luat?”
Iorga sesizează încă de la prima sa călătorie în secuime asemănarea portului cu cel românesc, dar şi fenomenul desnaţionalizării românilor, afirmând că o parte a secuilor au o ascendenţă românească. La întâlnirea sa cu primii ţărani din secuime, doar văzându-i cum sunt îmbrăcaţi, se simte ca acasă: cu căciuli, sumane scurte, albastre la mâneci, şi iţari în cizme, care seamănă a fi români, fiindcă acum 1000 de ani au deprins de la români cum trebuie să se îmbrace o fiinţă românească... Unde vezi două biserici, una e a sătenilor noştri, dar, împreună cu legea ei (românii din secuime - n.n.) n-au putut păstra în mai multe locuri, şi mai ales în aceste părţi, limba românească. Pe aici românul cărturar are durerea să întâmpine atâţea din neamul său care nu mai ştiu româneşte nici cât trebuie pentru a spune ce spun totuşi, cu mândrie, în ungureşte: „Sunt român”. Preotul face liturghia în limba străbunilor, dar predica trebuie s-o ţie în acea limbă pe care oamenii o pot înţelege. Acuzat de unii intelectuali maghiari din secuime că ar fi spus cândva că „toată populaţia secuiască este alcătuită de români desnaţionalizaţi”, Iorga neagă acest lucru, dar susţine cu tărie faptul că: nu este mai puţin adevărat - o arată numele de localităţi, numele de munţi, o arată costumele, datinile, mărturiile lor, o arată bisericile la care merg - nu este mai puţin adevărat că acolo este şi un element românesc, care a fost desnaţionalizat prin biserică, care a fost desnaţionalizat prin stat, a fost desnaţionalizat de sărăcie şi de ignoranţa proprie. Astfel, acolo românii noştri trebuie să-i cerem înapoi prin toate mijloacele, ajutând biserica - şi o biserică şi alta - în ceea ce priveşte reclamarea elementului românesc. Dar, din contră, nu numai că noi nu ne-am luat pe ai noştri înapoi, dar că opera aceasta de desnaţionalizare a elementului românesc prin biserica catolică, mai ales, continuă şi în momentul de faţă.
Trebuie să mai remarcăm o problemă aparte ridicată de Nicolae Iorga - defetismul promovat de cercurile maghiare din Ungaria în rândul populaţiei ardelene. Definit, defetismul înseamnă - opinia, părerea, atitudinea celui ce nu are încrederea în reuşita unei acţiuni; lipsă de încredere. În cazul nostru, inducerea în conştiinţa populaţiei transilvane a neîncrederii în temeinicia Marii Uniri de la 1918, şi sosirea (venirea) unei revanşe a ungurilor, a statului maghiar asupra populaţiei loiale românilor şi Statului Român. În articolul „Consideraţii noi asupra rostului secuilor”, scris în 1939, Nicolae Iorga polemizează cu „defetiştii” care visează încă de reforma - în plin secol al XX-lea - a creaţiei de caracter medieval şi religios, cu misiunea de cruciată, a Regatului Sfântului Ştefan, împotriva cărei idei artificiale să i se opună o propagandă adevărată, făcută de oameni adevăraţi, într-o formă în care ştiinţa să fie unită cu talentul... pentru a lămuri pe românii din secuime, ori de vorbesc româneşte, ori de au uitat o limbă pe care au s-o înveţe din nou... şi cari sunt expuşi prin urmare să fie influenţaţi în chip defetist, ca să întrebuinţez acest cuvânt, de tot felul de revanşe. Prefaţatorul Vasile Lechinţan subliniază faptul că „fenomenul se întâmplă şi astăzi, deoarece fluturând mereu şi mereu ideea artificială a reînfiinţării Ungariei medievale poporului de rând din zonă, români şi maghiari, i se induce o permanentă stare de disconfort sau de defetism, în loc să se integreze în realele evoluţii istorice”. Iorga subliniază apoi, în cadrul articolului, legăturile secuilor cu românii de-a lungul secolelor şi interferenţele de limbă, port, etnografie şi artă populară româno-secuiască, ca în final să lanseze cunoscuta sa afirmaţie: Cu secuii avem deci o simbiosă, adică o viaţă împreună; cu ungurii numai o vecinătate. Deosebirea este esenţială.
Capitolul al II-lea al volumului cuprinde două articole ale istoricului şi academicianului maghiar Toth I. Zoltan (1911, Vârşeţ, Serbia - 1956, Budapesta, Ungaria). A studiat istoria la Universitatea Ferdinand I din Cluj-Napoca, a scris mai multe lucrări având ca temă relaţiile româno-maghiare, iar în perioada Dictatului de la Viena i-a atacat pe Nicolae Iorga şi pe discipolii săi - Alexandru Lapedatu, George Vâlsan, Sabin Opreanu, Teodor Chindea, Gheorghe Popa-Liseanu, Laurian Someşan, Ştefan Meteş, Ioan Lupaş, Nicolae Sulică - în privinţa scrierilor despre secui în articolele: Nicolae Iorga şi teoria originii româneşti a secuilor (1941) şi Istoria românească şi problematica românimii din Ţinutul Secuiesc (1942).
El afirma că: „Nicolae Iorga a fost cel care, cu un instinct fin, a intuit importanţa politică a problemei privind originea românească a secuilor, el a căutat pentru prima oară argumente emoţionale, istorice, etnografice, lingvistice, biologice etc. pentru susţinerea acestei teze, el a răspândit teza în cercurile largi şi, în fine, pe urmele lui au pornit câţiva discipoli „ştiinţifici” pentru a continua argumentarea”. Cu viziunea „ştiinţifică” că „Ţinutul Secuesc [este] maghiar până în măduva oaselor” este evident că este radical pornit împotriva oricăror teze, idei şi argumente ale istoriografiei româneşti privitoare la secui. În esenţă, de pe această poziţie, trebuie combătute, evident exagerându-le în unele cazuri, învăţăturile istoriografiei româneşti „care pot fi rezumate astfel: 1) Secuii şi maghiarii sunt două popoare distincte; 2) Ţinutul Secuiesc nu reprezintă o unitate geografică şi este o zonă geografică aflată în legătură logică numai cu teritoriul României; 3) Ţinutul Secuiesc nu este unitar, nici din punct de vedere al populaţiei: secuii sunt un popor-amalgam, elementul românesc este preponderent; 4) Trecutul pământului şi poporului secui nu este cel maghiar, reprezintă un capitol din istoria poporului român; 5) Profilul fizic şi spiritual al poporului secui, etnografia, arta, modul de viaţă al secuilor sunt identice, în parte, cu trăsăturile poporului român.
Dacă primele două capitole reprezintă contribuţia de îngrijitor al acestei cărţi a lui Ioan Lăcătuşu, capitolele III şi IV reprezintă în mare măsură şi contribuţia sa ca autor şi cercetător al relaţiilor româno-secuieşti.
Intitulat Autori români despre preocuparea lui Nicolae Iorga pentru studierea istoriei secuilor şi a românilor din scaunele secuieşti, în paginile celui de-al III-lea capitol îşi găsesc locul, alături de cele cinci studii ale dr. Ioan Lăcătuşu, şi scrierile unor cunoscuţi cercetători ai fenomenului Iorga precum Petre Ţurlea, Iuliu Mureşan sau Nicolae Victor Fola, care aduc perspective noi asupra personalităţii marelui savant Nicolae Iorga, asupra demersului său de dinainte de Primul Război Mondial şi din perioada interbelică pentru studierea istoriei secuilor şi a românilor din scaunele secuieşti... În acest sens, demne de remarcat sunt studiile: Istoria şi istoricul în viziunea lui Nicolae Iorga; Limba română, ungurii şi Nicolae Iorga după Marea Unire (Petre Ţurlea); Poziţia autorităţilor austro-ungare faţă de Cursurile de vară de la Vălenii de Munte şi faţă de patronul spiritual al acestora Nicolae Iorga (1908-1918); Nicolae Iorga despre Sfântul Ierarh Andrei Şaguna sau despre Patriarhul Miron Cristea (Ioan Lăcătuşu).
Ultimul capitol, Texte din istoriografia românească despre românii şi secuii din sud-estul Transilvaniei, „include noi cercetări istoriografice pluridisciplinare care completează pe bază de documente şi reflecţii” tematica abordată în acest volum, cuprinzând nume bine cunoscute ale unor autori precum Nicolae Edroiu (Estul Transilvaniei în Evul Mediu timpuriu - secolele VIII-XIII); Ioan Aurel Pop (Secvenţe din viaţa românilor şi secuilor în Evul Mediu); Petre Ţurlea (Un memoriu despre importanţa Congresului secuiesc ţinut în anul 1902 la Tuşnad, din punct de vedere românesc, dezbătut în şedinţa Consiliului de Miniştri, din mai 1941); Anton Coşa (Românii din sud-estul Transilvaniei în secolele XIII-XV); Vasile Lechinţan (Aspecte ale relaţiilor secuilor cu românii la Congresul de la Tuşnad din 1902) şi alte cinci studii de autor sau în colaborare scrise de Ioan Lăcătuşu privind istoria românilor şi secuilor din această parte de Ţară.
Închei, considerând că dr. Vasile Lechinţan are dreptate spunând că „volumul de faţă exprimă o corectă şi onestă reflectare a trecutului comun româno-secuiesc în aria geografică menţionată, o benefică perspectivă istoriografică asupra unei civilizaţii marcate de un rost al bunei înţelegeri, al generozităţii, al construcţiei, al neexcluderii în perioadele lungi ale istoriei, un rost de viitor al armoniei, conlucrării, acceptării alterităţii, al acceptării istoriei aşa cum a fost şi al promovării nobilelor idealuri europene”.
Felicitări doctorului Ioan Lăcătuşu pentru promovarea, prin intermediul gândirii, scrierilor şi editurii sale, a dezbaterilor privind cercetările istorice, pe baza documentelor, logicii şi argumentelor istorice, a trecutului convieţuirii româno-maghiare în această parte de Ţară.
prof. Vasile Stancu
Izvorul-Mureşului, 14august 2014