Nicolae Iorga şi Războiul de Reîntregire Naţională

Mulţi istorici români folosesc sintagma „războiul de întregire naţională”, uitând, voit sau nu, că a existat un Mihai Viteazul care a întregit pentru prima dată cea mai mare parte a acestui spaţiu românesc sub o singură conducere acum mai bine de 415 ani, voievod care s-a intitulat la 27 mai 1600, în aşezarea de scaun a Moldovei, Iaşi, „Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”. Desigur, pentru o scurtă perioadă de timp, datorită contextului internaţional şi al intereselor marilor puteri din spaţiul central şi răsăritean al Europei: Imperiul Habsburgic, Polonia şi Imperiul Otoman. Aşa cum însuşi Nicolae Iorga (foto) afirma, ideea Unirii celor trei Ţări Româneşti a trăit permanent după moartea Viteazului: „De la 1600 nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul său, securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată şi desăvârşită poezie tragică”. Practic, Mihai Viteazul a devenit pentru generaţiile următoare simbolul Unirii tuturor românilor într-un stat unitar. În continuare, referindu-se la situaţia românilor în contextul începutului de secol XX, Iorga spunea: „Al uita pe dânsul acum şi întotdeauna, ar fi să ne uităm pe noi înşine, să părăsim menirea noastră”. Mai mult, în cărţile sale fundamentale, Nicolae Iorga a evocat impresiile sale din ţinuturile româneşti, aflate înainte de 1918 sub stăpâniri străine, exprimându-şi credinţa că cea care fusese cândva trebuia să fie din nou: „o ţară românească întreagă”. Deci să redevină, să se reîntregească!
De ce am ales a scrie despre Nicolae Iorga?
Datorită activităţii şi implicării sale excepţionale în conştientizarea opiniei publice româneşti din Ţară şi teritoriile aflate sub ocupaţie străină, precum şi a factorilor de răspundere ai autorităţilor statale româneşti privind necesitatea intrării României în Marele Război de partea Antantei.
Pentru că astăzi, 27 noiembrie 2015, se împlinesc 75 de ani de la asasinarea mişelească, de către poliţia legionară, a marelui savant şi patriot român, crimă săvârşită în ziua de 27 noiembrie 1940. Aniversarea Marii Uniri este şi un bun prilej de a aduce un omagiu celor care au contribuit decisiv la făurirea unităţii statale a românilor, printre care Iorga deţine un loc fruntaş.
Dar cine a fost Nicolae Iorga?
„Opera sa ştiinţifică, prin dimensiunea excepţională, circa 1.260 de volume, monografii şi sinteze, şi în jur de 25.000 de studii şi articole, ca şi prin valoarea ei incomparabilă, onorează România şi, totodată, umanitatea”, scria Ştefan Ştefănescu în 2006. Şi, continuă acelaşi autor, citându-l pe profesorul John L. Gering de la prestigioasa Universitate Columbia din New York, „Nicolae Iorga este cel mai reprezentativ intelectual dacă nu cea mai de seamă personalitate a lumii moderne”. Barbu Theodorescu, unul dintre cei mai mari biografi ai istoricului: „Avea să remarce că Iorga este „savantul care a scris cel mai mult, nu numai dintre români, dar chiar dintre toţi cărturarii lumii. În orice caz, nu există o altă bibliografie individuală mai vastă şi mai variată decât aceasta…”. „Potrivit datelor care ne-au rămas - scrie şi publicista Raluca Constantinescu -, Nicolae Iorga a scris în şapte limbi şi a vorbit în 16 limbi, iar biblioteca savantului a numărat 80.000 de volume (cea mai mare bibliotecă particulară din România), fiind donată Academiei Române de către profesor din timpul vieţii.”
S-a născut la 5/17 iunie 1871, la Botoşani. La şase ani citea „Orientalele” lui Victor Hugo, fabulele lui Florian şi Letopiseţele lui Kogălniceanu. În clasa a IV-a, învăţătorul ,,îl punea să facă o lecţie de istorie”. La 13 ani scria primul său articol în ziarul „Românul” al unchiului său dinspre mamă, Emanoil Arghiropol, „privind politica germană a lui Bismark”. Termină cinci clase de liceu la Botoşani, „totdeauna cu premiul I” colegii săi fiind convinşi că „elevul Iorga ştia franceza, greaca şi elina tot atât de bine ca şi dascălii săi”. Înscris în clasa a VI-a la Liceul Naţional din Iaşi, „se distinge la elină şi istorie şi e socotit un elev înzestrat de natură în mod excepţional, prin memorie, putere de muncă şi judecată. E primul din clasă şi şcoală… fiind considerat de către colegi şi profesori „de cel mai bun elev pe care l-au avut şcolile ieşene” şi un „devorator de cărţi”. Bacalaureatul, care pe atunci se ţinea la Iaşi cu absolvenţii liceelor din întreaga Moldovă, l-a promovat pe locul I, impunându-l atenţiei lumii universitare ieşene. Va intra, pe 27 septembrie 1888 (17 ani şi trei luni), la Universitatea din Iaşi, Facultatea de istorie şi literatură, unde obţine diploma de licenţă la 19 decembrie 1889, la vârsta de 18 ani şi jumătate, după numai un an şi trei luni de frecvenţă la facultatea de istorie, fiind sărbătorit într-un banchet iniţiat de profesorul său, istoricul A.D. Xenopol. După un scurt stagiu de profesor de latină la liceul din Ploieşti, în toamna anului 1890 primeşte din partea Statului Român bursa de studii „Iosif Nicolescu”, „pentru patru ani, în Franţa şi Germania”. Iniţial, în aprilie-iunie 1890, vizitează Italia, după care se înscrie la Paris la „Ecole Pratique des Hautes Etudes” (Şcoala Practică de Înalte Studii), dedicându-se şi studiului limbilor străine (engleza, daneza, norvegiana, suedeza, olandeza). În 1892 „depune lucrarea de diplomă” la „Ecole Pratique des Hautes Etudes”, iar după continuarea studiilor la Berlin şi Leipzig, la 4 august 1893, la vârsta de nici 23 de ani, obţine diploma de doctor al Universităţii din Leipzig. După doctorat rămâne în străinătate pentru „a depista documente” despre români în arhivele din Dresda, Munchen, Nurnberg, Innsbruck, Veneţia, Milano, Torino, Florenţa, Genua, Pisa, Roma şi Neapole, pe lângă documentele depistate în timpul studiilor în arhivele din Paris, Londra, Oxford, Viena, Modena, Bolognia şi Ferrara. La 27 septembrie 1894 revine în Ţară, stabilindu-se la Bucureşti, unde în urma unui concurs va primi suplinirea catedrei de istorie universală de la Universitatea din Bucureşti, iar, în anul următor, tot prin concurs, devine profesor titular la Universitatea bucureşteană. La 7 aprilie 1897, la nici 26 de ani, Nicolae Iorga este ales „membru corespondent al Academiei Române, cu 18 voturi pentru şi două contra, fiind socotit „un neobosit cercetător de documente”, iar la 40 de ani, în 1911, devine membru titular al Academiei Române”. Aş mai adăuga faptul că din vasta sa operă fac parte: Istoriei Românilor în 10 volume, Izvoare şi Documente din Istoria Românilor - 31 de volume, Studii şi documente - 25 de volume, Istoria lui Mihai Viteazul - 2 volume, Istoria biserici româneşti, Istoria armatei româneşti, Istoria comerţului românesc, Locul şi rolul românilor în Istoria universală - 3 volume, Istoria literaturii române, Istoria Imperiului Otoman - 5 volume, Istoria Bizanţului - 3 volume. A mai scris literatură - teatru, poezie - şi volume memorialistice. A fost „Doctor Honoris Causa” al Universităţilor din Oxford (1930), Paris (1931) şi Roma (1933). La aflarea veştii asasinării sale, 47 de Universităţi şi Academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.
Ce a făcut în sprijinul Unirii?
Reputatul istoric prof. univ. dr. Petre Ţurlea afirma faptul că, la începutul secolului al XX-lea, „Nicolae Iorga a devenit treptat cel mai cunoscut făuritor de conştiinţă naţională, ajungându-se a i se spune „apostol al Neamului””. În „apostolatul său” putem evidenţia două perioade distincte, aş spune etape, privind influenţarea opiniei publice româneşti în scopul realizării unităţii naţionale: etapa premergătoare intrării României în prima mare conflagraţie mondială şi etapa participării României la Marele Război de reîntregire naţională.
Acest articol, datorită spaţiului tipografic restrâns, se referă la prima perioadă a activităţii sale, etapa premergătoare intrării României în război şi din cadrul acesteia, deoarece cuprinde o vastă activitate practică, teoretică şi de cercetare asupra unui domeniu al trudei titanului istoriografiei naţionale, se referă numai la Tipografia „Neamul Românesc”, prima instituţie de cultură creată de Nicolae Iorga la Vălenii de Munte. „În făurirea credinţei posibilităţii unităţii statale - spunea profesorul Petre Ţurlea -, Nicolae Iorga a luptat cu armele profesorului, ale istoricului, ale ziaristului şi ale omului politic.” În acest sens, căile şi metodele folosite de Iorga au fost cele mai eficiente ale timpului său - cuvântul oral şi scris în rândul celor mai diverse medii sociale şi politice. Profesorul a folosit cuvântul la cursurile Universităţii Populare de la Vălenii de Munte şi în numeroasele sale conferinţe publice din toate oraşele şi orăşelele României şi din teritoriilor româneşti de sub ocupaţie străină; istoricul a cercetat faptele neamului său din tot spaţiul locuit de români şi a publicat numeroase lucrări din Istoria lor; ziaristul a menţinut trează ideea unităţii naţionale a tuturor românilor, iar omul politic, prin discursurile parlamentare şi influenţa sa asupra oamenilor politici ai timpului, a luat parte activă, alături de cele mai înalte autorităţi româneşti, la hotărârile cele mai importante pentru viitorul Ţării: intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei, cât şi a desfăşurarea ulterioară a războiului.

Tipografia din „Cetatea Culturii” lui Nicolae Iorga

Prima instituţie de cultură creată în „Cetatea Culturii” - cum se obişnuia a i se spune localităţii Vălenii de Munte după mutarea aici a profesorului, istoricului şi publicistului Nicolae Iorga - a fost tipografia, urmată de înfiinţarea Universităţii Populare (1 iulie) şi a Bibliotecii Populare (august), toate în acelaşi an, 1908. Actul constitutiv al tipografiei purta numărul 3.739/28 martie 1908, fiind autentificat de Tribunalul Ilfov, cu titulatura înscrisă în acte: „Neamul Românesc”. Societate cooperativă pe acţiuni pentru comerţul şi industria de tipografie, cartonage şi editură. Capital social 100.000 lei. Bucureşti - Vălenii de Munte având drept scop, înscris în statutele societăţii, „să editeze scrieri cu cuprins naţional şi moral”. Inaugurată oficial la 21 mai 1908 (devine întreprindere personală a lui Iorga, la 25 mai 1914, datorită pierderilor băneşti şi achitării acestora de către istoric), tipografia avea două sarcini esenţiale: tipărirea publicaţiilor periodice conduse de istoric; tipărirea cărţilor acestuia, a unor opere literare şi ştiinţifice româneşti de valoare. Atât periodicele, cât şi cărţile erau răspândite în Ţară şi în imperiile vecine, îndeplinindu-şi astfel rolul naţional. Publicaţiile periodice imprimate aici au fost: Neamul Românesc (13 aprilie 1908); Neamul Românesc Literar (25 decembrie 1908, la început cu apariţii lunare, apoi săptămânale); Neamul Românesc pentru Popor (destinat ţărănimii). Între anii 1910-1914, cu o întrerupere în perioada 5 iulie - 20 august 1913, datorită concentrării istoricului în cel de-al II-lea război balcanic, „Neamul Românesc” apărea zilnic cu două excepţii: miercurea, în locul său, apărea „Neamul Românesc pentru Popor” şi sâmbăta - „Neamul Românesc Literar”. Tot aici au fost publicate calendarele anuale ale Ligii Culturale şi cotidianului „Neamul Românesc”, iar din ianuarie 1913, revista literară Drum Drept în locul „Neamului Românesc Literar”. Până în 1940 au fost tipărite şi alte 7 periodice, dar, dintre toate, cea mai importantă tribună de luptă politică a istoricului a fost „Neamul Românesc”, care era din ce în ce mai mult citit atât în România, cât şi în teritoriile ocupate… pentru că promova o idee foarte populară, aceea a solidarităţii naţionale; pentru că spunea adevăruri de care alte publicaţii se fereau.
Publicaţia era urmărită cu foarte mare interes, în primul rând de autorităţile româneşti, ea fiind considerată ca un mijloc de propagandă al lui Nicolae Iorga după intrarea acestuia în viaţa politică. (În martie 1907 Iorga scrise în ziarul, de curând înfiinţat (1906), Neamul Românesc, articolul „Dumnezeu să-i ierte”, articol deosebit de virulent împotriva celor care au împuşcat primii ţărani în timpul răscoalei din Moldova ca apoi, pe timpul desfăşurării răscoalei, să ia apărarea acestora prin articole şi conferinţe dar, şi ajutând material şi financiar pe ţărani, atitudine pentru care va fi ales deputat în Parlamentul României.) Publicaţia era şi mai atent urmărită de către autorităţile imperiilor vecine, care stăpâneau teritorii româneşti, pentru că propagarea ideii unităţii culturale a românilor era considerată subversivă. Astfel, Ioan Lupaş trimitea, din Seghedin, pentru a fi publicată în „Neamul Românesc”, o prezentare a presei româneşti de peste munţi, materialul fiind semnat cu pseudonimul „Bănăţeanul”. Autorul scrisorii îşi motiva anonimatul: „Cunoscând dumneavoastră foarte bine situaţia strâmtorată în care mă aflu eu faţă de Guvernul politic, cât şi faţă de cel bisericesc - prea puţin românesc şi acesta - veţi înţelege pentru ce nu pot iscăli cu numele meu. Aş ajunge în primejdie, de aceea, vă rog pentru cea mai deplină discreţie, în caz de publicare”. Valeriu Bologa, ajuns profesor la Universitatea din Cluj, scria la 28 decembrie 1926: „„Neamul Românesc” era lectura noastră cea de toate zilele. Eu cred că duhul pornit din el a făcut ca fraţii „braşoveni” să dea cel mai mare procent… al acelora care un moment n-au pierdut credinţa”.
Vizând publicarea cărţilor, Tipografia „Neamul Românesc” a urmărit, în mod deosebit, tipărirea operelor lui Nicolae Iorga „fără întârzieri şi costuri mari” şi publicarea operelor clasicilor literaturii româneşti. Potrivit istoricului Petre Ţurlea, numai în primele 7 luni de la deschiderea tipografiei se tipăriseră peste 30 de volume, din care 12 aparţineau lui Nicolae Iorga: Istoria Românilor, Istoria Evului Mediu, Istoria Bisericii Româneşti, Cultura naţională şi politica naţională, Un martir străin al păcatelor noastre, Vecinii noştri, A cui e Dunărea?, Originile naţionalismului român, Trecutul unei reşedinţe regale, La un vechi vad de vrăjmăşie între români, Îndreptăţirea celor ce stăpânesc, Unirea Principatelor. În 1909, Iorga scoate de sub tipar: Istoria universală sau Istoria lumii (1476-1648), Istoria românilor pentru Poporul românesc, În era reformelor, Istoria literaturii româneşti (vol. III), Către fraţii din Ungaria, Ţara românilor, România, Judeţul Prahova, iar în anul 1910: Istoria armatei româneşti (vol. I), Istoria românilor pentru poporul românesc, Viaţa Femeilor în trecutul românesc, Ştefan cel Mare şi Mănăstirea Neamţului. Pentru 1911, Catalogul cărţilor tipărite cuprindea la rubrica „Istorie, ştiinţă, politică” 43 de titluri, iar la rubrica „Literatură şi felurite” 33 de titluri. Din totalul acestora, 23 de titluri aparţineau lui Nicolae Iorga. La 25 septembrie 1912, sunt înscrise în catalog titluri noi ale tipăriturilor lui Iorga: noile ediţii ale Istoriei Românilor şi Istoriei lumii, Istoria armatei, Studii şi documente (vol. XX şi XXI), Viaţa şi domnia lui Vodă Ştirbei, Generalităţi cu privire la studiile istorice, Scrisori domneşti, Scrisori boiereşti, Chestiunea Rinului, Trei lecţii de istorie, Basarabia noastră, Trei drame, Mănăstirea Horezului, O genealogie a Basarabilor, Pagini despre Basarabia de astăzi, Portul popular românesc, Să părăsim ortodoxia?, Cugetări, Serbările de la Blaj, Partea românilor ardeleni în cultura românească, Tulburări bisericeşti, Radu Vodă Şerban şi altele în limba franceză. Alături de scrierile lui Iorga, pe cărţile tipărite la „Neamul Românesc” se întâlnesc semnăturile lui: Gheorghe Asachi, Arhimandritului Iuliu Scriban, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Costachi Caragiali, Ion Agârbiceanu, Mihai Eminescu, A.C. Cuza, Mihail Kogălniceanu, Ioan Rusu-Şirianu, C. Dron, S. Pârvulescu şi mulţi alţii.
Asemenea publicaţiilor şi cărţile lui Nicolae Iorga de la Vălenii de Munte au trezit un puternic ecou în teritoriile ocupate, fapt privit cu mare îngrijorare de către autorităţile austro-ungare care au impus măsuri „punitive” printre care cea mai importantă era cenzura la graniţă, care interzicea pătrunderea cărţilor editate la Vălenii de Munte. Pentru trecerea cărţilor, mai ales cele de istorie, se folosea metoda coperţilor cu titluri false. Primind o astfel de carte, Ion Clopoţel, elev la Liceul din Braşov, viitorul scriitor şi director al Bibliotecii Universitare din Bucureşti, transmitea lui Nicolae Iorga ,,sincerele mulţumiri ale studenţimii de aici pentru ,,De-ale-noastre”. Sub titlul menţionat se ascundea un manual de Istoria Românilor. Pentru acelaşi manual s-a folosit şi titlul fals „Noul mod de cultivare a cartofului”, cu indicaţia „Traducere din limba maghiară”. Metoda a fost foarte eficientă, din ediţia a doua a manualului respectiv, apărută în 1910, în Transilvania fiind trimise aproape 10.000 exemplare. Eficienţa acestor cărţi, în puţine cuvinte, ne este prezentată de Ion Pelivan, unul dintre conducătorii basarabenilor aflaţi sub dominaţia Imperiului Ţarist: „Cea mai mare operă a lui Nicolae Iorga, care a contribuit la trezirea conştiinţei naţionale şi la luminarea sufletelor românilor din Basarabia încătuşată, a fost „Basarabia noastră”, adevărată evanghelie de mângâiere şi încurajare a românilor basarabeni, tipărită în 1912, la Văleni.
În concluzie, ne însuşim cele spuse de istoricul Petre Ţurlea, a cărui lucrare - „Nicolae Iorga la Vălenii de Munte” - a stat la baza redactării acelei părţi a articolului nostru de astăzi privitoare la înfiinţarea şi activitatea primei instituţii de cultură de la Vălenii de Munte: „Tipografia „Neamul Românesc” şi-a îndeplinit ţelul principal pentru care fusese creată: a contribuit la realizarea unei culturi naţionale a românilor, a consolidat ideea unităţii acestei culturi; a contribuit la realizarea solidarităţii de neam; a consolidat încrederea în valorile proprii. Toate acestea au dus la ideea îndreptăţirii formării unui singur stat naţional românesc. Astfel, Tipografia de la Vălenii de Munte se plasează printre ctitorii României Mari, pe care a pregătit-o în conştiinţa românilor”.
Intrarea României în marea conflagraţie mondială împotriva Austro-Ungariei, desfăşurarea ulterioară a evenimentelor şi înfăptuirea României Mari au dovedit justeţea previziunilor lui Nicolae Iorga că primul război mondial poate fi transformat, prin conştiinţa, voinţa, înţelepciunea şi lupta Neamului Românesc şi a conducătorilor săi, într-un real Război de Reîntregire Naţională.

Categorie: