ÎN NUMELE ADEVĂRULUI!

Citesc cartea de publicistică a domnului Zeno Millea („Ce, de ce şi unde?”. Publicistică din anii 1990-1992) şi mă bucur nespus. Mă bucur (şi sunt mândru!) că, iată, întâlnesc gazetari, ardeleni de-ai mei, care sunt - cum spunea cândva poetul şi filosoful Lucian Blaga - acel „gând dus până la capăt” în demersul nostru de a ne apăra istoria, identitatea, continuitatea, adevărul dăinuirii, în faţa tuturor mârşăviilor neprietenilor tradiţionali, a falsului şi interpretărilor de tot felul împotriva neamului nostru. Nenumărate sunt argumentele conform cărora adevărul zdrobeşte minciuna, lumina lui învinge întunericul unor susţineri abracadabrante. Ce îl deranjează şi pe Zeno Millea, şi ne deranjează pe toţi românii? În primul rând, monstruoasa gândire, ajunsă azi parte a „globalizării” mondiale, în care sintagma „stat naţional” nu mai are loc şi nici rost, după unii stăpâni ai Europei şi ai lumii! Apoi, ce ne mai deranjează pe toţi românii ardeleni, mai ales de 22 de ani încoace? Acei „mai egali decât alţii”, acei minoritari mereu apărându-şi, cu ghearele şi cu dinţii, privilegiile de după 1990, în numele intereselor comunitare maghiare!
Cu peste 20 de ani în urmă, publicistul Zeno Millea avertiza „asupra realităţii şi ameninţării iredentismului maghiar”, avertismente reale, publicate în „Mesagerul transilvan”, „Unirea”, „Naţiunea”, „Ţara noastră”, „Credinţa străbună”, „Ardealul”, „Gând românesc”, „Vremea”, „Totuşi iubirea”, „Românul”, „Zorile”, din păcate, la timpul acela, neluate în seamă, ca şi azi, de puternicii clipei. Avertismente avându-i ţintă pe cei atât de revoltaţi (fariseic!) împotriva comunismului şi criptocomunismului, dacă-i arătai cu degetul că vor ruperea şi federalizarea României, uitând, cu desăvârşire, cine, cum şi când, de fapt, a adus comunismul pe tancurile sovietice, pe aceste meleaguri ale Ardealului! Spre abaterea atenţiei, ei foloseau şi folosesc, cu rol de „bau-bau”, cuvântul comunism, făcându-se ei că uită că marii comunişti de pe atunci, pe aceste meleaguri, erau maghiarii şi evreii?! Parcă românii de aici nu ar şti, n-au avut destul timp să se convingă că iredentismul maghiar este de o sută de ori chiar mai periculos decât acel comunism de 50 de ani! De la Tratatul de Pace de la Trianon, politica naţionalist-şovină de anexare a Transilvaniei este la ordinea zilei! Politica lor de negare a Trianonului şi de anexare a Ardealului, prin „reiterarea Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, în plină ascensiune”, s-a aflat printre ambiţiile de pe agenda celei de a doua Conferinţe a UDMR: „Numai un arbitraj internaţional poate da o soluţie problemei Ardealului! Soluţia e pregătită pentru momentul când va ajunge la putere Opoziţia democratică”. Deci, cât se poate de clar: „Soluţia e pregătită!”. Care-i ea? „Un arbitraj internaţional!” Exact ca la 30 august 1940, când nordul Ardealului, pământ rupt, prin hoţie, din trupul României, a fost făcut cadou, de Hitler şi Mussolini, Ungariei horthyste şi fasciste!
Citind cartea de publicistică a lui Zeno Millea, constaţi că, azi, revizionismul unguresc este „principalul pericol care ne ameninţă ţara! Nu neocomunismul!”. Şi când te gândeşti că „buni români”, guvernanţi unii dintre ei, cu ani în urmă clamau, cu gând negru de trădare, că preţul intrării în Europa „este federalizarea sau chiar dezmembrarea ţării, iar acesta va trebui plătit!”. Asta, după lupte de secole ale românilor „pentru realizarea unităţii naţionale şi teritoriale a ţării”! Ticălos preţ! Uitau ei tocmai ce spunea strămoşul cneaz Menumorut, solului regelui Arpad! Uită cel cu gândul nemernic faptul că „strămoşii noştri n-au venit de nicăieri, n-au furat nimănui şi n-au uzurpat drepturile niciunui neam, ei s-au născut aici, în acest spaţiu carpato- dunăreano-pontic, şi filiaţiunea lor poate fi urmărită până la etnogeneză, şi dincolo de ea, până în preistorie. Dovezi istorice (inclusiv, sau mai ales, ale vecinilor noştri), lingvistice, arheologice, toponimice etc., o atestă fără drept de tăgadă. Zona cuprinsă în arcul Carpaţilor, cunoscută sub denumirea de Ardeal, a fost atât leagănul străbunilor, nucleul de formare a poporului român, de sorginte daco-română, cât şi refugiul de rezistenţă în perioada năvălirilor barbare, punctul de pornire al descălecatelor şi, în mare măsură, izvorul renaşterii naţionale!”. Asta s-o ştie cei mereu pândindu-ne pământul obârşiilor, dorindu-l cu orice preţ! Nimeni, în afara românilor, nu are niciun drept de apartenenţă! Asta s-o mai ştie acei părtaşi ai castei nobiliare extremiste, urmaşi ai năvălitorilor din acele vremuri migratoare. Acceptarea legilor şi a realităţii istorice trebuie să devină, pentru ei, obligatorie! Vor sau nu vor!
Din păcate, zi de zi, din 1990 încoace, ei desfăşoară o campanie revizionistă, cu o ură neîntreruptă, cu exacerbările şi exagerările dramatice, purtând numele lui „Kun Bela - 1919, Dictatul de la Viena - 1940, colaboraţionismul anilor 1944-1970”. Cea mai recentă dintre încercările eşuate de revenire la Regiunea Autonomă Maghiară de tristă amintire este „reprezentată de evenimentele reprobabile şi tragice petrecute în Secuime, evenimente care au culminat cu escaladarea paroxistică de la Târgu-Mureş”. Mereu alergând după supradrepturi şi privilegii, nicidecum pentru bunăstarea României, vrând, cu lăcomie neastâmpărată, drepturi colective împotriva reglementărilor internaţionale în vigoare, dorind România, cu 89% din populaţia ţării - români, stat multinaţional, ei se dovedesc duşmanii zilnici ai integrităţii statale şi ai securităţii naţionale. Ce vor ei? Aflăm din cartea domnului Zeno Millea. Vor sistem local de autoguvernare a minorităţilor. Adică, autonomie teritorială pe criterii etnice. Reţea sanitară proprie de învăţământ! Şi nu s-au lăsat până n-au obţinut separatismul dorit la UMF Târgu-Mureş! Pretenţia de a avea învăţământ propriu în limba maghiară, de la creşă la universitate, astfel s-a împlinit şi ea. Comemorarea, la 15 martie, pe teritoriul României, a Revoluţiei ungare de la 1848, când 40.000 de români ardeleni au fost ucişi, cu sălbăticie, 300 de sate şi biserici au fost arse, a avut şi ea, an de an, loc. Totul, în vreme ce un comunicat, iniţial trunchiat, apoi dat integral la TVR, după insistenţele lui Cornelius Roşiianu, cuprindea următoarele: „Să se asigure românilor din judeţele Harghita şi Covasna condiţii de viaţă şi de muncă de aşa natură, încât să nu fie obligaţi să se refugieze în alte zone ale ţării!”. Asta, în 1990, în inimă de Românie, în Europa!
Cine erau (şi sunt!) tulburenţii liniştii românilor ardeleni, ai României? Liderii UDMR, struţo-cămila apărută încă la 23 decembrie 1989, la 25 decembrie făcându-şi deja cunoscută Platforma-Program! Elevii şi profesorii români de prin judeţele Harghita şi Covasna erau, pur şi simplu, aruncaţi în stradă, erau destituiţi conducătorii români, preoţii alungaţi, incendiate biserici româneşti (ca şi bisericuţa de la Valea-Iobăgeni, 1990!), aveau loc crime bestiale la Zetea, Dealu, Târgu-Secuiesc, Praid.
Reacţia la toate aceste fărădelegi? Apariţia Vetrei Româneşti, care „a spulberat valul iredentist maghiar”. „Reacţie firească, un imperativ de autoapărare a fiinţei naţionale româneşti în câteva judeţe din Ardeal, de apărare a identităţii neamului românesc în general! Vatra şi PUNR ale nepoţilor şi strănepoţilor umilitului şi batjocoritului popor al Ardealului de pe vremea lui «Unio Trium Nationum », a perioadei habsburgice, a celei dualiste.” Urmaşii celor care au suportat prigoana şi ocara, deznaţionalizarea, întemniţările, deportările, atrocităţile, masacrele, ai celor care, pe vremea Regiunii Autonome Maghiare - răsplata lui Stalin, cadoul dat colaboraţionismului maghiar! - nu-şi puteau folosi limba română (a statului!) prin enclava azi dorită a fi Ţinut Secuiesc!
Încă de pe atunci, din 1990, se pleda pentru „graniţele istorice ale «Ţării Secuilor»”, nu departe de cele ale „Ungariei istorice”. „Campionii democraţiei”, aroganţi şi insolenţi, dau lecţii despre „democraţie” şi „pluralism”, ei, urmaşii celor care, „în perioada tribală, jefuiau Europa (…), sub turci (163 de ani!), sub austrieci (200 de ani!), sub Kun Bela, sub Horthy Miklos, amiral de Balaton”. Ei cutează să vorbească şi să ne arate drumul nostru spre Europa? Ăştia (culmea!) pretindeau să ne cerem scuze şi să plătim despăgubiri pentru... pagubele de după Dictatul de la Viena! Ei, care au curajul de a ne considera „minoritari ai «Ungariei istorice»”, în anul 1910, cu 3.650.000 de români în Ardeal! Absurd este azi că ei judecă tot aşa! Au neruşinarea, tot absurdă, ca şapte milioane de români ardeleni să fie, pentru ei, o... minoritate!
Despre toleranţă ce să mai spui? O spun, cu prisosinţă, alungarea preotului ortodox Ioan Tobă, atacarea şi devastarea sediului Poliţiei din Miercurea-Ciuc, instituţie a Statului Român, la 13 iunie 1990, atacul asupra sediului PUNR din Sfântu- Gheorghe, fiind rupt singurul steag tricolor de acolo, firmele româneşti distruse, „epurarea” Muzeului de Istorie din Sfântu-Gheorghe, „care adăpostea mărturii ale prezenţei dacice, daco-române şi româneşti din primul mileniu pe acest teritoriu”. În locul tuturor acestora fiind pusă o falsă realitate! Ce se striga atunci, pe la sfârşitul lunii decembrie 1989, pe acolo?
Ce se clama şi în toamna anului 1940: „Afară cu toţi valahii!”. Iar la Târgu- Mureş, după mini-războiul civil, de ei pus la cale, considerau că a avut loc un „pogrom antimaghiar!”. Nu-i de mirare că Raportul Comisiei Parlamentare pentru anchetarea evenimentelor sângeroase de la Târgu-Mureş, din 20 martie 1990, s-a soldat, după încercări eşuate de conciliere, cu un ruşinos compromis. Nu avea nicio importanţă că, la 15 martie, „turiştii” unguri intraţi în România clamau: „Most vagy soha!” şi alte citate din „Talpra magyar”, că, în Piaţa Trandafirilor din Târgu-Mureş, se striga, din răsputeri: „Itt es most!” („Acum şi aici!”). Ce spuneau ocupanţii după asaltul sediului CPUN (Prefectura de azi), după sechestrarea generalului (r) Ion Scrieciu: „Dacă nu raportaţi acum (preşedintelui Ion Iliescu - n.n.) că românii, organizaţi de Vatra Românească, sunt vinovaţi, continuăm măcelul!”. Ce spunea Szocs Geza (omul numărul 2 în UDMR pe atunci!) la Oradea? „Evenimentele de la Târgu-Mureş n-au constituit o înfrângere, nu un sfârşit, ci un început!”
Citim, cu firească şi nedisimulată consternare, pagini din cartea domnului Zeno Millea despre declaraţia pastorului Tokes Laszlo, de la Eger: „Ardealul este în pericol de moarte! Este vorba despre pierderea definitivă a Ardealului. (...) Avem drepturi istorice asupra Ardealului”. O spunea Tokes Laszlo, pe atunci episcop de Oradea şi preşedinte de onoare al UDMR, „neprihănitul pastor, specialist în spiritualizarea graniţelor”. Cel care, la Munchen, dădea, din nou, cu oiştea în gard: „Condiţiile din Ardeal sunt foarte asemănătoare cu cele din Croaţia, putând genera, oricând, evoluţii similare!”. Adică, „totul e pregătit pentru «iugoslavizarea » României?” Nu atât viitorul minorităţilor îi preocupa pe ei, ci acela al Ardealului de autonomiştiiseparatişti ocupat! O carte incomodă pentru unii, cu incitante pagini despre Declaraţia de la Budapesta, „mercenarii electorali” - maghiarii, în funcţie de conjuncturi, despre culpabilizarea României de Holocaust, de către rabinul-şef Moses Rozen, despre dorinţa de revizuire a Tratatului de la Trianon şi revizuirea graniţelor. Gândul ticălos, separatist, ducând spre autonomii teritoriale într-o ţară cu 89% români şi 87% ortodocşi. Dar şi extraordinarele cuvinte scrise de N. Steinhardt, în „Jurnalul fericirii”, despre mareşalul Ion Antonescu. Pagini despre prezentul şi viitorul Basarabiei, despre eşecul „reconcilierii” de la Miercurea-Ciuc, cu prilejul slujbei ecumenice de reconciliere româno- maghiară şi interconfesională, patronată de Tokes Laszlo, despre inepţiile roesleriene publicate în „Erdelyi Magyarsag”, despre cei de la care învaţă copiii Franţei istoria noastră, despre teoriile ungureşti privind „autohtoniile din Ardeal”, despre grevele şi mişcările studenţeşti din anii 1945-1946 de la Cluj- Napoca, despre jurământul colectiv, depus de parlamentarii UDMR, în Biserica Sfântul Mihail din acelaşi municipiu transilvan. O carte a semnalelor de alarmă privind anularea Trianonului, revizuirea graniţelor, de către minoritatea maghiară, negarea autohtonităţii noastre pe aceste meleaguri ardelene, denigrarea, destabilizarea şi federalizarea României, şantajul, politica „paşilor mici”, cârdăşia unor politicieni şi a unor partide româneşti cu duşmanul tradiţional, cedările şi concesiile făcute, participarea UDMR la guvernare, în lipsa unei alianţe româneşti majoritare. Cartea „Ce, de ce şi unde?” a publicistului Zeno Millea - cartea unui mare patriot român!

Categorie: