O „geografie folclorică subiectivă”. Despre unitatea folclorului muzical în ţinuturile istorice româneşti (II)

Tradiții

Menţionam, în preambulul primului episod al materialului meu anterior (http://www.condeiulardelean.ro/articol/o-geografie-folclorica-subiectiva...), convingerea (care nu este doar personală) privitoare la starea actuală de degradare şi denaturare, dar şi de incriminare a noţiunilor şi conceptelor precum: popor, naţiune, patrie, patriotism, credinţă, tradiţie etc.. Nimic original, de altfel, în constatarea mea, ci, poate, doar anacronic, din perspectiva celor care susţin şi promovează curentele de opinie contemporane, din ce în ce mai agresive, care atacă şi acuză, cu o violenţă nedisimulată, programată şi mereu crescândă, toate aceste fundamente, care ar trebui să stea la baza conştiinţei colective a poporului şi, prin ele, să contribuie la susţinerea şi păstrarea edificiului numit naţiune. Oamenii raţionali observă, însă, că, în societatea actuală, totul este metodic destructurat, începând cu şcoala. Deloc întâmplător, în anul 2016, academicianul Dinu C. Giurescu (una dintre ultimele voci deplin autorizate şi realiste ale culturii române contemporane) lansa un hotărât semnal de alarmă, ca o mărturisire şi ca un „testament spiritual”, afirmând răspicat, înainte de mutarea sa la cele veşnice: „Şcoala românească trece printr-o nesfârşită criză, tot ce ţine de istoria, cultura şi civilizaţia naţională este trecut pe linie de garaj. Scoatem generaţii în şir fără sentimentul de patrie. Să-ţi iubeşti Ţara a devenit o infracţiune!” (http://www.ziaristionline.ro/2016/08/26/dinu-c-giurescu/).
Voi „povesti” şi în acest episod despre unele elemente ale muzicilor tradiţionale româneşti, care demonstrează esenţele de cultură şi identitate, constituente ale unităţii folclorului muzical practicat de români. Un prim constituent ar putea să vină din zona acusticii muzicale. În acest caz vorbim despre instrumentele muzicale, domeniu care este studiat prin disciplina numită organologie populară. Fiecare instrument muzical este, până la un punct, o prelungire a posibilităţilor fizice ale omului, în actul de emitere sonoră. Este necesar, totuşi, să ne gândim la rostul, rolul şi locul pe care aceste instrumente îl ocupă în spiritualitatea românească. Ţăranul român le-a menit cu un rost anume, încadrat în aria semantică multiplă pe care etnologii au teoretizat-o prin funcţii şi funcţionalitate. Clasificarea şi analiza instrumentelor muzicale tradiţionale este supusă atât criteriilor strict muzicologice, acustice şi de organologie populară, cât şi unor interpretări şi consideraţii care poposesc în spaţiul mult mai amplu al antropologiei culturale. Cele mai simple instrumente muzicale tradiţionale, încadrate în organologia folclorică drept pseudoinstrumente, au la bază elemente naturale, aflate la îndemână: fire de iarbă, frunze, paie, solzi de peşte sau bucăţi de lemn, apte să emită sunete cu înălţimi şi timbralităţi diferite. O doină cântată din frunză poate să determine răspunsuri nebănuite ale naturii şi a întregii firi, ca un imperceptibil „efect al aripii de fluture”, capabil să pună în mişcare întregul univers.
Civilizaţia pastorală românească a inclus instrumentele muzicale ca parte integrantă a vieţii la stână, ca mijloace de comunicare, dar şi ca obiecte cu însuşiri speciale, magice. Sunt binecunoscute instrumentele din categoria buciumului, cu variantele lor: tulnicul (în Munţii Apuseni), buciumul (în Muntenia de nord-est şi în Munţii Vrancei), denumite şi buşin (în Carpaţii Răsăriteni), trâmbiţă (în Bucovina), trâmbită sau trâmbghită, în Maramureş şi Oaş. Toate acestea fac parte din cultura tradiţională românească de tip carpatic. Ele constituie o familie unică, deoarece sunetele sunt generate prin rezonanţa naturală, iar „melodiile” sunt construite pe sunetul fundamental şi pe câteva dintre armonicele lui superioare. Funcţionalitatea acestor instrumente este multiplă, de la cea utilitară, de semnalizare, până la însoţirea ritualurilor funebre sau ale celor legate de viaţa pastorală; funcţionalitatea lor poate fi extinsă şi în zona genului liric, deoarece se poate şi „hori” prin intermediul acestor instrumente.
În continuare vom avea în centrul atenţiei instrumentele din familia fluierului: fluiere mari şi mici, cu dop şi fără dop, cavale şi tilinci, cu producere a sunetului prin segmentarea coloanei de aer (în cazul fluierelor) sau prin rezonanţa naturală (în situaţia tilincilor). Fluierul a fost utilizat la stână în situaţii contextuale diferite; el era însoţitorul nedespărţit al ciobanului şi avea o funcţionalitate complexă: utilitară, de divertisment şi, nu în ultimă instanţă, o funcţie magică şi purificatoare. Nu întâmplător, cele mai multe eşantioane repertoriale ale instrumentelor din familia fluierelor provin tot din lumea pastorală, ancestrală: „Porneala oilor”, „La făcutul caşului” sau poemul pastoral „Când ciobanul şi-a pierdut oile”, „zise” fie din tilincă sau din fluier mare moldovenesc, fie din caval sau din fluier obişnuit.
O treaptă superioară a utilizării instrumentelor muzicale tradiţionale este definită ca o sublimare a materiei în expresii culturale şi spirituale, cu precădere în context ritual: colindat, naştere, nuntă, moarte; toate acestea se află într-o simbioză perfectă cu natura şi sunt constituite, în spaţiul românesc, mai ales prin cultura şi civilizaţia lemnului. În toate aceste ipostaze, simbolistica sunetului este interpretată ca o legătură intimă între posibilităţile fizice umane de emitere sonoră şi instrumentul văzut ca substitut, prelungire şi amplificare a acestor capacităţi. În cultura tradiţională românească de tradiţie pastorală, carpatică, moartea era vestită în cele patru zări, mai întâi prin glasul trâmbiţei. Sfârşitul vieţii pământeşti deschide, însă, drumul sufletului către alte dimensiuni, către alte lumi, neştiute şi nevăzute de pământeni. Din aceste considerente, instrumentul muzical reprezintă un substitut lumesc al trâmbiţelor sfârşitului de lume, despre care fac referire şi Cărţile Sfinte.
Un alt element al unităţii în diversitate îl constituie sincretismul folclorului românesc. Caracterul sincretic reprezintă acea îmbinare a elementelor disparate, aparent eterogene, ale culturii populare (muzică, poezie, dans); el reprezintă adevărata, inegalabila şi irepetabila capacitate a muzicii tradiţionale româneşti de a se „topi” în creuzetul spiritualităţii acestui popor. Din leagăn şi până-n mormânt, de la anul nou şi până în miez de vară, toate ciclurile, anotimpurile şi momentele importante sunt surprinse, în folclor, precum într-un univers paralel care încearcă să restabilească ordinea primordială, ordinea cosmică a lucrurilor, să aducă cerul pe pământ şi să-l împace pe om cu Creatorul său şi cu firea cea adevărată a creaţiei. „Pragurile” sau trecerile din viaţa omului constituie tot atâtea momente în care folclorul românesc exprimă drumul de la timpul istoriei la timpul tradiţiei, la timpul povestit, ca o poveste necesară, mereu reafirmată şi mereu reiterată, întru dăinuirea memoriei şi reaşezarea unei posibile continuităţi în calea discontinuităţilor timpului prezent. Dar, despre acestea, într-o „poveste” viitoare…
(va urma)

Categorie: