O „geografie folclorică subiectivă”. Despre unitatea folclorului muzical în ţinuturile istorice româneşti (III)

În episodul anterior (vezi „Condeiul ardelean”, nr. 415 / 31 mai - 13 iunie 2019, accesibil şi online: http://www.condeiulardelean.ro/articol/o-geografie-folclorica-subiectiva...) am menţionat că „pragurile” sau „trecerile” din viaţa omului constituie tot atâtea momente în care folclorul românesc exprimă drumul de la timpul istoriei la timpul tradiţiei, de la timpul trăit la timpul povestit, ca o poveste necesară, mereu reafirmată şi mereu reiterată, întru dăinuirea memoriei şi reaşezarea unei posibile continuităţi în calea discontinuităţilor timpului prezent.
În tot spaţiul cultural tradiţional românesc naşterea unui copil era văzută ca un semn de binecuvântare dumnezeiască. În acest context, naşterea constituia un act de intimitate familială, iar copilul era, până la momentul botezului creştin, foarte puţin (sau chiar deloc) expus privirilor străine; de aceea, cântecele ceremoniale de la naştere sunt rare. Ulterior, mama îşi adormea pruncul prin îngânarea cântecelor de leagăn. Aceste piese muzicale pot îmbrăca mai multe forme stilistice şi muzicale: de la incantaţii simple, bazate pe structuri sonore oligocordice (cu puţine sunete), până la construcţii muzicale complexe, înrudite cu genul liric, cântecul sau doina.
Alt „prag” al devenirii omului tradiţional îl constituie, de bunăseamă, nunta. Nunţile româneşti tradiţionale îmbinau mai multe elemente şi momente definitorii, deopotrivă ceremoniale şi spectaculare, care erau menite să asigure trecerea deplină peste acest „prag”, de la etapa de flăcău sau fată la cea de oameni deplini, bărbat şi femeie, constituiţi într-o familie. Unul dintre momentele dramatice ale nunţii îl reprezintă despărţirea miresei de familia sa; acest soroc este concretizat prin cântecul miresei, intonat atunci când mireasa este „gătită” sau împodobită, prin punerea cununii, şi reluat atunci când ea pleacă din casa copilăriei. Duioşia, tristeţea şi nostalgia despărţirii reprezintă tot atâtea teme lirice, interpretate de fetele şi femeile din familia şi anturajul miresei într-o manieră solemnă, ceremonială: „Ia-ţi, mireasă, ziua bună / De la tată, de la mumă / De la fraţi, de la surori / De la grădina cu flori / De la fir de siminicu” […]. În Banatul de munte, de exemplu, cântecul miresei are o mişcare largă, cu ritm liber, cu sunete finale prelungi şi cu o rezonanţă puternică, de piept. El este intonat de un grup de femei într-o manieră foarte rară, atipică pentru folclorul muzical românesc, depănând o melodie solistă, cu volute bogat ornamentate, peste care intervin pedale armonice, individualizată printr-o încărcătură dramatică puternică, apropiată stilistic de repertoriul funebru: „Frunză verde lemn de nuc / Bine mamă ţi-o părut / În ceas rău de m-ai făcut” […] (Borlovenii Vechi, Caraş-Severin).
Folcloriştii şi etnomuzicologii români s-au concentrat cu multă atenţie asupra repertoriului nupţial, pe care l-au considerat fundamental în contextul studierii, cercetării şi sistematizării tuturor celorlalte genuri folclorice. Cântecele pentru mire sunt, comparativ cu cele pentru mireasă, mai puţine şi răspândite pe o arie relativ restrânsă. De exemplu, cântecul „la bărbieritul ginerelui”, este întâlnit mai ales în Oltenia, Muntenia şi Moldova de sud, cu origine străveche, practicat şi atestat doar în sudul Carpaţilor şi la românii din sudul Dunării. Este interpretat în special de lăutari, în momentul când mirele este bărbierit şi pregătit, în mod simbolic, pentru a pleca după mireasă. Tematica acestui cântec speculează contrastul dintre viaţa fără griji a flăcăului şi cea zbuciumată a viitorului cap de familie. „Frunzuliţă de-un necaz / Pusei briciu’ pe obraz / Unde-i taica să mă vază / Şi măicuţa să mă crează / Plânge-mă, maică, cu dor / Că şi eu ţi-am fost fecior / Scoteam plugu’ din obor / Plânge-mă, maică, cu jale / Că ţi-am fost fecior mai mare / Rămâi, taică, sănătos / Dacă n-ai fost bucuros” (Dumitreşti, Vrancea).
Momentele importante din desfăşurarea nunţii cuprind şi dansuri ceremoniale, acompaniate cu melodii de joc specifice sau ocazionale: „Busuiocul” (în Muntenia şi Moldova), „Nuneasca” (în Muntenia), „a verzelor” (prin sudul Transilvaniei şi Muntenia subcarpatică). Nu în cele din urmă, sunt dansurile rituale, precum „De trei ori pe după masă”, „Jocul cel mare” şi „Giocu di tăţi”, întâlnite în Bucovina, cu funcţie ceremonială şi însoţite de strigături: „De trei ori pe după masă / Să iasă răul din casă” […].
„Drumul omului pe pământ este precum al soarelui pe cer”, spune o vorbă din popor: răsare, se înalţă, străluceşte cu putere şi coboară spre asfinţit, dispărând sub linia orizontului. Asemenea şi omul: după ce a gângurit, vegheat de cântecul de leagăn al maicii sale, după ce s-a jucat în raiul copilăriei, după ce s-a înălţat întru întemeierea unei familii şi spre continuarea, din veac în veac, a neamului său, urmează a se ascunde, smerit, în pământul din care a fost luat. Aceste ultime momente reprezintă clipele dramatice ale despărţirii de cei dragi. În muzica tradiţională românească ele sunt încărcate cu semnificaţii simbolice şi iniţiatice, aşa cum pot fi ascultate în „Cântecul bradului”: „Bradule, bradule, / Cin' ţi-o poruncitu / De mi-ai doborâtu / Din ăi vârv’ die munţî / Din brazi d-ăi mărunţî?” (Izverna, Mehedinţi). Bradul este cântat asemenea şi în Oltenia de nord, în Banat şi în Transilvania. Bradul este axis mundi, este simbolul vegetal al legăturii omului cu pământul şi cu cerul, cu universul. „Cântecul zorilor” constituie un alt cântec ceremonial al trecerii omului dincolo de lumea aceasta văzută. Este cântec ceremonial şi nu bocet, aşa cum a subliniat şi Constantin Brăiloiu, primul care a separat cele două categorii. Făcând o distincţie netă între cântecele ceremoniale funebre şi bocete, savantul român afirma că cele din a doua categorie exprimă „revărsări melodice ale părerii de rău”, cântate individual de către rudele mortului şi constituind acte obligatorii în ritualul funebru. „Zorile” sunt invocate în calitate de „surori ale soarelui”, personaje feminine cu puteri magice, care pot întârzia răsăritul până ce sufletul este pregătit pentru călătoria cea mare: „Zorilor, zorilor / Voi surorilor / Noi că vă rugăm / Voi să vă rugaţi / Ca să nu pripească / Ca să răsărească” (Găvăneşti, Gorj). Moartea era anunţată, în cadrul comunităţii, şi prin intermediul unor semnale specifice. Se vestea în cele patru zări faptul că cel plecat a fost un om cinstit şi harnic, un om de omenie. În Bucovina, de exemplu, buciumul avea un rol însemnat, sugerând, poate, trâmbiţele învierii, care vor răsuna cândva, la sfârşitul timpurilor. De asemenea, tot în Bucovina, bocetele se cântau atât cu vocea, cât şi cu fluierul, rezultând o nebănuită şi rar întâlnită suprapunere şi întrepătrundere melodică, numită în muzicologie eterofonie, un lamento funebru, care constituie o mărturie extrem de preţioasă, în contextul în care tipul melodic pe care-l reprezintă nu se întâlneşte decât în Bucovina, înrudit fiind cu doina din aceeaşi regiune. Un ultim popas din calea ultimului drum al omului, în trecerea sa efemer-pământeană, este ilustrat şi printr-o altă modalitate foarte rară de a cânta în cadrul folclorului muzical românesc: „De petrecut”; un cântec ceremonial în care femeile îşi împletesc glasurile într-o desfăşurare sonoră care trece de la unison la eterofonie şi apoi la o monodie susţinută armonic de un sunet prelungit, numit ison. Textul are virtuţi iniţiatice, care conduc şi călăuzesc sufletul pe calea întortocheată şi plină de piedici a vieţii de apoi: „Fire, fire, trandafire / Dar tu ce te-ai zăbovit / Şi de ce n-ai înflorit?” […] (Borlovenii Vechi, Caraş-Severin).
În eseul intitulat Destinul culturii româneşti, publicat în anul 1953, Mircea Eliade subliniază o anumită „solidaritate cu universul folcloric”, care, prin geniul Neamului Românesc, s-a raportat la „acele realităţi vii pe care istoria nu le putea atinge: Cosmosul şi ritmurile cosmice”. Spaţiul carpatin este acel loc de sub soare unde „Mioriţa” şi „Meşterul Manole” sunt încărcate cu simboluri metaistorice, acolo unde moartea jertfelnică este văzută ca act suprem de îndumnezeire cosmică.
Dar, despre acest destin al culturii tradiţionale româneşti, în contextul vitregiilor istoriei, despre neşansă, trudă şi jertfă, despre miturile fundamentale, precum „Mioriţa”, voi presăra câteva gânduri într-o evocare viitoare…
(va urma)

Categorie: