O viaţă închinată Şcolii şi Bisericii. Profesorul Petre Gârboviceanu (1862-1934)

Între oamenii de seamă care au desfaşurat o bogată activitate pentru organizarea şi dezvoltarea învăţământului nostru modern, înainte şi după Primul Război Mondial, se remarcă cu deosebire profesorul Petre Gârboviceanu.
În ziua de 30 ianuarie 1929, cu ocazia pensionării sale de la catedră, la hramul Seminarului Central din Bucureşti, în prezenţa Patriarhului Elie Miron Cristea, ministrul I.G. Duca i-a adresat o scrisoare de mulţumire şi felicitare, din care spicuim:
„Rareori un omagiu a fost mai meritat decât acela pe care colegii şi prietenii vor să-l aducă lui Petre Gârboviceanu cu prilejul împlinirii a patruzeci şi unu de ani de profesorat, fiindcă rareori, un om a consacrat cu mai multă pricepere, cu mai multă stăruinţă şi cu mai multă modestie, o viaţă întreagă, propăşirii învăţământului.
La şcoala normală a „Societăţii pentru învăţătura poporului român”, Petre Gârboviceanu a îndrumat pe calea muncii şi a datoriei nenumărate generaţii de învăţători, care, la rândul lor au dus cuvântul luminii şi al cinstei în satele noastre. La Seminarul Central, Petre Gârboviceanu a avut o înrâurire covârşitoare în pregătirea sufletească a preoţilor noştri şi a ştiut, astfel, să facă dintr-înşii, alături şi împreună cu învăţătorii, apostolii vremurilor de prefaceri în care se încheagă democraţia rurală astăzi. La Casa Bisericii, la Ministerul Instrucţiunii şi în Parlament, Gârboviceanu a completat şi a lărgit cadrul serviciilor pe care, prin profesorat, le-a adus de-a lungul anilor - Şcolii şi Bisericii. Cu conştiinţa împăcată şi o legitimă mândrie, el poate privi la roadele străduinţelor sale şi modestia sa trebuie să admită nevoia, pe care toţi cei care l-au apreciat o resimt, de a se folosi de date jubiliare, spre a-i reaminti opera şi a-i recunoaşte meritele”.
Cu aceeaşi ocazie, Mitropolitul Moldovei, IPS Pimen Georgescu, i-a adresat următoarea scrisoare: „Iubite amice, În rândul prietenilor, cari îndemnaţi de dragostea ce au pentru tine, s-au hotărât să te sărbătorească, când tu părăseşti catedra de la Seminarul Central, unde ai muncit cu mult spor, peste patruzeci de ani, Te rog să mă socoteşti şi pe mine. Sufletul tău bun îţi aduce aminte de vremurile, când împreună cu neuitaţii noştri prieteni: Mihalache Popescu, Iancu Cornoiu, Ion Neniţescu şi alţii, toţi tineri, pe atunci întorşi de curând în ţară, sub povaţa foştilor noştri dascăli: Barbu Constantinescu, Silvestru Bălănescu, Ghenadie Enăceanu, ne gândeam şi puneam la cale munca ce eram datori, fiecare din noi, să depunem în interesul culturii noastre naţionale, mai ales prin Biserică, în folosul poporului de la ţară. Căci de acolo toţi am plecat şi ne uneşte şi acum, ca şi atunci, cea mai caldă şi cea mai puternică legătură; căci acolo e tăria neamului nostrum şi va fi pentru veşnicie. (…) În adevăr, e o mare filosofie pentru un om, să ştie a munci şi a trăi aşa, ca la retragerea sa, să fie regretat, iar după moartea sa să fie neuitat.
Tu ai ştiut să munceşti şi să trăieşti în aşa fel, că vei fi iubit de cei ce te-au cunoscut şi te-au priceput. Eu voi ruga pe Dumnezeu să trăieşti sănătos încă mulţi ani şi să-ţi slujeşti ţara şi Biserica mai departe, căci le-ai iubit într-adevăr, ca un bun român şi bun creştin”.
Repere biografice
Petre Gârboviceanu s-a născut la 27 iunie 1862, în comuna Gârbovăţul de Jos, judeţul Mehedinţi, ca fiu de preot. Copilăria şi-a petrecut-o pe frumoasele meleaguri ale satului natal de pe malul Coşuştei, pe care nu le-a uitat niciodată şi a purtat cu cinste numele satului său pretutindeni.
Clasele primare le urmează la Turnu-Severin, apoi se înscrie la Seminarul teologic din Râmnicu-Vâlcea, unde urmează cursul inferior timp de patru ani (1876-1880), absolvindu-l cu calificativul: „eminent la studii şi purtare”. Cursul superior îl urmează la seminarul Central din Bucureşti, pe care îl absolvă cu acelaşi calificativ. A fost apreciat de profesorii săi, între care Barbu Constantinescu şi Episcopul Gherasim Safirim, care îl ajută să plece la studii în Germania, la Lipsca, în decembrie 1883.
Neavând posibilităţi financiare de a termina studiile în străinătate, în anul 1886, ministrul Spiru Haret, îi acordă o bursă lunară de 120 de lei, până la absolvire. Muncind cu râvnă zi şi noapte, revine în Ţară în anul 1887, cu titlul de doctor în filosofie şi licenţiat în teologie. În acelaşi an este numit profesor la Seminarul Central din Bucureşti şi profesor de Limba Română, la Şcoala Normală a „Societăţii pentru învăţătura poporului român”, unde ulterior va deveni director (1889). Din clipa în care Petre Gârboviceanu a intrat în slujba şcolii, ca profesor şi director, întreaga sa viaţă o dedică muncii pentru ridicarea învăţământului pe o treaptă superioară. Astfel, el este considerat ctitorul Şcoalii Normale a „Societăţii pentru învăţătura poporului român”, care funcţiona în câteva căsuţe mici, necorespunzătoare, dar cu ajutorul material al ministrului Spiru Haret, construieşte un nou local de şcoală, care în prezent deserveşte Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul” din Bucureşti.
Se preocupă de înzestrarea acestei şcoli cu toate noutăţile tehnicii timpului său, organizează aici un muzeu de ştiinţe naturale şi lucrări practice, înfiinţează laboratoare de fizică şi chimie, ba chiar un cinematograf şcolar şi o bogată bibliotecă. Devenind neîncăpătoare în timp, directorul şcolii va construi în curtea interioară o clădire specială pentru bibliotecă, înzestrându-o cu mobilier deosebit, executat la comandă, apoi donează întreaga sa bibliotecă personală de 5.000 volume. Pe frontispiciul bibliotecii stă până astăzi scris: „Biblioteca Petre Gârboviceanu”, aşa cum s-a hotărât în actul de ctitorie.
Pe atunci, direcţia de studii a şcolii era separată de conducerea internatului elevilor. Tânărul director, Petre Gârboviceanu, cu o pregătire pedagogică temeinică, a remarcat carenţele disciplinare din conduita elevilor şi, din acest motiv, a cerut judicios unirea celor două direcţiuni, a şcolii şi a internatului, lucru ce i s-a aprobat, devenind astfel unicul director. Astfel, el se identifică cu şcoala pe care o conduce şi desfăşoară o activitate rodnică, ce atrage atenţia directorilor din minister şi a miniştrilor, al căror colaborator devine. Este numit de către Spiru Haret în Comisia pentru elaborarea programelor analitice ale învăţământului secundar şi normal de băieţi şi fete; în Comisia pentru aprobarea de cărţi didactice, în Comisia pentru elaborarea noilor programe a Şcoalelor primare, normale şi secundare ş.a..
În rezolvarea acestor însărcinări, pregătirea profesională, inteligenţa pătrunzătoare, corectitudinea, spiritual inventiv şi dragostea de muncă fac ca numele său să fie cunoscut în cercuri tot mai largi.
Ca director, a ştiut să-şi aleagă profesori capabili şi conştiincioşi cu care să colaboreze la instruirea şi educarea tinerelor vlăstare. Cu elevii, a avut o linie de conduită precisă, de la care nu s-a abătut niciodată. A imprimat o disciplină şi un regim sever şi simplu precum cel de la sate, acolo de unde veneau elevii săi şi unde trebuiau să se întoarcă. Atmosfera şcolii era plăcută şi îmbietoare la muncă rodnică, directorul fiind un adevărat părinte pentru elevii săi şi un exemplu. Suflet bun şi generos, ajuta elevii săraci ca şi pe fraţii săi rămaşi orfani de timpuriu.
Ca profesor, a ştiut să imprime elevilor săi dragostea de muncă, de adevăr, de cunoaşterea istoriei şi a tradiţiilor poporului nostru şi de Patrie. În cuvântările ţinute la Ateneul român, unde era membru în Comitetul de conducere, şi în toate manifestările sale, Petre Gârboviceanu apără şi susţine cu putere respectul tradiţiei în cultura naţională, unitatea acestei culturi şi educaţia morală. El spunea: „Statul nostru nu poate face „tabula rasa” cu trecutul nostru istoric, cu tradiţia, cu familia şi cu unitatea religioasă… A rupe legătura cu acest trecut, ar însemna cea mai mare nenorocire”. De aceea… „trebuie să cunoaştem îndeaproape trecutul şi Ţara noastră, să avem o aşa conştiinţă naţională, încât să ne socotim mândri că suntem români”.
În trecut, şcolile normale nu au avut pe lângă ele o şcoală primară de aplicaţie, unde viitorii învăţători să pună în practică cele învăţate teoretic. Abia în 1878-1879, Barbu Constantinescu, director al Şcolii normale, înfiinţează prima şcoală de aplicaţie, atât de necesară pentru pregătirea temeinică a învăţătorilor. Din 1892, Petre Gârboviceanu a fost director şi la şcoala primară de aplicaţie pe care s-a străduit să o facă o instituţie model. Rezultatele optime pe care le-a obţinut în aceste şcoli pe care le conducea, au fost însuşite de Ministerul Instrucţiunii, care a legiferat sistemul practicat la Şcoala normală din Bucureşti. Şcolile conduse de Petre Gârboviceanu au devenit exemplu de urmat ca: instrucţie, educaţie, gospodărie şi activitate practică, constituind o contribuţie de seamă în dezvoltarea şi perfecţionarea învăţământului normal. Pentru buna funcţionare a învăţământului primar, el scrie şi manuale.
Şcolile „Societăţii pentru învăţătura poporului român” s-au întreţinut până în Primul Război Mondial din averi proprii, dobândite prin legate, donaţii şi economii, şi prin conducerea înţeleaptă a directorului Petre Gârboviceanu. După război, prin devalorizarea leului, veniturile s-au micşorat şi nu mai reuşeau să acopere cheltuielile. Atunci şcolile nu mai puteu funcţiona prin mijloace proprii, fapt ce îl determină pe Gârboviceanu să intervină pe lângă ministrul Instrucţiunii să achite plăţile pe care Societatea nu le putea acoperi. Datorită perseverenţei şi personalităţii sale, el a reuşit să obţină ajutorul necesar şi şcolile şi-au continuat în condiţii de normalitate activitatea.
După război, când toţi românii s-au regăsit uniţi în graniţele fireşti ale limbii naţionale, Petre Gârboviceanu spunea: „În România întregită se impune o şcoală unitară şi conform principiilor sale democratice, să nu avem şcoli privilegiate care să fie accesibile numai unora, căci: nici un suflet românesc nu poate admite o deosebire de clasă”.
Dr. Anghelescu, ministrul Instrucţiunii, a scos în evidenţă contribuţia lui Petre Gârboviceanu la dezvoltarea învăţământului românesc: „Munca, activitatea şi marile servicii aduse de către acest om al şcoalei, atât instituţiilor pe care le-a condus, cât şi în care a funcţionat ca profesor, precum şi sprijinul necondiţionat, dat din tot sufletul tuturor miniştrilor, care s-au perindat în aceşti din urmă 30 de ani la Ministerul Instrucţiunii, vor face ca recunoştinţa tuturor să se manifeste cu deosebire în ziua când Gârboviceanu va părăsi învăţământul normal şi când întreaga lui activitate va fi examinată în toate amănuntele şi în toate direcţiunile ei. Fiind unul din acei cărora Gârboviceanu i-a fost colaborator nepreţuit în momentele grele ale prefacerii învăţământului nostru şi după război, cred de datoria mea a-i exprima aici profunda mea recunoştinţă pentru concursul ce mi-a dat şi sprijinul patriotic ce a pus la înfăptuirea reformelor menite să unifice, să transforme şi să înalţe cultura românească”.
În 1902, Petre Gârboviceanu este numit director al Casei Bisericii, unde funcţionează până în anul 1920, desfăşurând o frumoasă şi rodnică activitate. Casa Bisericii a avut un rol important în organizarea fondului material al Bisericii, construcţia de biserici, reconstrucţia mănăstirilor, refacerea catedralelor episcopale şi mitropolitane, restaurarea monumentelor istorice, popularizarea acestor tezaure ale ortodoxiei româneşti în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, înfiinţat în anul 1908, şi la Muzeul Casei Bisericii, inaugurat în anul 1910.
Preocupat de păstrarea patrimoniului nostru cultural, Petre Gârboviceanu înfăptuieşte un lucru la care nimeni nu se gândise. La Casa Bisericii înfiinţează un Muzeu naţional de icoane şi odoare bisericeşti. În acest scop, cutreieră toate regiunile Ţării, vizitează biserici şi mănăstiri, căutând şi adunând valori patrimoniale, care mare parte zăceau prin podurile bisericilor, sau prin magazii, în perpetuă degradare, necunoscându-li-se importanţa. Aduse la Bucureşti, studiate şi reconsiderate cu dragoste şi migală de către specialişti, au fost puse la loc de cinste, admirate şi cercetate de oaspeţi din Ţară şi străinătate.
Astfel, renumitul bizantinolog Charles Diehl, venind în Ţara noastră, „admiră cu uimire această colecţie care oglindea arta mare a Bizanţului, filtrată prin sufletul nostru etnic şi reîntorcându-se la Paris, elogiază colecţia şi pe Petre Gârboviceanu la Academia franceză de pictură şi inscripţii”, cum va consemna marele pictor român Costin Petrescu, care a pictat minunata frescă a Ateneului Român şi care îl elogiază pe Gârboviceanu pentru măreaţa sa realizare.
Unul dintre apropiaţii săi colaboratori la Casa Bisericii, proaspăt licenţiat în teologie, Victor Puiu (viitorul mitropolit, Visarion Puiu), consemna în amintirile sale câteva lucruri interesante din această perioadă: „În acest mediu de viaţă zbuciumată mi-am dat licenţa în teologie, pe care mi-a tipărit-o ministrul Instrucţiunii Publice de atunci, Spiru Haret, drept răsplată pentru colaborarea literară ce o dam revistei populare „Albina”, întemeiată de dânsul. Pe atunci nu erau maşini de scris şi de multiplicat, iar copişti aveam puţini, de aceea conceptele altora şi cele proprii trebuiau scrise cu condeiul şi aveam uneori de scris câte 60 de adrese mici şi mari pe zi… Un an greu pentru bugetul Statului făcuse ca noua instituţie a Casei Bisericii să apară în condiţii modeste şi cu puţini funcţionari… Deşi mă bucuram de sprijinul şi de o apropiată cunoaştere din partea lui Petre Gârboviceanu, purtând corespondenţa confidenţială de serviciu între dânsul şi ministrul Haret şi dintre acesta şi primul ministru Mitiţă Sturza, şi-mi surâdeau avansuri cu înlesnire în ierarhia funcţionarilor, totuşi spre asemenea carieră nu năzuiam. Aveam de ales între preoţia de mir şi monahism…”.
Profesorul Petre Gârboviceanu s-a remarcat şi printr-o serie întreagă de publicaţii, dintre care amintim câteva mai reprezentative: Societatea pentru învăţătura poporului român din Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1905; Societatea pentru învăţătura poporului român din Bucureşti, „Carol Gobl”, 1906; Un fragment din viaţa şcoalelor române, „Carol Gobl”, 1904; Câteva cuvinte asupra bisericilor Sfântul Nicolae domnesc şi Trei Ierarhi - Iaşi, „Carol Gobl”, Bucureşti, 1906; Spiru Haret, pentru 20 de ani de la moartea sa, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1932; Episcopi români în Turcia, Bucureşti, 1897; Biserici cu averi proprii, „Carol Gobl”, 1910; Învăţământul primar, Bucureşti, 1924; Legea Învăţământului secundar, Bucureşti, 1928; Biserici şi Mănăstiri, Bucureşti, 1932; Poveşti alese, în colaborare cu Gheorghe Chelaru, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1926; Biserica Ortodoxă şi cultele, „Carol Gobl”, 1904; Cultul judeţului Mehedinţi, eroi mehedinţeni din secolul XVII, Editura Văcăreşti, Bucureşti, 1931.
De asemenea, a făcut şi câteva traduceri: Didactica Magna, de I. Comenius (secolul XVII), care conţine metoda organizatorică şi didactică a învăţământului; Cărticica furnicilor (metodica formării învăţătorilor); Cărticica racului (formarea pedagogică a părinţilor); prin aceste traduceri autorul crează un adevărat curent cultural şi este iniţiatorul întemeierii „Bibliotecii pedagogice a Casei Şcoalelor”, care începe cu Didactica Magna, prima traducere pedagogică.
Petre Gârboviceanu a fost redactor la revista „Biserica Ortodoxă Română” din 1885, timp de 21 de ani, unde a publicat un interesant studiu: „Muzica la popoarele vechi şi la creştini” (egipteni, asirieni, evrei şi creştini). Însufleţit de un cald patriotism, el scrie diverse articole cu tematică istorică, diverse probleme de teologie dogmatică, de morală creştină, aspecte didactice ş.a..
Cutreieră Ţara vizitând biserici şi mănăstiri străvechi, de unde adună manuscrise şi documente vechi, pe care le studiază şi le clasează spre a le dărui apoi Academiei Române pentru îmbogăţirea tezaurului istoric.
Petre Gârboviceanu luptă după Marea Unire de la 1918 pentru reînfiinţarea unor seminarii teologice, la Galaţi, Huşi, Buzău, Curtea de Argeş, precum şi cel de la Roman. Este numit în Comisia de elaborare a unui program pentru seminarii cu 7 clase. Ca profesor de seminar şi deputat, în 1897, a combătut vehement în Cameră proiectul de lege prin care seminariştii cu patru clase puteau fi hirotoniţi preoţi. Datorită lui, proiectul a fost respins şi profesorul Gârboviceanu a fost mulţumit pentru izbânda culturii şi progresului în Biserică.
Tot el, timp de 36 de ani, a adus seminariştii de clasa a VIII-a să facă practică la Şcoala primară de aplicaţie a Societăţii, urmărind a face o apropiere sufletească între viitorii preoţi şi învăţători. El considera această conlucrare, nu doar necesară, în luminarea sătenilor, ci o adevărată forţă morală a satelor noastre. Unirea şi exemplul lor frumos, transformau şi ridicau sufleteşte pe săteni. I s-a cerut să alcătuiască şi un Regulament pentru construirea bisericilor rurale.
Pentru aceste realizări, în anul 1910 ministrul Spiru Haret îi trimite următoarea scrisoare: „Odată cu înfiinţarea Casei Bisericii, dumneavoastră aţi fost chemat a o conduce şi v-aţi îndeplinit această îndatorire de nouă ani. În tot timpul acesta, Casa a trecut prin mari greutăţi speciale unei instituţii chemate a-şi îndeplini o sarcină foarte grea şi foarte însemnată, cu nişte mijloace insuficiente şi nu totdeauna sigure. Dumneavoastră aţi ştiut să vă îndepliniţi însărcinarea în aşa mod, încât nu numai Casa Bisericii a devenit sub conducerea Dumneavoastră una din cele mai vaste şi bine organizate, din marile noastre administraţiuni, dar a reuşit să se impună respectului şi iubirii tuturor, prin imensele servicii ce a adus şi continuă să le aducă Bisericii şi culturii noastre naţionale. Ea a deschis căi noi, a îngrijit şi a rezolvat problemele grele, de care până la dânsa nimeni nu se preocupa. Pentru aceste mari servicii, Ţara vă va fi recunoscătoare”.
Ministrul Tache Ionescu, apreciind munca depusă în slujba Bisericii, îi oferă lui Petre Gârboviceanu un loc de profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Acesta mulţumeşte, dar refuză, spunând cu modestie: „Rămân profesor la Seminar şi la Şcoala normală, două şcoli speciale pentru poporul nostru rural, căci lor le-am dat sufletul meu”. Dragostea neţărmurită pe care a purtat-o poporului de la sate se poate vedea şi din acţiunile sale, dar şi din aceste renunţări la unele poziţii şi ranguri, după care mulţi ar fi alergat.
Profesorul Gârboviceanu a desfăşurat o bogată activitate pentru răspândirea culturii în popor, mergând pe aceeaşi linie trasată de ministrul Spiru Haret. În acest scop, ministrul va folosi toată priceperea şi experienţa colaboratorului său preţios, Petre Gârboviceanu, pentru a organiza învăţământul primar. Fiind nemulţumit de rezultatele Şcolii primare, pentru care se făceau multe sacrificii, îl întreabă pe Gârboviceanu care este motivul. Acesta, cu spiritul său clarvăzător, răspunde că programul alcătuit pentru organizarea Şcolii primare nu va da rezultatele aşteptate decât atunci când se va îmbrăţişa întreaga problemă a culturalizării maselor populare. Trebuie găsite mijloacele prin care să răspândim cultura în masa poporului, paralel cu ceea ce dăm copiilor în Şcoala primară.
Spiru Haret, apreciind valoarea ideii profesorului Gârboviceanu, elaborează planul de activitate prin înfiinţarea de reviste precum: „Albina”, „Societatea Steaua”, „Revista generala a învăţământului” a „Ligii Deşteptarea”. În primăvara anului 1897, marele ministru Haret, convoacă la dânsul cărturari din toate partidele politice pentru a se consulta în privinţa apariţiei revistei.
Se hotărăşte înfiinţarea unei reviste cu totul nouă pentru promovarea educaţiei naţionale şi morale, ferită de orice influenţă politică. Revista urma să trăiască prin mijloace proprii. Pentru organizarea acestei reviste de popularizare, i se încredinţează cinstea de conducere şi îndrumare profesorului Petre Gârboviceanu. Consfătuirile în vederea programului revistei, care trebuia să lumineze şi să înalţe moral poporul prin sfaturi şi exemple, s-au ţinut la locuinţa lui Petre Gârboviceanu, în str. Sf. Ecaterina, nr. 2, în prezenţa lui Spiru Haret.
Atunci, s-a ales şi numele revistei „Albina”. Primul număr a apărut la 5 octombrie 1897, în 20.000 de exemplare. Revista a fost împărţită pretutindeni de neobositul dascăl Petre Gârboviceanu. Cu toată truda sa, multe exemplare au fost refuzate şi, la sfârşitul anului 1898, revista avea o datorie de 50.000 lei.
La întrunirea Comitetului întristat de situaţia financiară grea, Spiru Haret pune întrebarea: „Continuăm publicarea revistei?”. Toţi au tăcut. Atunci, C. Pop Taşcă ia cuvântul şi propune ipotecarea averii personale pentru susţinerea revistei, convins fiind că împreună cu Petre Gârboviceanu, megând la ministere şi bănci, vor reuşi să capete sprijinul bănesc pentru tipărirea revistei. Gârboviceanu, cu vorba blândă, cu zâmbetul pe buze şi cu o mare putere de convingere, a reuşit să obţină fondurile necesare, iar „Albina” a continuat pe un drum ascendent, luminând viaţa satelor noastre decenii de-a rândul. În timpul Primului Război Mondial, prin intermediul revistei „Albina”, Petre Gârboviceanu servea interesul românilor din toate provinciile româneşti, căci ea ajungea şi în Ardeal, Bucovina şi Basarabia.
Din anul 1900, Petre Gârboviceanu a colaborat la „Societatea Steaua”, care răspândea broşuri, tablouri istorice şi religioase pentru cunoaşterea trecutului nostru. În anul 1905, apare „Revista generală a învăţământului”, care promova cultura profesională a membrilor corpului didactic şi la care profesorul Gârboviceanu lucra permanent alături de Spiru Haret. Tot Gârboviceanu înfiinţează „Asociaţia Uniunea Membrilor Corpului Didactic”, pentru pregătirea opiniei publice în vederea luptei pentru realizarea idealului naţional de unire a tuturor românilor. În anul 1889, Gârboviceanu a fost numit membru în „Societatea Presei”.
Prin „Liga Deşteptarea”, Spiru Haret şi Petre Gârboviceanu urmăreau pregătirea poporului pentru legiferarea votului universal şi împroprietărirea ţăranilor, pe care ambii le-au cerut în Parlament, în anul 1895. Cu un curaj izvorât din marea dragoste pentru ţărănimea din mijlocul căreia se ridicase şi ale cărei interese politice le susţinea, Petre Gârboviceanu, tânăr deputat de Mehedinţi, în 1885, semnează amendamentul lui V.G. Morţun, prin care se cerea introducerea votului universal.
Gârboviceanu este ales în comitetul delegaţilor Camerei, pentru a se pronunţa asupra legilor pentru învăţământul primar, normal, secundar şi superior; susţinând aici strălucite discursuri care dovedeau vastele sale cunoştinţe în problemele didactice, culturale şi morale.
În timpul Primului Război Mondial, Petre Gârboviceanu cu familia sa se aflau refugiaţi la Iaşi. În vara anului 1917, sub ameninţarea spargerii frontului de la Mărăşeşti, Guvernul a hotărât evacuarea unei părţi din populaţia Moldovei în Rusia. Colonia de refugiaţi urma să plece, la 8 august 1917, din Iaşi la Cherson. Pentru susţinerea moralului acestora, I.G. Duca i-a încredinţat lui Petre Gârboviceanu şi cumnatului său, preotului profesor Grigore Popescu Breasta (cel care a adus de la Târgovişte la Iaşi relicva sfântă a Neamului Românesc - capul lui Mihai Viteazul), cutia ce păstra relicva, şi aceştia au plecat în refugiu la Cherson. Cutia a fost ascunsă sub masa altarului bisericii în care a oficiat Pr. Popescu pe toată perioada şederii românilor aici, adică până pe 3 aprilie 1918.
Revenind în Ţară, cei doi patrioţi, au înmânat Mitropolitului Pimen al Moldovei capul voievodului, care s-a păstrat până în august 1920 în altarul Catedralei Mitropolitane din Iaşi.
Ca patriot devotat, Petre Gârboviceanu a avut o activitate binefăcătoare în perioada războiului pentru ajutorarea materială şi susţinerea morală a refugiaţilor din Ardeal şi Bucovina, care veneau atât la Bucureşti, la Casa Bisericii, cât şi în Moldova, în perioada ocupaţiei din Muntenia. A iubit şi a apreciat pe scriitorii Ardealului şi Bucovinei, încurajându-i în lupta lor naţională şi ajutându-i când avea posibilitatea. Astfel, publică şi popularizează opera valoroasă a profesorului Ioan Lupaş, dedicată Mitropolitului Andrei Şaguna, tipărind-o la Casa Bisericii.
Ministrul Alexandru Lepădatu, colaborând cu Petre Gârboviceanu, a putut să-i cunoască alesele sale calităţi şi bogata activitate, ca să-i scrie cu prilejul omagierii sale următoarele: „Puţini bărbaţi mi-a fost dat să cunosc, care, în funcţiunile şi însărcinările ce au avut să îndeplinească, să se fi consacrat, cu atâta conştiiţă şi devotament, lucrării de propăşire culturală şi naţională a Patriei şi a Neamului ca dânsul. Ca profesor şi director de şcoală, ca publicist şi conferenţiar, ca parlamentar şi înalt funcţionar de stat, ca om de acţiuni culturale şi sociale, în toate aceste multiple şi variate domenii ale activităţii sale, D-l. Petre Gârboviceanu a fost şi a rămas: conducător eminent şi autoritar, muncitor priceput şi modest, suflet energic şi animator, spirit ordonat şi judicios, iar în viaţa publică român luminat şi devotat, democrat sincer şi onest, militant statornic şi credincios, cu inimă caldă şi bună pentru toţi cei mici şi nevoiaşi, pentru toţi cei de un sânge şi de o lege”.
Omagierea profesorului Petre Gârboviceanu a avut loc la Seminarul Central din Bucureşti, în ziua de 30 ianuarie 1929, atunci când se praznuiau şi Sfinţii Trei Ierarhi, patronii spirituali ai acestei şcoli teologice. După oficierea serviciului religios, într-un cadru solemn s-a continuat ceremonia în sala de festivităţi, unde a avut loc o serbare omagială prezidată de Patriarhul Elie Miron Cristea.
Cu acest prilej, acesta a rostit cuvinte de preţuire pentru munca fructuoasă a profesorului Gârboviceanu, „nu ai fost numai dascăl al unei şcoli, ci al unui neam întreg”. În continuare, Patriarhul Miron subliniază cât de grea este misiunea unui dascăl: „Dascălul rupe fâşii din sufletul său şi prin farmecul glasului, le trece sufletului elevilor; sufletul tinerilor e astfel însuşi sufletul dascălilor lor”. Citează pe Eminescu, care spune despre dascăl: „Tu te mistui luminând”. Cere tinerilor elevi teologi: „să păstreze recunoştinţă D-lui profesor Gârboviceanu, care continuă să-i ocrotească, şi să-i urmeze exemplul”. Vorbind despre Biserică, spune: „Slova Bisericii noastre a fost aceeaşi pe tot pământul românesc. Nici un neam de pe lume n-a avut ca neamul nostru această virtute a unităţii limbii. Dar, să nu uităm că Biserica a avut vrednicia aceasta de a ţine firul acestei unităţi. Domnul Gârboviceanu, conducătorul Casei Bisericii, a ţinut în chip discret şi permanent legătura Bisericii de aici cu Biserica de dincolo, pe care o ajuta. Eu m-am bucurat de simpatia Domniei Sale de când eram la Caransebeş (episcop - n.n.). Îi mulţumesc pentru sufletul său creator şi pentru câte a lucrat mai ales pe terenul Bisericii”.
În încheiere, Patriarhul României i-a urat sărbătoritului să-şi pună şi pe viitor înaltele sale însuşiri în serviciul culturii naţionale.Tot cu acel prilej, au ţinut discursuri omagiale miniştrii C. Anghelescu, I.G. Duca, Trancu-Iaşi, R. Franasovici, Alexandrina Cantacuzino, apoi directorul Seminarului Central - P. Partenie, profesori universitari, prieteni ai săi, elevi, asistenţa fiind numeroasă.
În final, profesorul Gârboviceanu a mulţumit tuturor pentru frumoasele cuvinte ce i le-au adresat şi a promis celor de faţă că va rămâne în slujba Şcolii şi a Bisericii pentru tot restul vieţii.
Din păcate, nu a mai trecut mult timp şi, la 31 decembrie 1934, marele pedagog şi om de cultură Petre Gârboviceanu, cel ce şi-a consacrat întreaga viaţă progresului culturii profane şi religioase româneşti, s-a stins din viaţă, la vârsta de 72 de ani, lăsând în urma sa o dâră de lumină şi un exemplu măreţ pentru generaţiile viitoare.