O vorbă proastă, prea des repetată: „Românii au trădat uşor…” Oare?

Într-un text publicat recent (pe 6 octombrie) pe blogul nostru - www.ioncoja.ro, intitulat Vă spun şi o noutate..., aflăm că într-o discuţie purtată la Moscova de un oficial român, Silviu Brucan, cu redactorul-şef al ziarului „Izvestia”, un fel de oficial rus, expertul rus în politică internaţională i-a declarat omologului său român următoarele:
„Sunteţi nestatornici, domnule profesor. Din câte cunosc, de-a lungul istoriei, în marile conflagraţii europene şi mondiale, conducătorii români nu au fost loiali până la capăt cu cei ce s-au aliat. Au trădat uşor şi tot atât de uşor şi-au părăsit aliatul, trecând cu bagaje cu tot în tabăra adversă. Subliniez, este vorba de conducătorii români, nu de poporul român, pe care îl respect. (…) Oscilaţia dumneavoastră în relaţiile cu aliaţii şi cu vecinii ne-a determinat să fim „prudenţi” cu politicienii români. Şi nu numai noi”.
Silviu Brucan nu a avut replică la această acuzaţie deosebit de gravă. N-aş pune tăcerea lui Brucan pe seama faptului că, nefiind „român”, nu s-a simţit jignit sau vizat! Cu ani în urmă, un ministru de Externe român, neîntrebat de nimeni, s-a trezit într-un cadru relativ oficial să-i acuze pe românii săi cam în aceiaşi termeni. Acel ministru era nimeni altul decât penibilul Adrian Severin… Ca ministru şi om politic, mai impostor decât „profesorul” Brucan…
De data asta, treaba este mult mai serioasă. Expertul rus nu pare să vorbească cu patimă şi nici nu pare a fi necunoscător. Ce cunoaşte el de fapt nu sunt faptele, ci opinia, larg răspândită în multe medii internaţionale, cum că „românii trădează uşor”! Am întâlnit această vorbă şi la alţi vecini de-ai noştri, prea mulţi ca să-i mai citez ca atare.
Oare aşa stau lucrurile? Oare românii, „în marile conflagraţii europene şi mondiale, nu au fost loiali până la capăt cu cei ce s-au aliat. Au trădat uşor şi tot aşa de uşor şi-au părăsit aliatul, trecând cu bagaje cu tot în tabăra adversă”? Hai să verificăm!
*
Evident, această vorbă are, sau pare că are, o acoperire suficientă în evenimentele petrecute la 23 august 1944. Lăsăm pentru încheierea acestor rânduri examinarea celor întâmplate atunci şi ne întrebăm care vor fi fiind celelalte „conflagraţii europene şi mondiale” la care se putea gândi specialistul sovieto-rus.
Dacă vom considera, pe drept cuvânt, că războiul ruso-turc de la 1877 a fost o conflagraţie europeană, atunci povestea cu trădarea se confirmă, dar cu roluri schimbate: România este trădată de aliatul ei, nimeni altul decât imperiul rus! Nu intru în detaliile cunoscute, dar este probabil un caz rarisim felul în care am pierdut noi atunci sudul Basarabiei, deşi eram co-beligeranţi învingători…! Dar se pare că decât să fii învingător alături de Rusia, mai bine lipsă!
Următoarea conflagraţie europeană ar putea fi considerate cele două războaie balcanice, care au antrenat toate ţările din regiune. Are cineva ceva de reproşat românilor pentru cele petrecute atunci…?!
După ştiinţa mea, numai românii ar avea ce să-şi reproşeze: nu au profitat de conjunctura favorabilă pentru a-i ajuta pe fraţii lor din sudul Dunării în două privinţe: 1) să-i apere pe viitor de politica de deznaţionalizare a românilor practicată pătimaş de statele din sudul Dunării şi 2) să-i ajute pe fraţii aromâni să capete un statut politic, la care aveau dreptul prin vechime, autohtonie şi contribuţie economică. Un stat aromânesc în sudul Dunării, în jurul Pindului, era posibil şi era şi îndrituit! Dacă nu s-a înfăptuit acel stat, sau măcar ţinut autonom, acesta este un motiv pentru ca oficialii statelor sud-dunărene să pună surdină oricărui reproş la adresa României. Nota bene: dreptul la un statut propriu aromânii nu şi l-au pierdut definitiv…!
Aşadar a fost trădare: guvernanţii de la Bucureşti i-au trădat pe românii din sudul Dunării! O trădare care nu-l confirmă, însă, pe rus!
Ar urma Primul Război Mondial. Din care România a ieşit nesperat de bine, peste toate aşteptările. Deşi la intrarea noastră în război am fost în situaţia dureroasă de a alege între Transilvania şi Basarabia, amânând ziua Unirii cu unul dintre cele două ţinuturi româneşti, la sfârşitul războiului ne-am văzut cu Ţara întregită şi spre Est, şi spre Nord-Vest, într-o formulă neimaginată de niciun politician înainte de 1916. A fost un miracol, un miracol dumnezeiesc! A fost un noroc „porcesc”, zic unii neprieteni, ca, prin izbucnirea „Marii Revoluţii din Octombrie”, lucrurile să evolueze în direcţii total neprevăzute. Dar poate va fi fost şi o răsplată dumnezeiască pentru soldatul român, sigurul de pe frontul de Est care a luptat cu inima şi sufletul dăruite unui ideal autentic, cel naţional.
Mulţi au văzut atunci aşa lucrurile: Dumnezeu nu ne-a lăsat! Dumnezeu ne-a răsplătit pentru jertfele de atunci şi de odinioară, fără egal în această parte a lumii…! Şi aşa a fost!
Au trădat românii pe cineva în acele momente? Faptul că românii s-au dezis de înţelegerea dintre Carol I şi Puterile Centrale, înţelegere secretă, care nu avea şi nici nu putea să aibă acordul românilor, nu se cheamă trădare. Regele Carol I a ţinut-o pe a lui, adică a fost loial cuvântului dat, dar legile Ţării nu-i permiteau să decidă singur. Şi au decis în Consiliul de coroană persoane care nu-şi puseseră nicio semnătură pe înţelegerea de la 1883.
Mai degrabă atunci putem spune că a fost un gest de trădare din partea regelui Carol I, dar nu faţă de nişte aliaţi, ci faţă de supuşii săi… Eu unul, însă, nu aş folosi cuvântul trădare!
Despre aliaţii pe care i-am avut în Primul Război Mondial se poate spune, pe drept cuvânt, că ei ne-au trădat! Rusia ne-a lăsat nu numai fără sprijinul militar promis, dar ne-a lăsat şi fără Tezaur… Ceilalţi aliaţi n-au fost nici ei corecţi, nu şi-au respectat angajamentele şi promisiunile nici pe front, în timpul confruntării militare, nici ulterior, când diplomaţia a decis geografia politică nouă a Europei. Măcar că prin campania militară a României împotriva bolşevismului maghiar România binemerita recunoştinţa întregii Europe…! Prin înţelegerile cu Franţa şi Anglia, hotarul de Vest trebuia să fie pe Tisa, Banatul întreg era un Banat românesc şi se cuvenea să fie cuprins ca atare în România de după 1918! Mare, e drept, dar nu atât de mare cât s-ar fi cuvenit. Şi asta din pricina aliaţilor noştri, care ne-au cam trădat la Versailles! Ei, nu noi!
Oricum, indiferent cum privim lucrurile şi indiferent cât ar fi ele de discutabile, nicicum nu se poate vorbi de trădare din partea României. Acest cuvânt, dacă ţinem să-l folosim, nu poate avea România decât ca obiect al acţiunii de trădare. Subiectul verbului a trăda fiind mai degrabă Rusia tovarăşului de la „Izvestia”!
Dacă mă nimeream de faţă, i-aş fi amintit rusnacului un detaliu pe care istoricii sovietici şi ruşi, dar şi alţii, l-ar vrea uitat, dispărut din conştiinţa publică: noi, românii, avem o legătură specială cu soarta ţarului Nicolae, soartă pe care, înţelegem din acelaşi text, o deplânge insistent redactorul-şef, regretând asasinarea familiei ţariste imperiale.
A fost un asasinat ruşinos, dezgustător. E bine de ştiut că ţarul se bucura de protecţia unei gărzi imperiale, care nu l-a părăsit în primele zile ale „revoluţiei”. Ci abia în următoarele… Garda era alcătuită din militari selecţionaţi din tot imperiul. Erau printre ei şi mulţi români basarabeni…! Ei, bine, eu i-aş fi amintit lui Ivan că românii au fost singurii din garda imperială care i-au rămas loiali ţarului până în ultima clipă. Ceilalţi militari, de alte etnii din Rusia multi-etnică, s-au lăsat prinşi în iureşul deşucheat al revoluţiei plătite cu bani nemţeşti, cu banii inamicului, şi au trădat, au părăsit palatul în care era ţinut arestat ţarul. Românii nu s-au clintit din preajma celui pe care au jurat să-l apere. Din păcate, nu li s-a permis să-l însoţească pe ţar atunci când acesta, cu toată familia, a fost scos din palat şi urcat în tren, spre a fi scos din Petrograd…
Soarta a făcut ca de asasinarea ţarului să se ocupe, cu elan revoluţionar, o bandă de dezertori din armata austriacă, o echipă de voluntari unguri, printre care s-a aflat şi Nagy Imre, cel căruia vecinii noştri i-au ridicat statuie la Budapesta, după 1990… Merita, fireşte!
Deci nici la această conflagraţie nu avem motive să-i stigmatizăm pe români cu pecetea de trădător!
Urmează Al Doilea Măcel Mondial… A început în septembrie 1939 când Germania şi Rusia au dat buzna în Polonia. Noi nu eram aliaţi nici cu Germania, nici cu Rusia, aşa că nu am trădat pe nimeni dacă am intervenit în ajutorul Poloniei. Căci aşa trebuie considerată decizia României de a-i permite Poloniei să tranziteze prin România nu numai tezaurul Poloniei, dar şi cea mai bună parte a elitei militare. S-a produs astfel, propriu-zis o intervenţie a României în desfăşurarea războiului, un act de co-beligeranţă cu înfrânta Polonie. Avem noi românii un talent aparte de a ne băga în sprijinul celui căzut la pământ…! De a paria pe gloabe…!
Ceilalţi, marile puteri, nu au făcut nimic pentru Polonia. Aveau tratate de alianţă cu Polonia, tratate care nu au mai avut nicio valoare la încheierea războiului. Deşi aflată în tabăra învingătoare, Anglia nu a mai fost deranjată de ocuparea Poloniei de către URSS. Şi-a lăsat aliatul la cheremul eternului duşman - Rusia! A trădat Anglia…? Nu ştiu cum s-ar putea numi altfel!
E cazul să insistăm pe acest aspect prea uşor trecut cu vederea: intervenţia României în desfăşurarea primelor zile din cel de Al Doilea Război Mondial. Nu cumva, lipsindu-i pe germani de tezaurul Poloniei forţa Germaniei a fost diminuată? Nu cumva, prin permisiunea acordată polonezilor, inclusiv armatei poloneze, de a tranzita România, prin faptul că n-am închis graniţa cu Polonia, ci am deschis-o larg, România a contribuit la sporirea forţei militare a Aliaţilor? Căci, se ştie, polonezii au fost extrem de activi ca militari în rândurile armatelor aliate!
Iar dacă am intervenit încă din primele zile ale războiului împotriva intereselor germane, asta nu înseamnă co-beligeranţă cu Polonia, cu Anglia şi celelalte forţe militare anti-naziste…?!
Dacă-mi aduc bine aminte, nu aveam nicio alianţă, nicio înţelegere militară cu Polonia! Aşa cum aveau alte state! Şi atunci de ce am intervenit în sprijinul Poloniei…?! Simplu: pentru că dintotdeauna România şi românii au avut o înţelegere cu Dumnezeu! O înţelegere pentru ceea ce se cheamă sentimentul onoarei, al cavalerismului, al demnităţii! Dacă România şi-ar fi închis graniţa cu Polonia lăsându-i pe polonezi pradă sălbăticiei nazisto-bolşevice, toţi românii s-ar fi simţit ruşinaţi de laşitatea Guvernului. Ar fi simţit că Guvernul ne trădează pe noi, pe români, că nu pune niciun preţ pe valorile dragi tuturor românilor, că se dezice de tradiţia românească cea mai profundă!
Nimeni în acele zile nu a protestat împotriva Guvernului care luase această decizie în deplin acord cu omenia românească, vestită şi activă la ceas de cumpănă pentru Celălalt…! I-am primit pe refugiaţii din Polonia cu toată omenia şi compasiunea! În acest spirit, tatăl meu, Zaharia Coja, i-a oferit casă şi slujbă bună lui Cazimir, ofiţer polonez…
E jenant să constatăm că istoricii noştri nu s-au priceput să comenteze în termeni potriviţi ce s-a întâmplat în septembrie 1939! Mai ales că termenii în care se puteau comenta acele evenimente sunt termeni de elogiu şi laudă aduse spiritului românesc, capacităţii româneşti de a pune anumite valori morale mai presus de interesele propriu-zise!
Căci, o asemenea intervenţie în desfăşurarea războiului, în favoarea Poloniei, ne punea automat în adversitate cu cotropitorii Poloniei…! E oare o întâmplare că, la scurtă vreme, am avut de suferit şi noi din partea aceloraşi cotropitori, Germania şi Rusia?! Amputările teritoriale din vara lui 1940 să nu aibă nicio legătură cu faptul că în septembrie 1939 le-am încurcat socotelile celor doi monştri ai istoriei mondiale?
Notă: Într-o discuţie pe acest subiect, fiind total de acord cu cele de mai sus, domnul T., fost ministru de Externe, a mai adăugat un eveniment tragic pe care l-a provocat răzbunarea lui Hitler pentru intervenţia României în desfăşurarea invaziei, stricând planurile naziste care mizau pe Tezaurul polonez şi pe militarii polonezi ce urmau să fie făcuţi prizonieri, adică mână de lucru super-calificată şi ieftină: primul ministru al României, cel care a încuviinţat deschiderea graniţelor, a pierit tot în septembrie 1939 într-un asasinat ai cărui autori nu au ştiut niciodată că fuseseră manipulaţi din ordinul lui Hitler… Domnul T. avea de unde să cunoască culisele asasinatelor politice din România. Fireşte, deocamdată este o ipoteză, pentru mine. Repet: domnul T. nu vedea povestea de mai sus ca pe o ipoteză, ci era ferm convins că îmi oferă o informaţie certă…!
Dacă nu mă înşel aveam şi noi nişte aliaţi în 1940. A schiţat vreunul dintre ei un gest de solidaritate morală măcar, cu suferinţa noastră atât de nemeritată? Nu cumva am fost puţin, puţin de tot, foarte trădaţi…?!
În niciun caz nu am trădat noi, românii, vreun aliat în vara anului 1940. Ne-au trădat aliaţii însă, şi nici până azi nu le-am bătut obrazul!
Din nou, cel mult va fi fost o „trădare” a românilor de către proprii guvernanţii, dar acesta este alt subiect! Iar discuţiile pe acest subiect vor avea de înfruntat alte stereotipii mentale…! Îi asigur, însă, pe cititori că nu poate fi vorba de trădarea Bucureştilor faţă de românii din Basarabia sau Transilvania în vara lui 1940. Exemplul Finlandei, care este mereu invocat, trebuie citit până la capăt: sacrificiul finlandez a fost inutil. Au făcut jocul germanilor, dar cu ce preţ? La sfârşitul conflictului, Finlanda a pierdut mai mult decât le ceruse Stalin să cedeze prin ultimatumul său. Şi pierdut a rămas…!
Rămânem, aşadar, la subiectul nostru: care sunt aliaţii pe care românii i-au trădat, cum susţin o mulţime de Severini şi Brucani etc.. Pun la „etc.” şi pe ambasadorul care l-a însoţit pe secătura de Brucan la întâlnirea cu Ivan cel obraznic! A tăcut şi acel ambasador! Nu de diplomat ce e, ci de ignorant şi fără şira spinării ce este! Că numai aşa ajungi diplomat…!
Recunoştinţa Poloniei pentru intervenţia la sacrificiu a României a fost de-a lungul anilor nulă! Inexistentă! N-am cunoştinţă de vreun gest semnificativ al Poloniei, al unor lideri ai opiniei publice poloneze, al intelighenţiei poloneze sau măcar al Crucii Roşii din Polonia, prin care să ajungă până la noi un gând de mulţumire, o urare de bine în amintirea acelui septembrie 1939, când România, Guvern şi Popor deopotrivă, au dat întregii Europe o lecţie de curaj, de demnitate, de solidaritate umană, de OMENIE! Cuvânt pe care ne chinuim de sute de ani să-l facem traductibil şi-n alte limbi şi nu reuşim! Rămâne biata noastră omenie fără pereche în celelalte limbi ale pământului, nevoiaşele!
În urmă cu un an au fost aniversaţi şi comemoraţi 75 de ani de la declanşarea celui de Al Doilea Război Mondial. Răzbel pustiitor pe care l-a declanşat comportamentul tembel al Guvernului polonez, al autorităţilor, care s-au jucat cu focul, fără să-şi dea seama de consecinţe! Mi-nchipui că în inconştienţa lor devenită celebră, polonezii sunt azi mândri pentru cât au fost de imbecili în 1939, făcând jocul perfid al Angliei şi al sionismului. Încă o dată, a câta oară?, n-au avut nici urmă de simţ şi instinct istoric. Asta în 1939…!
În 2014, cum spuneam, au invitat lume de pe lume ca să memoreze împreună cât au fost de grozavi în 1939, septembrie, cum au spulberat ei, urmaşii lui Sobieţchi, cu vestita cavalerie leşească diviziile de tancuri germane! Pasă-mi-te, polonezii erau informaţi de spionajul englez că tancurile germane sunt de mucava, de carton, butaforie cu care să înşele fotografiile făcute din avion câmpurilor de tancuri Panzer…
La festivităţile comemorative din 2014, organizatorii au invitat toate statele cu o contribuţie semnificativă la desfăşurarea lui WW2. Printre statele invitate, organizatorii leşi - mare grijă să nu scriu laşi! - au considerat că nu are ce căuta România…!
Da, domnule, România nu a fost invitată…! Cum să califici asemenea gest?! Căci nu este al unei persoane, ci este al unor instituţii, cu specialişti şi consilieri! La care se adaugă consultanţa internaţională! Au fost cu toţii de acord, polonezi şi establishment internaţional, că România nu are ce căuta la această prăznuire ultra-selectă! A marilor învingători şi învinşi din WW2! În ce tabără să participe România?!
Nu m-aş mira să aflu că România nu a fost invitată pentru că „în marile conflagraţii europene şi mondiale, românii nu au fost loiali până la capăt cu cei ce s-au aliat. Au trădat uşor şi tot aşa de uşor şi-au părăsit aliatul, trecând cu bagaje cu tot în tabăra adversă”.
Ajungem astfel cu căutarea noastră la „trădarea de la 23 august 1944”, pentru care, zice toată lumea, Germania nu ne va ierta niciodată…! Nici nu mă mir, la câtă minte au nemţii!
Aşadar, să fie Angela Merkel cea care nu ne-a dat viza de intrare la parastasul de 75 de ani?
Înainte de 23 august 1944 a fost însă Cotul Donului, unde românii au murit cu sutele de mii din cauză de Germania! Trădarea care a dus la tragedia de la Stalingrad s-a produs de la cel mai înalt nivel nazist. Şi a fost o trădare germană care a afectat în chip tragic toate armatele din Axă! Hitler, fie ca trădător, fie ca strateg de doi bani, precum şi alţi germani care au sabotat sau trădat, au pricinuit moartea a sute de mii de români! Mai mult decât riposta Armatei Roşii! Hitler a refuzat retragerea pe timpul iernii de pe aliniamentele de la Stalingrad, care nu puteau fi apărate din cauza aprovizionării deficitare! Nu a vrut să audă părerile generalilor aflaţi pe front…! La fel cum generalii nemţi, plini de sine şi de mândria de a avea un fuhrer fără pereche, nu ţineau seama de avertismentele ofiţerilor români, care aveau alte informaţii despre ce se întâmpla în spatele frontului rusesc…! Cine pe cine a trădat la Stalingrad, când s-a hotărât soarta războiului?! Românii, cărora nu li s-a dat armamentul promis? Nici echipamentul, nici muniţia?!
Să mai amintesc şi de scenele dezgustătoare petrecute când a început retragerea? Când germanii îi împiedicau pe militarii ne-germani să urce în camionul salvator sau în avion?! Cum să se numească acele ordine de care ascultau trupeşii germani, altfel decât trădare a aliatului?!
Dintr-o recentă carte a lui Vasile Şoimaru despre ce a fost la Cotul Donului, aflăm că poziţia românească era cea mai avansată şi ajunsese la 9 kilometri de vestita cale ferată care lega Rusia de Iran şi prin care SUA făcea aprovizionarea continuă a Armatei Roşii! În zadar au cerut românii artilerie care să bată 9 km, cu care să distrugă acea sursă vitală pentru ruşi! Pentru rezistenţa rusească de la Stalingrad! Li s-au trimis tunuri care băteau 7 kilometri… Le-a fost clar atunci ofiţerilor români că armata germană este sabotată şi trădată de înalţi ofiţeri germani…! Acea trădare însemna însă şi o trădare a camarazilor de arme români, italieni, unguri etc.! Însemna o trădare germană cu zeci de mii de victime printre români…!
A venit şi 23 august 1944…! Mă înşel eu sau mareşalul Ion Antonescu a început tratativele de ieşire din război numai după ce l-a încunoştiinţat pe Hitler de intenţia sa de a nu face din România un teatru de război devastator?! Eu aşa ştiu, că Ion Antonescu, în cel mai corect mod cu putinţă, l-a avertizat pe Hitler că, în condiţiile pe care le oferea situaţia de pe front, pentru România nu mai exista decât soluţia ieşirii din război…! E lucru sigur că Ion Antonescu nu-şi imagina şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Dar despre iminenta ieşire din război a României l-a informat pe Hitler. Se pare că acesta nu a avut argumente cu care să-l convingă pe mareşal să se răzgândească. Dacă era un ins responsabil, Hitler trebuia să ia exemplul lui Antonescu şi să pună capăt războiului încă din vara aceea. Cu orice preţ, inclusiv al capitulării!
Numai că Ion Antonescu nu a mai avut nicio putere de decizie după ce a fost arestat la 23 august, oarecum în preziua semnării unui acord cu ruşii privind condiţii onorabile de ieşire din război. Cei care au preluat guvernarea Ţării la 23 august 1944 nu erau nicicum reprezentativi pentru Neamul Românesc: o mână de conspiratori manipulaţi de comunişti şi un rege de stirpe germană, manipulat şi el de forţe oculte anti-româneşti.
Prin actul de la 23 august a fost trădat numai şi numai Poporul Român! Se cunosc prea bine argumentele celor care consideră că despre aşa ceva, despre trădare, a fost vorba la 23 august 1944!
Dar faţă de aliaţii noştri germani nu a fost nicio trădare…?!
România s-a angajat în război, a acceptat sacrificiile pe care le presupune războiul, în speranţa că va elibera Basarabia! A fost aliatul Germaniei cel mai de nădejde, cel mai eficient din Europa! În august 1944, devenise însă clar că războiul era pierdut, că Basarabia, deocamdată, nu poate fi readusă la trunchiul naţional. Însăşi continuarea războiului devenise în mod evident o strategie sinucigaşă chiar şi pentru germani, de neînţeles între oameni normali! Dacă germanii erau dispuşi să lase soarta lor în mâna unui individ iresponsabil, asta era treaba lor! Noi nu puteam accepta sinuciderea din loialitate faţă de Hitler! Ce ne lega de Hitler? Tratatul său cu Stalin, din august 1939? Ne lega dictatul nazist de la Viena, din august 1940…?! Merita Hitler să nu fie „trădat”?!
Popoarele nu pot avea angajamente de loialitate decât faţă de propria lor supravieţuire şi propăşire!
Germania când a capitulat şi-a consultat aliaţii…? Nici vorbă! Ci a făcut gestul care mai putea salva ceva cu gândul la supravieţuire!
Trădarea lui Mihai de la 23 august nu are legătură cu faptul că am ieşit astfel din război, că n-am rămas în continuare aliaţi ai lui Hitler! Acest act nu poate fi numit trădare faţă de aliaţi! Ci trădarea regelui de atunci constă în faptul că a cedat unei antipatii maladive pe care o nutrea faţă de mareşal şi l-a împiedicat pe mareşal să trateze până la capăt cu ruşii, tratative care ar fi evitat consecinţele dezastruoase pe care le-a produs actul iresponsabil de la 23 august!
Dacă acele tratative ar fi fost duse până la capăt de mareşal, atunci existau toate motivele ca mareşalul să rămână mai departe la conducerea Ţării! Or, tocmai asta i-a mânat în luptă pe vitejii de la 23 august: să-l îndepărteze pe mareşal, a cărui prestaţie pe plan intern nu convenea deloc camarilei de la Palat şi altor categorii de nemernici bugetivori! Era pentru ei o ocazie să scape de severitatea şi corectitudinea mareşalului! De stilul său de a conduce Ţara după regula interesului naţional!
Precizăm încă o dată: dacă a fost vorba de trădare la 23 august 1944, este trădarea regelui Mihai faţă de supuşii săi, nu faţă de aliaţi…! Regele Mihai i-a trădat pe români, pe Ion Antonescu, nu pe Hitler şi pe germani!
*
Câteva cuvinte despre ideea că, prin ieşirea României din război, războiul s-a scurtat cu şase luni de zile…!
Circulă presupoziţia că, în aceste şase luni, Germania ar fi reuşit să pună la punct teribila armă cu care Hitler a ameninţat în mai multe rânduri că este pe cale s-o fabrice. Fizicienii germani, în frunte cu Werner Karl Heisenberg, care au lucrat la acest proiect, au dezvăluit, după 1945, că germanii erau departe de reuşită. Le mai trebuiau câţiva ani buni ca să ajungă la rezultatul urmărit! În schimb, proiectul american Manhattan, de fabricare a bombei atomice, era la 23 august 1944 mult mai aproape de reuşită. Mai avea nevoie de câteva luni, mai puţin de un an…! Dacă nu se producea „trădarea” de la 23 august 1944, capitularea Germaniei, zic specialiştii, nu se mai producea la 9 mai 1945, ci la 9 noiembrie 1945…!
Asta ce ar fi însemnat? Printre altele, asta ar fi însemnat că bombele atomice de la Hirosima şi Nagasaki, din august 1945, ar fi fost detonate asupra Germaniei, probabil la Dresda şi Nuremberg! În mai 1945, aceste bombe nu erau gata. Se lucrase ani de zile la fabricarea acestor bombe, şi toată lumea angajată în acest proiect ştia că acele bombe vor fi aruncate asupra Germaniei! Ăsta era planul după care se lucra! Planul psihopatului Theodore Kaufmann - Germany must perish!
Personal, ca unul care sunt tot mai convins că Hitler a trădat Germania de la bun început, mă întreb dacă nu cumva Hitler a prelungit cât s-a putut războiul ca să apuce fizicienii americani să fabrice jucăriile acelea atomice…!
Se ştie că printre fizicienii americani care au fabricat bomba atomică se aflau şi mulţi savanţi evrei, veniţi din Europa cei mai mulţi, care nutreau faţă de nazişti sentimentele fireşti, „logice”. Îi mobiliza şi îi motiva speranţa că acele bombe atomice vor fi detonate pe cerul Germaniei. După unele informaţii credibile, când s-a încheiat armistiţiul cu câteva săptămâni înainte ca bombele să fie gata, fizicienii evrei nu şi-au ascuns profunda dezamăgire! Transformarea Germaniei într-un deşert, visată de sionismul mondial, era ratată…! Ca atare, s-a produs un fel de chiul al fizicienilor evrei, care n-au mai participat propriu-zis la ultimele faze ale proiectului Manhattan. Nu-i interesase acest proiect decât în măsura în care putea să se încununeze prin aneantizarea Germaniei.
Cu alte cuvinte, gestul de la 23 august 1944 germanii nu au motive să-l regrete, să-l condamne, să ni-l reproşeze! Regele Mihai, fără voia sa, le-a făcut un mare bine nemţilor prin „cotitura” de la 23 august. Grăbind capitularea Germaniei, a fost dejucat planul iudeo-american de folosire a primelor bombe atomice împotriva Germaniei, a germanilor. A căzut năpasta pe capul japonezilor, conform zicalei că nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte…! Deh, războiul ar fi putut avea alt sfârşit dacă Japonia îşi ţinea promisiunea de a ataca Rusia înainte de înfrângerea de la Stalingrad…! Se poate spune şi aşa!
Aşadar, care sunt aliaţii pe care românii i-au trădat…?! Nu-i văd nicăieri!
Vorba asta neruşinată au scornit-o fraţii noştri de la Budapesta, după WW2. Cum că românii i-au trădat pe nemţi, în vreme ce ungurii, neam de cavaleri, i-au rămas loiali lui Hitler până la capăt…! Cam asta ar fi, pe scurt, diferenţa între sufletul de valah şi cel de maghiar…! Aşa se explică de ce Transilvania a fost dată de Stalin românilor după război! Ca răsplată că românii l-au trădat pe Hitler, i-au trădat pe nemţi…! Mereu au pierdut maghiarii prin cavalerism şi corectitudine! Iar românii, care nu şi-au respectat niciodată cuvântul, au avut numai de câştigat…!
Aşa să fie?!
Adevărul este că, în martie 1944, Horthy a aflat că Stalin luase hotărârea să rezolve problema Transilvaniei după război, dând-o întreagă fie românilor, fie ungurilor, în funcţie de cine vor întoarce primii armele împotriva Germaniei. Walter Roman, aflat în acei ani de război la Moscova, în slujba propagandei de război sovietice, povesteşte în amintirile sale că a aflat de la Litvinov că Stalin a luat această decizie…! Din păcate, Walter Roman nu a transmis această informaţie la Bucureşti! Ci informaţia a ajuns la Budapesta. Via Walter Roman…?
Mă întreb, deci, dacă nu cumva Walter Roman, vorbitor nativ de limba maghiară, a transmis această informaţie la Budapesta…!? Cert este că amiralul Horthy, cu totul intempestiv, într-un acord deplin cu ceilalţi membri ai Guvernului, a decis în martie 1944 ieşirea Ungariei din război! A făcut un comunicat oficial în acest sens, preluat de presă, de toată Europa…! Adică în martie 1944 guvernanţii maghiari au încercat să facă ei, înaintea românilor, un 23 august! L-au şi făcut, dar nu i-a ţinut cureaua. I-a cuminţit Hitler mintenaş, în câteva ore, trimiţând două avioane la Budapesta, din care au descins, prin paraşutare, 64 de militari germani, mari şi laţi. Atât au fost de ajuns ca să pună capăt insurecţiei ungare. Mai mare râsul…!
Nici vorbă de loialitate maghiară faţă de aliaţii germani! I-au trădat fără să clipească, dar nu e destul să vrei, mai trebuie să şi poţi! Iar Budapesta a avut întotdeauna probleme cu pututul… Totdeauna a vrut mai mult decât a putut…!
Cei 64 de militari germani au dezarmat garda maghiară care păzea Parlamentul şi l-au arestat pe amiral, au desfiinţat Guvernul şi autoritatea horthyistă, punând la conducerea Ungariei partidul pro-nazist al lui Salassy. Un Guvern care s-a străduit să fie mai nazist decât naziştii…! Şi a reuşit cu brio, pe spinarea evreimii din Ungaria, când s-a comis, în această ţară şi de către maghiari, „cea mai abjectă crimă din istoria umanităţii” (apud Churchill). În totul, o ruşine mult mai mare decât cea cauzată românilor de regele Mihai…! Ruşinea de care suntem copleşiţi noi, românii, îl are în vedere mai ales pe mareşalul Ion Antonescu: felul cum a fost judecat şi executat, felul cum este necinstită amintirea sa de către guvernanţii de azi…!
Dar asta este altă poveste. Revenind la oile noastre, punem din nou întrebarea: care sunt aliaţii pe care românii i-au trădat, trădarea fiind, zic neprietenii noştri, un act repetat în istoria noastră?! Un sport naţional!
… Vorba asta au scornit-o bozgorii! Ungaria este probabil singurul stat care îşi cheltuieşte fondurile de propagandă nu pentru a face reclamă valorilor naţionale, ci pentru a-şi defăima vecinii, pe români cu predilecţie! Ar avea cu ce se lăuda, dar fixaţia stupidă că la Trianon au fost victime, că li s-a făcut o mare nedreptate, îi umple pe maghiari de o ură pe care noi, românii, nu o putem înţelege. Nici cu poliţia!
Au făcut din ura faţă de tot ce este românesc componenta de bază a identităţii lor spirituale…! Au umplut lumea cu calomniile lor împotriva românilor! Nu s-ar putea spune că nu au avut oarece succes…! Dovadă şi prostia spusă de ditamai expertul în politică internaţională. Faptul că-i rus nu-l scuză!
*
Şi totuşi, dacă mă gândesc bine, a fost un moment istoric, de mare cumpănă internaţională, când România şi-a trădat aliaţii: în august 1968, când Ceauşescu, în cel mai pur stil românesc, „şi-a părăsit aliaţii din Tratatul de la Varşovia şi a trecut cu bagaje cu tot în tabăra adversă”, în tabăra justiţiei şi a respectului faţă de drepturile popoarelor!
La asta s-o fi referit rusnacul de la „Izvestia”? Că am trădat în 1968 tratatul şi aliaţii de la Varşovia?!

Categorie: