Octavian Goga, 75 de ani de la moarte (II)

primăvara anului 1913, Octavian Goga, împreună cu Hortensia şi, o vreme, cu fratele său Eugen, călătoreşte din nou în Franţa, Italia, Elveţia, Spania, Algeria, Maroc, Egipt. Vara anului 1913 a fost tragică pentru sufletul atât de sensibil al lui Octavian Goga, întrucât poetul şi-a pierdut doi dintre cei mai intimi prieteni, pe Ilarie Chendi şi Şt.O. Iosif, iar pe 13 septembrie 1913 a murit geniul naţional al întregului popor românesc, Aurel Vlaicu.
Stabilit în 1914 la Bucureşti, Goga se alătură grupării filo-antantiste, care cerea imperios intrarea României imediat în conflagraţie alături de Antanta, dând dreptate marelui bărbat de stat Ion I.C. Brătianu, care menţinea ţara în neutralitate până se va obţine, din partea Antantei, tratate politice şi militare favorabile nouă.
În 1916, Octavian Goga s-a înrolat ca voluntar în Armata Română, împreună cu fratele său Eugen, în Regimentul 80 Infanterie, şi a fost trimis la Turtucaia. Aici apare Gazeta ostaşilor, la care a lucrat Octavian Goga. În aprilie 1917, Goga este trimis în Rusia,cu o delegaţie românească, pentru a obţine repatrierea prizonierilor ardeleni şi pentru introducerea drepturilor politice românilor din Basarabia. În octombrie 1918, la Paris a fost ales Consiliul Naţional al Unităţii Române, preşedinte fiind Take Ionescu, iar printre vicepreşedinţi se afla şi Octavian Goga.
Marea Unire de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918, a însemnat împlinirea visului de o viaţă al tribunului transilvănean, Octavian Goga, pentru care a militat, a luptat şi s-a sacrificat. Anul 1919 debutează pentru Goga cu o încărcătură tensională deosebită, activitate intensă la Paris în cadrul Comitetului Naţional pentru menţinerea relaţiilor importante cu Franţa, Italia, Anglia. Aici a intervenit pentru Aron Cotruş, care a fost scos din lagărul de prizonieri şi transferat să lucreze la Legaţia României din Roma. Sentimental cum era, rămâne profund impresionat de dispariţia lui Gheorghe Pop de Băseşti, în 1919, care la 1 Decembrie 1918 a rostit: „Acum, slobozeşte Doamne pe robul tău, căci ochii lui văzut-au mântuirea. De acum pot muri fericit, căci am văzut marele ideal împlinit”. Corifeul Marii Uniri îşi exprima fericirea folosind vorbele biblice ale credinciosului Simeon, de acum 2000 de ani, căruia i-a fost dat să vadă pe pruncul Iisus, iar ochii lui văzut-au mântuirea; tot aşa, şi lui, şi Neamului Românesc le-a fost dat să vadă şi să trăiască clipele trăite de Simeon, răsplata lui Dumnezeu pentru două mii de ani de robie.
După Marea Unire, Octavian Goga, ca şef al resortului de propagandă al Consiliului Dirigent, pe lângă angajarea în lupta politică, se străduia să facă faţă şi îndatoririlor resortului. Goga făcea eforturi susţinute pentru a repatria de la Budapesta arhive, documente, bunuri de artă, valori culturale şi spirituale aparţinând Transilvaniei româneşti, care, de-a lungul secolelor, fuseseră înstrăinate din patrimoniul autohton, luând calea străinătăţii. Cu toate eforturile şi cu toate intervenţiile făcute de Octavian Goga, autorităţile ungare au refuzat să predea românilor patrimoniul ce i se cuvenea de drept. Toate acestea se întâmplau când încă Armata Română era în Budapesta, iar după plecarea ei nimic nu s-a mai rezolvat.
În aceste luni de intensă frământare şi autoritate politică, pe plan familial, afectiv, Octavian Goga are de înfruntat unele probleme de maximă importanţă pentru viitorul său, întemeierea unui nou cămin. Pentru aceasta a trebuit să rezolve problema divorţului dintre el şi Hortensia, dar şi cea a divorţului dintre Veturia şi Lazăr Triteanu. La 15 ianuarie 1921, Octavian Goga s-a căsătorit cu Veturia şi s-au stabilit la castelul Ciucea, lângă Cluj, ce a aparţinut lui Ady Endre, bun prieten cu poetul, aici trăind adevărate clipe de fericire.
Octavian Goga, „figură reprezentativă a generaţiei sale”, având în mâinile sale tot ce îşi dorea pentru a putea rămâne mare poet, dramaturg, publicist şi orator nepereche, a început totuşi să preschimbe toate acestea într-un loc de deputat, fotoliu ministerial, apoi prezidenţial de partid şi de guvern, ajungând în vârful piramidei. Însă, să vedem cu ce preţ. A dorit foarte mult ca un ardelean să se impună şi să ajungă un politician respectat pe meleagurile dâmboviţene. În calitate de membru al Academiei Române participă, în perioada 15-17 octombrie 1922, la Alba-Iulia, la încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, eveniment care trebuia „să consfinţească pentru vecie unirea tuturor românilor sub sceptrul Regelui Ferdinand”.
În ultimele zile ale lunii noiembrie 1922, la Satu-Mare, se stingea din viaţă părintele Vasile Lucaciu. La înmormântarea sa, Octavian Goga a rostit o tulburătoare cuvântare.
Tot în această perioadă, când era în Guvern, se confruntă cu unele critici. Liviu Rebreanu declara: „E absurd şi nemaipomenit ca abia după trei ani după Unire, un guvern român să se îngrijească mai mult de propăşirea culturală şi naţională a minorităţilor decât a românilor”.
În august 1924, Octavian Goga participă, alături de personalităţile vremii, la centenarul naşterii lui Avram Iancu, pregătind un număr special al revistei Ţara noastră. A avut o bogată corespondenţă cu Petru Groza, Mihail Sadoveanu, Silviu Dragomir, Onisifor Ghibu, Iuliu Maniu şi avocatul Zaharia Munteanu din Alba-Iulia. Referitor la colaborarea cu Iuliu Maniu, Octavian Goga a declarat: „Ne desparte o prăpastie şi ca suflet şi ca judecată politică. Iuliu Maniu nu se poate încadra în resurecţia morală a tranşeelor româneşti, iar politiceşte domnia sa rămâne încercuit în găoacea unui regionalism îngust cu toate consecinţele”.
În mai 1931, Universitatea din Cluj, la propunerea prof. Sextil Puşcariu, îi acordă titlul de „Doctor honoris causa”, iar în 1932 devine Cetăţean de Onoare al Clujului, primind felicitări de la Rege, toţi colegii şi colaboratorii săi, inclusiv de la răşinăreanul Emil Cioran. La începutul lunii februarie 1934, la Arad, se sfârşea din viaţă unul dintre fruntaşii luptei naţionale a românilor din Transilvania, făuritor al Marii Uniri, Vasile Goldiş. Fost profesor al lui Octavian Goga, mai târziu prieten şi coleg de luptă politică naţională, poetul a fost prezent la funeraliile acestuia de la Arad. Vasile Goldiş fusese acela care- l numise pe Octavian Goga „poetul pătimirii noastre”.
La începutul lunii iunie 1935, o nenorocire s-a abătut asupra familiei Goga, moartea lui Eugen Goga, fratele poetului. Eugen Goga, prozator, ziarist şi politician, a scris lucrarea „Două Siberii”, în 1916, şi romanul „Cartea facerii”, în anii 1928-1931, inspirat din luptele duse de ardeleni pentru realizarea unităţii naţionale.
Activitatea politică din Partidul Poporului al Mareşalului Averescu a continuat-o la Partidul Naţional Agrar, iar la 14 iulie 1935, la Partidul Naţional Creştin, al căror preşedinte a fost, dar îi apar şi unele semne neplăcute de sănătate. În această perioadă colaborează intens cu Alexandru C. Cuza şi face mai multe vizite în Austria, Italia şi Germania, având întâlniri cu Ducele Mussolini şi cu Adolf Hitler.
În ziua de 29 decembrie 1937, începe Guvernarea Goga-Cuza, în care Octavian Goga a fost prim-ministru, iar după 43 de zile, la 10 februarie 1938, guvernarea s-a prăbuşit; începea dictatura regală, apoi cea militară şi comunistă, care timp de 51 de ani a sugrumat Ţara. Guvernarea Goga- Cuza n-a funcţionat de la început, datorită frecuşurilor şi neînţelegerilor, componenţa fiind neomogenă, având pe Armand Călinescu la Interne, Istrate Micescu la Externe, Ioan Lupaş la Culte şi Arte, Ion Antonescu la Apărare şi mai erau Silviu Dragomir, Lucian Blaga, Alexandru Hodoş, Eugen Savu şi alţii. Petru Groza i-a scris lui Octavian Goga: „Vremurile sunt atât de tulburi şi mari, încât prevăd răsturnarea tuturor itinerariilor”. La orizont au apărut zorii celui de-al Doilea Război Mondial.
La 1 aprilie 1938, Octavian Goga îşi rosteşte ultimul discurs la Academie, sub titlul „Prăbuşirea Austriei”; atunci împlinea 57 de ani. Starea sănătăţii sale se înrăutăţeşte, iar la 7 mai 1938, ora 14.20, a încetat din viaţă la Clinica Medicală din Cluj. Ştirea morţii lui Goga a lovit ca un trăsnet opinia publică din Ţară şi toţi cei care l-au cunoscut au rămas consternaţi. A fost decretat doliu naţional, corpul neînsufleţit a fost transportat cu un tren mortuar la Bucureşti, i s-au organizat funeralii naţionale, iar în ziua de 14 mai 1938 este înmormântat în cripta umedă din Cimitirul Bellu din Capitală. Genialul poet a adăstat la Bellu, la ceas de taină şi de sfat cu prietenii de o viaţă ce-şi dormeau somnul de veci aici: Caragiale, Coşbuc, Delavrancea, Vlahuţă, Ilarie Chendi, Şt.O. Iosif, Aurel Vlaicu, precum şi înaintaşul său, pe care mult l-a apreciat şi iubit, Eminescu. La 26 august 1938, corpul regretatului Goga a fost transportat şi depus în cimitirul de la Ciucea, lăsând în urmă amintirea celui mai torturat, a celui mai clocotitor şi pătimaş ardelean.
Misterul în care a fost învăluită moartea „poetului cu ochii de azur” s-a dovedit a fi extrem de prielnic suspiciunilor de „asasinat politic”. Aşa s-a mai stins o stea, a lui Octavian Goga, „după o viaţă plină de goană şi de chinuri în slujba altora”, după cum însuşi poetul afirma.
Această ultimă perioadă a vieţii lui Goga, pe plan politic, a fost marcată de jocul diabolic de culise al Regelui Carol al II-lea, care l-a sacrificat pe poet în folosul propriilor interese meschine, sacrificând în acelaşi timp şi Ţara, care a avut cel mai mult de suferit. O influenţă nefastă asupra poetului şi Ţării a avut-o şi Elena Lupescu.
Temperament vulcanic şi pasionat, de o uimitoare disponibilitate, Goga nu s-a închis niciodată în perimetrul culturii naţionale, a cunoscut de mic literaturile maghiară, germană, apoi pe cea latină, franceză, engleză, spaniolă, rusă, a făcut numeroase călătorii în ţările respective. Şi, ca politician, Goga a fost echilibrat şi apreciat de toţi liderii politici ai vremii din Ţară şi de afară, inclusiv de Regele Carol al II-lea, mai puţin de Elena Lupescu.
Sute, mii de pagini scrise n-ar putea să strângă şi să exprime la un loc toată risipirea de geniu şi de patriotism fierbinte a aceluia care este Octavian Goga, un adevărat simbol naţional. Nicolae Iorga spunea despre Octavian Goga: „S-a ars pe sine prin flacăra nestinsă care ardea în el”. Mama poetului, Aurelia, a suferit foarte mult, iar după trei săptămâni, la 28 mai 1938, a încetat din viaţă. Se spune că în momentul congestiei cerebrale a lui Goga, la 4 mai 1938, ora 19.00, a leşinat. Într-o discuţie între Nicolae Iorga şi Mircea Goga, savantul a întrebat: „Al cui rând va fi acum?”. Destinul marelui istoric avea să fie crud, căci cel dintâi dispărut, după Octavian Goga, a fost, din nefericire, chiar el, Nicolae Iorga, în 27 noiembrie 1940. Aşa s-a dorit eliminarea lui Octavian Goga, Nicolae Iorga şi Nicolae Titulescu, genii care puteau schimba soarta şi destinul României în anii tulburi ce au urmat.
Speculaţii privind moartea lui Octavian Goga au apărut imediat. O mărturie interesantă o aflăm de la Corneliu Blaga (nepot al lui Lucian Blaga), fost şef de cabinet în timpul Guvernului Goga-Cuza. Acesta, discutând cu dr. Iuliu Haţiegana, a spus „Tavi a fost otrăvit”, mai multe detalii a aflat de la Veturia Goga privind otrăvirea.
Dan Brudaşcu, în articolul „Otrăvit din ordinul lui Carol al II-lea”, scrie că misiunea a fost încredinţată lui Mihail Moruzov, şeful serviciilor secrete. Multe detalii nu se cunosc, întrucât Moruzov va muri ulterior în condiţii suspecte. De curând, s-a descoperit în arhivele germane privind cel de-al treilea Reich, un memoriu depus personal, în anul 1938, la Bertechsgaden, de către Veturia Goga. Textul redactat în limba germană cuprinde dovezile privind otrăvirea lui Octavian Goga (între altele şi constatările renumitului dr. Iuliu Haţieganu, medicul sosit prea târziu şi inutil la căpătâiul victimei, declaraţiile făcute de Simion Socaciu, ca şi „aranjarea” ca Veturia să sosească la Ciucea abia după ce poetul decedase).
Memoriul a fost citit de Hitler şi l-a însărcinat pe dr. Goebels să verifice pe teren faptele reclamate. Aşadar, memoriul Veturiei, ca şi concluziile cercetărilor, confirmă faptul că Octavian Goga a fost otrăvit la cererea şi din dispoziţia Regelui Carol al II-lea.
Studiind arhiva personală a lui Carol al II-lea, s-a constatat că tocmai însemnările şi notele suveranului privind moartea lui Goga lipsesc. Doar prin găsirea acestor însemnări pot apărea multe clarificări privind moartea poetului. Iată că la întrebarea „A murit otrăvit Octavian Goga?” nu s-a găsit răspunsul cert până azi, cu toate că s-au emis diferite teorii, ipoteze, legende.
Moştenirea ce ne-a rămas de la Octavian Goga este de o valoare culturală, materială, spirituală inestimabilă. Despre Goga s-au scris atâtea lucrări, poezii, articole, şi acum, după 75 de ani de la moartea poetului, această activitate continuă cu acelaşi interes. În acest context, se înscrie şi lucrarea distinsului istoric clujean dr. Gheorghe I. Bodea, care ne-a dăruit după vaste investigaţii documentare o monumentală apariţie, „Octavian Goga - o viaţă, un destin”.

Categorie: