Omul se vindecă cu iertare, cu dragoste, cu mângâiere

Un coleg, preot la ţară, a relatat odată o situaţie pe cât de hazlie, pe atât de îngrijorătoare. A venit la dânsul, în primul an de preoţie, o credincioasă şi i-a zis:
-„Părinte am nişte nume pe care vă rog să mi le pomeniţi la „miroane” sau „maroane”, cum li se mai spune. Se poate, părinte, dacă vă plătesc?”
-„Da măicuţă, pomenim, dar nu neapărat pentru bani”.
Părintele, neştiind ce este cu aceste „miroane”, a întrebat un preot mai în vârstă:
-„Părinte, care este treaba cu miroanele?”
-„O! Să ştii că în zona noastră, pe aici, este o credinţă greşită, şi anume: cineva dacă este în duşmănie cu nişte persoane, le scrie într-un pomelnic şi, deşi sunt în viaţă, îi cere preotului să le pomenească la morţi”.
Aşa stăteau, deci, lucrurile cu miroanele sau maroanele. În fapt, miroanele, sau „miridele” sunt părticele din prescură, mici fărâmituri pe care preotul le scoate pentru vii şi pentru morţi. Şi noi scoatem miride sau miroane sau maroane, dar le scoatem pentru vii din prescura a 4-a, iar pentru morţi din altă prescură.
Dar niciodată nu-i pomenim pe cei vii la cei morţi - Doamne fereşte! Care era, de fapt, dorinţa nemărturisită a femeii aceleia şi poate încă a multora, asemenea ei? Care era? Să fie pomeniţi duşmanii, în viaţă fiind, la morţi. Adică: ori să moară, să scape de ei, ori să li se întâmple ceva foarte rău.
Ai în faţă un mişel. Totuşi, nu eşti îndreptăţit să-l alungi sau să-l loveşti. Poartă-te bine; umblă frumos cu el, umblă cu mâini de aur.