Până când îl mai tolerăm pe acest fuhrer la Preşedinţia Ţării noastre?

„Flagelul zvasticii” a început în Germania din rădăcini de ură împotriva evreilor. În vremea crizei economice, se accentuează pofta de profit a evreilor, patroni de magazine, care măresc preţurile, în timp ce banii germanilor erau tot mai puţini. În această conjunctură, gradaţi din armată atrag în organizaţii naziste, SS şi SD, grupuri de tineri care răpeau evrei şi-i spânzurau în pădurile mărginaşe Berlinului. Din rândurile acestora a fost cooptat Hitler, care îşi formează o armată uriaşă de bandiţi, injectaţi cu ură antievreiască şi cu ideea de rasă superioară care urma să stăpânească lumea. Astfel otrăviţi, au pornit avalanşa morţii, sfidând toate legile războiului şi ucigând pe mare, pe uscat, în lagăre. Unii participanţi la declanşarea măcelurilor mărturisesc la procesul de la Nurnberg că, în faţa grozavei privelişti a uciderii oamenilor fără apărare, „li se întorcea lor înşişi stomacul pe dos” (E. Russell, „Flagelul zvasticii”, pag. 15).
Asistăm cu tristeţe şi cu teamă cum fuhrerul nostru preşedinte participă şi încurajează grupuri de tineri mitingişti, „rezist”, hrăniţi cu seva opoziţiei faţă de formaţiunile care guvernează legitim în stat. Instigaţi să distrugă, să atace forţele de ordine, să deterioreze liniştea vieţii noastre, aceştia sunt încurajaţi de factori externi, care sponsorizează campaniile electorale ale lui Klaus Werner Iohannis şi partidelor care îl susţin.
Ne confruntăm din nou cu ciuma nazistă, care apare pe ecrane cu acuzaţii şi dispreţ asupra partidelor care guvernează. Precedenta infiltrare a nazismului în viaţa Ţării noastre s-a petrecut urmare pactului de înţelegere cu puterea supremă de atunci, care era tot de stirpe nemţească. Dar prea mult n-a durat, deoarece armata noastră, cu destoinicii ei, le-a gâtuit pofta de stăpânire şi i-a urmărit până la hotarul de vest, pe care Hitler l-a segmentat timp de patru ani, săvârşind raptul în favoarea aliaţilor lui horthyişti.
Asemănarea tensiunii de astăzi, sub conducerea fuhrerului-preşedinte, cu vremea disperării de atunci picură în noi speranţa că, sfârşindu-i-se anii de mandat, vom deveni toţi o armată a Ţării şi-l vom trimite, în haine vărgate şi cu bocceluţă, la casa pe care şi-a construit-o singur, nu la cele furate cu acte false din valorile Statului Român.
Individul acesta fioros, care îngheaţă tot în jurul lui, îşi arogă dreptul să jignească, să semene discordie între români, arătându-se atât de redus la minte, încât nu-şi dă seama că îşi dezvăluie caracterul murdar, total neconform cu cerinţele funcţiei obţinute tot prin înşelătorie, aşa cum deţine toate bogăţiile.
Ne e ruşine cu un astfel de conducător al Ţării. Nu mai avem mândria românească păstrată în istoria Ţării. Trăim un prezent care ne acuză că îngăduim o asemenea tortură zilnică a ochilor fioroşi, a cuvintelor noroioase aruncate asupra celor care administrează nevoile Ţării. Aşa cum sunt guvernanţii noştri, cu reuşite lăudabile, dar, uneori, şi cu eşecuri, se desprinde din acţiunea lor voinţa de a gospodări câştigul Ţării în folosul oamenilor.
Ca preşedinte, ai prima obligaţie să contribui la bunăstarea celor care te-au ales, ai obligaţia să-ţi frămânţi creierul pentru bunul mers al treburilor Ţării. (De unde creier, dacă nu e?) În continuarea celor zece ani de preşedinţie a lui Băsescu, în ultimii cinci ani, viaţa noastră n-a cunoscut liniştea, am asistat la un dezastru spiritual, întrebându-ne zilnic de ce acceptăm asemenea căzături politice.
Vrem un om al nostru, un român cu suflet românesc, care să scoată Ţara din dezastrul zvasticii. Vrem să ne bucurăm ascultându-l, nu să ni se întoarcă stomacul pe dos, când îl vedem pe ecranele televizoarelor. Un bun preşedinte consideră funcţia ca un sacrificiu în folosul comunităţii, nu un prilej de relaxare. Un bun preşedinte vorbeşte cu şi despre guvernanţi ca un aliat, nu ca un duşman otrăvit. Ca preşedinte, te porţi ca un frate cu cei maturi şi ca un părinte faţă de copii. Acest suflet uscat se simte bine în afara comunităţii, în alte ţări, la mare, pe munte. Ca preşedinte, răspunzi în faţa Ţării pentru nerealizări, nu pui piedici celor care sunt porniţi să creeze dezvoltare. Ce-ar fi dacă i s-ar amâna sau nu i s-ar da trei luni plata drepturilor salariale, ca o sancţiune dreaptă pentru intervenţiile de stagnare în treburile statului?
Ne întărim firea să mai răbdăm câteva luni, cu speranţa că organele de apărare a Ţării vor veghea ca acest individ îmbibat cu venin să fie îndepărtat din orice nivel de conducere, să răspundă pentru tot răul pe care l-a făcut.

Categorie: