Părintele Ioan Boian. Viaţa şi apostolatul său de protopop la Miercurea-Ciuc

L-am cunoscut pe părintele Ioan Boian în perioada când a fost protopop la Protopopiatul Ortodox Miercurea-Ciuc, judeţul Harghita. Era prin anul 1977. Am avut o corespondenţă publicată în „Flacăra lui Adrian Păunescu”, o corespondenţă acidă şi vehement critică la o acţiune abuzivă a miliţiei la Magazinul central din Miercurea-Ciuc. Ziarul, cu articolul meu, a circulat din mână în mână, „Flacăra” se epuiza repede din chioşcuri, era foarte citită.
Pentru că eu eram judecător, ecoul materialului publicat a fost cu atât mai puternic. Eram un grup de români foarte uniţi şi militanţi, cunoscuţi pentru atitudinea noastră; am fost membru fondator al Cenaclului Literar „Luceafărul”, scriam, publicam aproape săptămânal în ziarul local „Informaţia Harghitei”, care avea un colectiv redacţional minunat. Aşa s-a ajuns, într-un anume fel, să fie cunoscut de românii din Harghita. Una dintre colegele mele judecătoare de la Tribunalul Harghita, Maria Florian, mi-a spus într-una din zile că a venit de curând un protopop în Miercurea-Ciuc şi că doreşte să ne cunoască. Drept urmare, am răspuns cu bucurie invitaţiei de a ne întâlni. Astfel ne-am cunoscut la sediul Protopopiatului, unde şi locuia cu familia. Era într-o după-amiază de toamnă, ne-a deschis doamna preoteasă Ileana, o femeie cucernică, blândă, cu un zâmbet de sinceritate nedisimulat, prietenoasă şi, dovedit cu timpul, o gazdă foarte primitoare. În pagina „Noi şi Societatea” din „Informaţia Harghitei”, eu scriam articolele negative, pentru că nu aveam reţineri.
Părintele ne-a îmbrăţişat şi binecuvântat. Era foarte bucuros. Rodica, soţia mea, a fost deosebit de impresionată, ea având în tradiţia familiei preoţi. Atunci părintele avea patru copii, era un pater familias adevărat.
Părintele, cu un gest curtenitor, mi-a spus că se simte onorat de vizita a doi judecători (familia mea şi doamna Florian). Chiar pentru acele timpuri, conversaţia s-a legat foarte repede şi, ca să pun capăt acestei introduceri, am devenit prieteni. O prietenie statornică, chiar şi după ce fiecare, pe rând, am plecat din Miercurea-Ciuc - eu la Târgu-Mureş, iar părintele protopop la Protopopiatul Sighişoara.
Părintele protopop Boian a fost un vrednic slujitor al Altarului şi al Neamului Românesc, a stat cu curaj, din copilărie şi până la ultima clipă a vieţii, cu toată forţa fiinţei sale, „între Altar şi Ţară ”, cum o spune chiar Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan, supranumit Arhiepiscopul Munţilor, în cartea pe care i-o prefaţează, „Cronica vieţii şi activităţii pastorale a preotului Ioan Boian, precum şi unele date privind existenţa de viaţă a românilor din parohiile Protopopiatului Ortodox Român Miercurea-Ciuc”.
Părintele Boian - chiar numele acesta îşi are originile în straturile străvechi ale Limbii Române, evocat în colinzi aşezate peste fondul păgân - îşi are obârşia într-o familie de ţărani creştini, trăitori într-un sat din zona Târnavelor, numit Şarpatoc. Satul este pomenit în documentele regeşti ale timpului, atestat în anul 1231, cu prilejul unei înnobilări. Este în zona Târnavei Mici, lângă Sighişoara.
De mic copil, părinţii săi i-au sădit în suflet dragostea de biserică, credinţă, de satul său natal, care îl va urmări cu nostalgie tot restul vieţii. Iubind satul, familia, a devenit un demn slujitor al credinţei strămoşeşti, al Ţării şi Neamului Românesc; pilduitor s-a aşezat pentru a servi dăinuirea.
A văzut lumina zilei la 27 februarie 1931, în satul natal Şarpatoc, unde a urmat şi şcoala primară, apoi gimnaziul, de mic având dragoste să cânte în strană; părinţii săi au făcut efortul şi l-au trimis la Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti din Sibiu. Era înzestrat cu talent muzical şi o voce puternică, cu suflu şi forţă de tenor. Avea un tril inconfundabil. După aceea, a continuat Seminarul Teologic la Cluj-Napoca; după absolvire a 3 ani de seminar, s-a înscris la Facultatea de Teologie din Sibiu. Datorită greutăţilor materiale, a fost obligat să continue facultatea prin cursuri fără frecvenţă - 4 ani. Şi-a întemeiat o familie foarte frumoasă, doamna Ileana şi cei 5 copii, ultimul, Emilian, născut la Miercurea-Ciuc.
A fost hirotonisit preot în anul 1960, de către regretatul Mitropolit al Ardealului Nicolae Colan, originar din Araci, judeţul Covasna, pe seama Parohiei Ogar, azi Poieniţa, cu Filia Ivăneşti, pe atunci în Regiunea Autonomă Maghiară. Este un sat astăzi cu puţini români; zona a fost puternic deznaţionalizată de-a lungul istoriei. Aşa a venit în contact cu starea tristă a românilor în satele unde erau minoritari şi din primul moment şi-a dat seama că este hărăzit să facă ceva.
În acelaşi an, a fost transferat la Parohia Daia, unde este şi Filia Şarpatoc - satul său natal, aceasta fiindu-i dorinţa. Aici a păstorit 11 ani. Era o împlinire a dragostei de a sluji în biserica în care a fost botezat; a avut acolo, după propria mărturisire, „mare satisfacţie şi mulţumire sufletească”, şi-a exteriorizat gândul de a nu pleca: „Vreau să rămân în satul meu”.
Au fost momente grele pentru săteni, pentru că s-a desfiinţat şcoala în Limba Română; mai erau încă 7-8 copii de români, spune părintele cu tristeţe: „Copii maghiari mergeau la şcoală în fiecare dimineaţă, treceau în drum spre şcoală pe la poarta noastră, iar copiii noştri se uitau peste gard la ei, căci nu aveau unde merge la şcoală”.
Momente grele pentru românii din sat, chiar şi în acei ani. A făcut demersuri la autorităţile timpului ale fostului raion Sighişoara, de acolo la Inspectoratul Şcolar, peste tot a fost respins, pentru că nu se dorea să se dea satisfacţie unui preot. A ajuns până la Bucureşti, la un responsabil de stat important, Maxim Berghian, originar din Şarpatoc, care imediat, în faţa lui, a luat legătura cu primul secretar Vereş şi efortul a fost răsplătit. Până a ajuns acasă din Bucureşti, a şi fost chemat de autorităţi, iar directoarea maghiară obligată să deschidă catalog pentru secţia română, fiind numită învăţătoare suplinitoare chiar soţia preotului Boian. S-a luptat împreună cu doamna să fie adusă lumina învăţăturii româneşti şi pentru copilaşii din Şarpatoc.
Am stăruit asupra acestui episod, reieşind îndărătnicia părintelui Boian, care nu a abandonat; experienţa aceasta o să-l călească şi o să-i fie de folos mai târziu, pe baricade mai fierbinţi, când va avea de înfruntat bătălii mai grele ca protopop la Miercurea-Ciuc.
Pentru gestul său militant în favoarea învăţământului românesc, adică să aibă şi copiii români clasa şi învăţătorul lor în Şarpatoc, a fost repede etichetat ca „preot şovin” - „eu eram acolo în calitate de tată de copii” (scrie părintele).
Cu strângere de inimă a cerut, cu smerenie, IPS Dr. Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, să-l trimită la o parohie unde să-şi poată da copiii la şcoală. Mitropolitul, întors din Canada unde a sfinţit biserica românească ortodoxă în localitatea Boian (ce coincidenţă!), înfiinţată de românii emigranţi din Bucovina, l-a numit, apoi, preot paroh în comuna Hodac, în toamna anului 1971. S-a mutat acolo şi s-a pus pe treabă; hodăcenii sunt români ambiţioşi şi trebuia multă atenţie în munca cu ei.
Comuna Hodac, frumoasă aşezare de pe Valea Gurghiului, renumită pentru tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti, cu locuitori vrednici şi harnici, a devenit pentru 7 ani locul de păstorire a credincioşilor ortodocşi ca parohie a părintelui Ioan Boian. Plecând din Câmpia Târnavei aici la Hodac, localitate de munte, a trebuit să se adapteze noilor condiţii, fiind o viaţă comunitară mai dinamică, cu mulţi credincioşi la biserică, cu intelectuali; era o parohie puternică, în faţa lui au fost vrednici înaintaşi.
A intervenit, din nou, un moment al despărţirii, pe care părintele Boian nu l-a aşteptat şi nu l-a dorit. A venit ca o surpriză total neaşteptată pentru familia părintelui, puternic integrat în viaţa comunităţii din Hodac, zonă necooperativizată şi cu locuitori mândri că toţi sunt români. Era mulţumit cu gândul că a devenit „hodăcean”.
În apropierea anilor ′80, a apărut o acutizare a relaţiilor dintre România şi Ungaria, cu toate că erau „ţări prietene” din familia statelor socialiste. Această divergenţă s-a răsfrânt şi în conştiinţa publică din Transilvania, unde Ungaria avea interese şi a pus la cale diversiuni.
Preasfinţitul Emilian, Episcop de Alba-Iulia, la rândul său remarcabil patriot român, avea nevoie de un protopop la Miercurea-Ciuc. Orientarea lui s-a oprit la părintele Boian, socotind că este cel mai potrivit pentru a fi protopop în Miercurea-Ciuc. Fiind stabilit deja şi înrădăcinat în Hodac, opţiunea părintelui a fost să rămână acolo şi cu asta să se finalizeze pelerinajele.
În cele din urmă a fost mutat în interes de serviciu la Protopopiatul Ortodox Miercurea-Ciuc, care avea în grija păstoririi pe toţi românii din judeţul Harghita. A fost îndemnat să o facă şi de către părintele David Lazăr, pe atunci protopop la Târgu-Mureş, care i-a spus că: „Noi preoţii suntem legaţi canonic prin ascultare de ierarhul nostru, pe care nu-l poţi refuza”.
Mutat la Miercurea-Ciuc cu familia, părintele, cum am spus, avea atunci 4 copii, cel de-al 5-lea, Emilian, avea să se nască acolo şi l-a avut naş de botez tocmai pe Episcopul Emilian. Cei doi au avut o legătură foarte puternică şi de respect, Episcopul l-a îndemnat şi sprijinit pe protopop în misiunea lui pastorală şi de român.
În urma unei slujbe arhiereşti în oraşul Bălan, la invitaţia PS Emilian, unde a participat şi protopopul Ioan Crăciun, care pleca, i s-a înmânat decizia de numire şi a fost oficial aşezat pe jilţul de protopop. Sediul Protopopiatului şi al Casei Parohiale erau în acelaşi imobil din strada Griviţa Roşie, nr. 13. Cădirea a fost zidită de preotul Vlad Isidor, care era, în 1977, deja decedat, de altfel şi ctitorul bisericii greco-catolice din Miercurea-Ciuc, ce avea să fie obiect de dispută cu autorităţile ungureşti ale judeţului. Biserica era o relicvă vie ce aducea aminte de existenţa românilor, ce nu era pe placul iredentiştilor.
Părintele a început o muncă asiduă pentru administrarea Protopopiatului, vizitarea tuturor parohiilor şi rezolvarea unor chestiuni curente, unde erau la rând cerinţe deja cu un orizont îndelungat de aşteptare. În memoriile sale, părintele Boian, deja protopop, scrie despre primele parohii cunoscute şi nevoile imense cu care s-a confruntat, nu numai ca preot, dar şi ca român. Primele parohii cu care a luat contact ca protopop au fost: Ditrău, Imper, Lăzarea, Ciucsângiorz, Băile-Tuşnad, Sâncrăieni, Ciceu, Făgeţel, Schitu Făgeţel, Frumoasa, Livezi, Mihăileni, Dăneşti, Tomeşti.
A constatat tristeţea a ce a mai rămas din neamul nostru românesc împins spre extincţie, din bisericile noastre, din limba noastră, din portul şi obiceiurile româneşti, a fost decepţionat de strigătul sufocat al comunităţilor româneşti pierdute printre cele ungureşti - secuieşti. Erau doar relicve şi ruine de şi despre români în satele româneşti, în special în localităţile cu populaţie mixtă. Erau sate în judeţ în care mai era o biserică modestă sau o ruină a fostei biserici, o casă parohială sau un cimitir, majoritatea lăsate în părăsire, dovezi încă palpabile că au fost acolo cândva şi români, cu puternice rădăcini şi viaţă comunitară.
A întâlnit sau văzut fapte dovedite de notorietate până în zilele noastre, deşi între timp situaţia chiar s-a înrăutăţit.
În satele vizitate, credincioşii spuneau că sunt români ortodocşi, dar nu mai vorbeau româneşte, nu mai ştiau unde a fost biserica, sau le era frică să nu vadă, să nu audă consătenii că părintele vrea să identifice locul care a aparţinut bisericii ortodoxe a românilor. A fost semănată o frică ce a devenit cronică.
Radiografia constatărilor sale este dureroasă şi cu puteri supraomeneşti; a stăruit să le redea oamenilor demnitatea şi curajul de a face ceva.
Răscoleşte în documente şi arhive aducând adevăruri peste care răuvoitori au pus ceaţa deasă a uitării, peste faptul notoriu că şi noi am dăinuit pe aceste meleaguri, că am avut biserici, cimitire, şcoli şi tradiţii.
În Cronica publicată şi în Rapoartele înaintate la Episcopie, chiar şi la autorităţi, descrie starea jalnică pe care a surprins-o în vizitele sale. Dar o face documentat, aduce propuneri, insistă spre rezolvare, caută sprijin şi soluţii în permanenţă, conectat la nevoile credincioşilor.
Redăm o secvenţă legată de comuna Ditrău, unde biserica românească a fost construită în anii 1930. A recuperat, după repetate căutări, fotografia de la sfinţirea bisericii, pe care o şi publică. Biserica a fost devastată după ce Nordul Transilvaniei a fost ocupat samavolnic de Ungaria horthyistă, în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940. Era în perioada interbelică o comunitate frumoasă şi reprezentativă numai de români în Ditrău; chiar descoperă părintele o fotografie sugestivă a unei nunţi de români în faţa casei parohiale din localitate. Nimic din acestea nu mai există. Numai un bărbat falnic, cum a fost părintele Boian, etichetat de unguri ca fiind „şovin”, are curajul să descopere aceste realităţi sugestive ale trecutului. Cu greu a mai putut identifica locul unde a fost biserica românească, iar casa parohială, încă „pe picioare”, a fost modificată, are alţi locatari, „dar care acum nu mai este a noastră!” - scrie părintele Boian cu amărăciune. Dar fotografiile şi crucile din cimitir dovedesc că erau mulţi români.
O altă secvenţă redată de părintele protopop Boian are ca exemplu satul Imper, unde şcoala românească funcţiona lipită de casa parohială şi parohia, fiind vacantă, s-a împlinit cererea şi dorinţa de a fi numit un preot originar din Tulgheş, căsătorit, tânăr şi cu abnegaţie de muncă. Protopopul a făcut demersuri insistente ca doamna să fie numită învăţătoare în Imper, dar tocmai în ziua numirii, a fost repartizat în casa parohială - şcoala din Imper un învăţător ungur, care să predea la copiii români. Autorităţile au rămas surde la toate insistenţele legale ale comunităţii româneşti, ale protopopului, şi după un timp, preotul român a fost obligat să plece. Într-o misiune religioasă de duminică în Imper, număr mare de credincioşi ortodocşi la slujbă au cântat cu toţii româneşte cântările Sfintei Liturghii. La încheierea slujbei, surpriză - toţi credincioşii vorbeau între ei ungureşte. La ieşire s-au plâns de câte au îndurat, că n-au avut preot şi şcoală şi trecutul lor a fost marcat de silnicii până când şi-au abandonat limba strămoşească, fără voia lor. Au rămas acolo abandonaţi între cer şi pământ.
Istoria a trecut ca un tăvălug şi peste românii din Lăzăreşti, unde a fost construită de români, atunci acolo majoritari, în secolul XVIII (cca. 70%), o biserică găsită de părinte părăsită. A întâlnit şi familii care mai ştiau puţin româneşte şi care l-au ajutat să repare bisericuţa românească şi să fie amenajate şi îngrijite cele câteva morminte ale căror urme se mai vedeau în cimitirul ortodox român. În apropiere, s-a înălţat sfidător biserica reformată de către românii deznaţionalizaţi, care nu au fost catolicizaţi; după cum se ştie, secuii sunt catolici, iar Imperul este un paradox. A găsit acolo şi numele de pe cruci schimbate, scrise de acum ungureşte, cum dă şi exemple: Molnar Deneş, în loc de Morar Dionisie; Bokor Miklos, în loc de Bucur Nicolae; Popoviksi, în loc de Popovici etc.. Biserica, cu o istorie atât de densă şi veche, atât de frumoasă, cu vechile cântece şi pricesne, dar… acum atât de singură, părăsită ca un reproş care stă pe obrazul nostru.
Pe vremea păstoririi sale, i-a mai venit inima la loc când a vizitat staţiunea Băile-Tuşnad, oraş încântător, aflat în plină expansiune turistică, chiar şi atunci, în perioada comunistă, cu o biserică frumos împodobită cu pictură interioară şi exterioară - „Voroneţul Ardelean”, cum îi plăcea să o numească. Cu credincioşi băştinaşi puţini, dar vizitată de credincioşi din toate colţurile Ţării veniţi aici la tratament, sau chiar de turişti mai puţin animaţi de înclinaţii religioase, dar dornici să admire un monument.
Părintele protopop a trăit şi unul dintre momentele de „concordie” locală, în anul 1980, în Noaptea de Înviere, în Sâncrăieni-Ciuc, la câţiva kilometri de municipiul Miercurea-Ciuc, când la bisericuţa din localitate, preotul paroh, împreună cu credincioşii, se aflau afară în faţa locaşului, la slujbă, iar în timp ce citea din Sfânta Evanghelie a Învierii, au pornit din senin zgomote (bătăi în tablă) din toate împrejurimile. Zgomotele puternice erau făcute de urmaşii lui Attila, aflaţi în misiunea lor civilizatoare în Europa şi care nu suportau slujba în Limba Română. Scopul era de a-i speria pe preot şi pe credincioşi, care să întrerupă ceremonia religioasă şi să plece. Ca să nu fie dezminţită „misiunea lor civilizatoare”, cu care au venit în Europa, acei unguri huligani au aruncat cu bolovani de piatră în mulţimea adunată la slujbă şi au fost rănite persoane „vinovate că erau români”. O preocupare „reziduală” a celor care se pretind mai europeni decât alţii, care suferă de sindromul TRIANON.
Trimişii de la Bucureşti să cerceteze cazul au avut o atitudine împăciuitoristă, laşă, „sfătuindu-ne să renunţăm la astfel de slujbe în afara bisericii, ca să avem linişte cu localnicii” (citat din scrierile părintelui Boian). Constatăm ca un arc peste timp că nu era mare diferenţă între demnitarii României din anii ′80 şi cei de după 1990, toţi fiind la fel de laşi, trădători, lipsiţi de patriotism, ce stau ploconiţi în faţa răului care zguduie temelia comunităţii româneşti din zonă.
Mai dornici de avantaje derizorii şi firimituri ce cad de pe mesele altora, au ales trădarea, în loc să stea la focul unei vetre milenare nestinse.
Părintele scrie şi despre faptul că „… delegaţii de la Bucureşti plecau încărcaţi cu daruri, cu tot ce era mai bun de la secui…!”. Este vorba despre delegaţii de la Departamentul Cultelor din Bucureşti.
Mărturiseşte peste timp acest lucru, dezamăgit de felul cum se „rezolvau” şi atunci problemele şi cum, până la urmă, „… acuzaţii eram tot noi, românii”.
În CRONICA pe care a scris-o părintele protopop arată şi efortul de recuperare, cu sprijinul judecătorilor români din Miercurea-Ciuc, de a se restitui în localitatea Ciceu curtea şi clopotniţa de lângă casa parohială, precum şi reconstituirea urmată de recuperarea şi îngrădirea cimitirului ortodox acoperit de secui în mijlocul arăturilor. Ca să se piardă amintirea. De admirat curajul riscant al judecătorilor români care l-au sprijinit pe protopopul Boian şi Parohia din Ciceu. Spune părintele că judecătorii români „printr-o sentinţă judecătorească ne-au pus în posesie. S-a îngrădit noul cimitir pe vechea aşezare a strămoşilor decedaţi”. Indiciul a fost un monument funerar rămas din fostul cimitir pe câmpul cu arătură.
Părintele Boian şi-a mărturisit durerea şi-a rămas impresionat până la lacrimi cu prilejul unei slujbe la Făgeţel, unde a participat şi vrednicul de pomenire Episcopul Emilian al Albei-Iulia la sfânta vecernie în ceas de înserare, la care timpul participa conspirativ la o lucrare sfântă, dar şi de tradiţie românească. Cu talentul său, părintele descrie cum au venit să-i întâmpine mulţi credincioşi din zonă, dar şi de pe Valea Trotuşului, care s-au împodobit cu ce aveau mai scump, în fote şi ie românească, costumaţii specifice de la interferenţa culturală a celor două văi dintre Ardeal şi Moldova. Cu inimile strânse de emoţie, a fost urmărit evenimentul în care se putea admira policromia costumelor populare a tuturor participanţilor ţărani, cu capetele descoperite; acesta a fost un îndemn pentru părintele protopop de a continua şi încuraja păstrarea tradiţiilor şi a portului scos atunci la lumină. Chiar aşa înveşmântaţi, mulţi nu mai ştiau româneşte, fapt ce are ca origine urmările aceleiaşi prigoane pe care au suferit-o toţi românii într-un proces de deznaţionalizare, care din păcate continuă şi în zilele noastre. A fost prezent acolo, prin glasul ierarhului, strigătul acoperit de nedreptăţi istorice, aşa cum şi-a amintit părintele că a spus cu o voce tremurată Episcopul Emilian. „Grele zile au mai avut de trăit românii noştri!”
Cu acelaşi prilej, trece în cronică pentru a rămâne în amintire, drumul de întoarcere la lumina rece a lunii cu oprire la Schitul Făgeţel, care atunci, pe vremea protopopiatului său din anii ′80, era o bisericuţă părăsită cu un mic aşezământ, în care se păstrează ca o taină supliciul suferit de ultimul călugăr, vieţuitor supus şi ascultător până la moarte; ocupanţii horthyişti l-au spânzurat de pragul de sus al uşii de intrare în modestul schit. Locul rămâne ferecat de această întâmplare nefericită pe care o evocă emoţionat.
Este de remarcat la părintele Boian că a avut o înţelegere deplină şi pentru credincioşii şi preoţii din cultul greco-catolic. El a acţionat ca un creştin român, bunăoară ce a făcut pentru Parohia din Frumoasa, când a adunat documente şi fotografii reprezentând momente, evenimente ale foştilor preoţi greco-catolici din fostul Protopopiat greco-catolic din Frumoasa. Şi asta din respect pentru istorie, pentru adevăr şi, în fine, pentru români, pentru că, alături de ortodocşi, au împărtăşit destinul tragic, fiind înghiţiţi de agresivitatea catolicismului şi calvinismului şi au părăsit, fără voia lor neamul, limba, portul, tradiţia şi credinţa străbună, rămânând doar reminiscenţe care stăteau ca simple nestemate dovedind sorgintea lor valahă.
În fine, părintele Boian a pus lucrurile în mişcare, a dat curaj preoţilor şi românilor din judeţul Harghita; a fost el însuşi un exemplu viu, străduindu-se să pună în operă porunca ierarhului, ca să fie readuse la viaţă relicvele ce amintesc de români la Frumoasa, Filia din Livezi - o veche şi frumoasă aşezare românească, unde românii au rezistat eroic şi au păstrat limba, portul şi credinţa. Aici, părintele Boian şi Episcopul Emilian au fost primiţi, după vechiul obicei, cu trăsura trasă de cai; povestea odată părintele şi o întâmplare hazlie, ce a avut loc pe parcursul traseului, când caii au scăpat de sub control şi fiul său cel mare, Cosmin, a pierdut controlul hăţurilor; el avea să urmeze cariera tatălui.
Am redat aici spicuiri din activitatea pastorală şi civică a părintelui protopop Boian. Dimensiunile au altă valoare, sunt şi infinit mai multe.
Dar, consider eu, cea mai importantă contribuţie a părintelui a fost salvarea bisericii fostă greco-catolică; a făcut demersuri insistente, chiar eroice, pentru a o salva de la demolare. Biserica este situată în centrul oraşului Miercurea-Ciuc; atunci era pe o alee marginală a Parcului Central. În apropiere, clădirea poştei, casa de cultură, magazinul central, sediile instituţiilor administrative ale municipiului şi judeţului Harghita. Era, şi este, ca un ghimpe pentru ei acest lăcaş de cult românesc.
După anul 1970, biserica fostă greco-catolică, o construcţie cu o arhitectură aparte, chiar impunătoare, a fost în vizorul autorităţilor locale pentru a fi demolată, chipurile, pentru că ar afecta aspectul estetic al zonei centrale a oraşului.
Biserica a fost zidită sub grija şi pastoraţia preotului Vlad Isidor, ca lăcaş greco-catolic, şi a funcţionat ca lăcaş de cult până la moartea ctitorului său. În anul 1948, Pr. Vlad Isidor a trecut la Ortodoxie şi a fost distins pentru a continua slujbe la biserică cu titlu de protopop stavrofor pentru restul vieţii. A lăsat în urmă frumoase pilde şi amintiri.
După săvârşirea ctitorului din viaţă, autorităţile comuniste, în spiritul cominternismului unguresc, nu au mai permis să se slujească în biserică, iar aceasta s-a degradat, uşile au fost forţate şi persoane răuvoitoare au comis tot felul de fapte reprobabile în incintă. Mânaţi de ură şi fanatism au fost unii localnici, care la adăpostul întunericului nopţii şi îngăduinţa autorităţilor locale au murdărit şi profanat imobilul.
Părintele Boian a făcut eforturi supraomeneşti pentru a o salva de la demolarea plănuită de autorităţi în mai multe rânduri, cum ştim prin 1978 şi 1979, apoi iar după 1981, şi până la plecarea lui în anul 1983. Spre cinstea părintelui, biserica a rămas în picioare şi după plecarea lui, în 1983, ca o datorie pentru următorii de a o menţine.
Ajutat fiind, a făcut memorii personale şi multe colective la Departamentul Cultelor, la ministere şi la organele superioare ale PCR. Nu s-a descurajat niciun moment, nu s-a dat bătut, a riscat mizând că se va face dreptate. Era lupta lui pentru dăinuire.
A putut să evite tactica mârşavă a responsabililor de la Departamentul Cultelor, unde s-au făcut tot felul de înscenări în complicitate cu conducătorii maghiari din judeţ, cu scopul ca „bisericuţa” să dispară. A rezistat tuturor presiunilor şi înscenărilor, a fost jignit şi umilit de conducerea judeţului.
Părintele m-a rugat şi pe mine să sprijin, prin posibilităţile pe care le aveam din poziţia oficială a funcţiei, să mi se deschidă uşi şi să fiu ascultat, ceea ce am şi făcut. Ţin minte că atunci părintele mi-a dat cadou şi o carte trasă la copiator, care circula semi-clandestin. În cartea tipărită în Italia, „TRANSILVANIA. Ultima prigoană maghiară”, autor I.N. Ciolan, erau redate evenimente tragice din timpul ocupaţiei horthyiste, 1940-1944; în cuprinsul volumului, erau inventariate toate bisericile româneşti devastate şi distruse de horthyişti cu sălbăticie. Era şi biserica din Miercurea-Ciuc acolo, fiind descrise ororile şi devastarea acesteia. Conducerea judeţului era ostilă românilor şi a cerut Consiliului de Stat să se emită decret de expropriere şi demolare. Circulau de la judeţ spre Bucureşti tot felul de informaţii false meşteşugite cu pricepere.
Planul de reparaţie nu a putut fi pus în practică, ei fiind avertizaţi şi chiar determinaţi cu forţa să plece de la biserică. Părintele protopop, ajutat de parohul din oraşul Bălan, Serafim Măciucă, şi câţiva studenţi de la teologie, fii de mineri, cu o măicuţă călugăriţă din părţile Bistriţei care se afla în Bălan, au mers cu curaj şi s-au apucat să repare biserica. Însă, după ce au făcut o parte din lucrări, a intervenit acolo miliţia, care a arestat-o pe măicuţă, şi băieţii studenţi cu meseriaşii au fost alungaţi de acolo. Părintele a protestat şi a cerut eliberarea măicuţei, ceea ce s-a şi întâmplat. Demolarea a fost amânată, dar exista ameninţarea.
Au fost după aceea multe şicane şi tertipuri, însă până la urmă biserica a fost salvată. Părintele protopop a trecut cu curaj prin toate furcile caudine puse de autorităţi; are meritul de a fi fost consecvent, de a fi salvat Biserica de la dispariţie, chiar şi după ce a fost emis decretul prezidenţial de expropriere şi de demolare. A adunat cu multă acribie documente că în biserică s-a slujit şi după anii 1945, iar nu ceea ce se minţea de şefii judeţului cum că din anul 1948 ar fi o clădire părăsită, jalnică şi cu aspect respingător.
A fost un întreg parcurs de memorii şi călătorii la autorităţi centrale din Bucureşti, la Preafericitul Patriarh Iustin Moisescu în fruntea unei delegaţii, la Comitetul Central, unde a fost lăsat un memoriu pentru preşedintele României. Până la urmă „bisericuţa”, cum i se spunea, a fost salvată prin curajul admirabil al părintelui Boian şi al celor care au făcut zid în ajutorul lui. Trebuie recunoscut că „din umbră” a fost sprijinit şi de românii cu funcţii şi autoritate - descrie părintele asemenea episoade.
Înainte de încheierea acestui periplu prin viaţa şi munca stăruitoare a părintelui Boian, se cuvine să mai reţin atenţia cititorului cu câteva aspecte ale personalităţii sale.
Din glasul lui am auzit pentru prima dată cântecul „Aşa-i românul”, interpretat cu o voce de neegalat, cu un timbru sensibil, dar ca un tunet, cu întrerupere şi reveniri de ritm; s-ar putea pe undeva să fie o înregistrare, păcat dacă nu s-a păstrat.
Ne-am întâlnit împreună cu membri Cenaclului „Flacăra” şi cu Adrian Păunescu; când acesta a fost în Miercurea-Ciuc au discutat, cântat şi veselit împreună. Părintele era un om de omenie, orator şi cântăreţ cu har, un strălucit slujitor al Altarului şi al Românismului, având de o modestie nemaiîntâlnită.
Din anul 1983, s-a mutat protopop la Protopopiatul Sighişoara, judeţul Mureş, revenind la matcă. Am păstrat legătura în continuare şi ne-am vizitat. Părintele era de un optimism incurabil, dar foarte profund şi analitic. Judecăţile lui despre ce se petrece în societatea românească postdecembristă i-au umbrit aşteptările; a rămas un luptător toată viaţa.
De asemenea, a fost implicat civic în slujba cauzei naţionale. L-am invitat şi a participat cu un sobor de preoţi ortodocşi când a fost lansată Uniunea Vatra Românească, la 8 februarie 1990, în Sala Polivalentă din Târgu-Mureş. În prezenţa a peste 12.000 de români din sală şi câteva mii care n-au încăput, rămaşi afară, a zis rugăciunea de binecuvântare şi a cântat Imnul Naţional „Deşteaptă-te, române!”. Când încă nu era legiferat, cu toată sala. Am fost organizatorul principal al momentului de la Sala Polivalentă, unde am reuşit să dăm românilor curaj şi speranţă că nu sunt singuri.
S-a retras din viaţa de slujitor al bisericii şi cea publică în anul 2013; l-am vizitat, bolnav, în anul 2015, locuind în Sighişoara, la familia copiilor săi. A scris monografia satului natal, are şi o activitate publicistică. Regret că am tot amânat să-l duc, măcar o dată, la Miercurea-Ciuc, ca să vadă că românii sunt acolo.
A trecut la cele veşnice în luna septembrie 2016; slujba a fost ţinută la Catedrala Ortodoxă din municipiul Sighişoara, condusă de Înaltpreasfinţitul Irineu, Arhiepiscopul de Alba-Iulia. A fost condus pe ultimul său drum de o mulţime imensă, tristă şi cu regrete pentru dispariţia acestui român adevărat, patriot devotat, care a venit şi a plecat din această lume modest şi discret.