Perioada şcolarităţii şi ucenicia juridică ale lui Alexandru Papiu-Ilarian (II)

* * *

După încheiere studiilor liceale şi după ce, în data de 5 iulie 1847, i se eliberează diploma de absolvire a Liceului Romano-Catolic din Cluj, Alexandru Papiu-Ilarian revine la Târgu-Mureş chiar la începutul anului următor, intrând ca practicant-avocat („cancelist”) pe lângă Tabula Regia Judiciaria - Curtea Supremă de Justiţie. Creată în anul 1542 şi transferată de la Mediaş la Târgu-Mureş de către împărăteasa Maria-Terezia în 1754, situată în impozantul imobil unde astăzi funcţionează Curtea de Apel, de pe strada Bolyai Farkas, nr. 30, aceasta a devenit cea mai importantă instanţă de judecată a principatului transilvan în cauze civile, iar împotriva hotărârilor ei se putea face apel numai la Curtea Regească de la Budapesta. Aici veneau să-şi facă pregătirea de viitori magistraţi învăţăcei din multe şcoli secundare din toate colţurile Ardealului, de diverse naţionalităţi, şi care aparţineau cultelor religioase recunoscute de stat. Se estimează că, de-a lungul timpului, pe la Tabla Regească târgumureşeană s-au perindat aproximativ 60 de cancelişti români; documentele timpului vorbesc de existenţa, în anul 1845, a vreo 20 de practicanţi români ai avocaturii (între aceştia, Ion Buteanu, Iacob Bologa, Florian Micaş), care - simţind imboldul afirmării conştiinţei naţionale - vor pune, în acelaşi an sau la începutul anului 1846, bazele unei „Soţietăţi româneşti”, semnalată şi de „Gazeta de Transilvania”, cu scopuri declarat culturale, dar la care se adăugau - probabil - şi altele, extraculturale (naţionale), ale căror animator principal era cancelistul Iacob Bologa; la începutul anului 1848, rolul acestuia va fi preluat de Alexandru Papiu-Ilarian.
Ne putem întreba, pe bună dreptate, cum se desfăşura practica avocăţească acolo. Răspunsul îl aflăm într-un bine documentat articol al regretatului istoric Grigore Ploeşteanu, din care reproducem câteva fragmente semnificative: „Corpul judecătorilor şi asesorilor se întrunea zilnic, cu excepţia sărbătorilor şi ţinea sub conducerea preşedintelui scaun sau adunare. […] În fiecare dimineaţă canceliştii se prezentau in corpore la adunările Tablei, unde îşi ocupau locurile reţinute. Până la amiază ascultau dezbaterile şi asistau la toate fazele proceselor, iar când acestea erau interesante şi pline de învăţătură, zăboveau şi mai mult. Alteori urmăreau expuneri de practică a dreptului, făcute de membrii Tablei. Repartizaţi în diverse cancelarii, deosebite după religiile recunoscute de constituţia feudală[,] practicanţii pregăteau acte pentru procese, întocmeau procese verbale sau erau delegaţi să vegheze la respectarea legalităţii. După trei ani de practică, dacă treceau probele prescrise, adică depuneau censura[,] obţineau diploma de avocat şi posibilitatea, desigur în realitate limitată, de a ocupa diferite funcţii”.
În momentul revenirii lui Alexandru Papiu-Ilarian la Târgu-Mureş, se găseau aici vreo 30 de practicanţi români din cei vreo 200 care doreau să urce treptele magistraturii şi ale justiţiei, iar aceştia vor constitui fermentul trezirii spiritului naţional şi vor fi nucleul tinerilor revoluţionari români de la 1848. Între ei, se numărau Avram Iancu, Petru Dobra, Vasile Fodor, Iosif Hodoş, Ile Măcelaru, Samuil Poruţiu, Iosif Sterca-Şuluţiu şi, binenţeles, şi practicanţii menţionaţi anterior. Tinerii se întruneau adesea pentru „conversare şi cetirea jurnalelor româneşti” la „cortelul” lui Avram Iancu, de pe strada Olarilor (astăzi, strada Avram Iancu, nr. 23, Casa Memorială „Avram Iancu”), unde acesta locuia împreună cu Alexandru Papiu-Ilarian şi cu Petru Popovici.
Curând, canceliştii români vor fi scoşi din rutina pregătirii juridice, iar Alexandru Papiu-Ilarian nu va fi atins de ea. Evenimentele revoluţionare din 1848, având ca punct iniţial capitala Franţei - Parisul, se vor propaga cu rapiditate în întreaga Europă. Începând cu mijlocul lunii martie 1848, Transilvania şi celelalte provincii ale Imperiului Habsburgic vor fi atinse de acţiunile care vor zgudui pentru totdeauna bazele feudalităţii anacronice. „De la 1 aprilie nu se mai găsea în Tg. Mureş niciun cancelist român, toţi răspândindu-se care încotro pentru a aduce poporul la adunare.” [Adunarea de la Blaj din Duminica Tomii, 30 aprilie 1848 - n.n.]
* * *
Alexandru Papiu-Ilarian va părăsi, astfel, pentru totdeauna Târgu-Mureşul şi va urma perioada dramatică a revoluţiei şi a războiului civil din Transilvania. Va deveni, alături de Avram Iancu şi de atâţia alţi tineri ai generaţiei lor, un adevărat erou, o figură emblematică, epopeică, a luptei pentru drepturile naţionale şi sociale. Evident, intervine un hiatus în pregătirea sa în domeniul juridic. De-abia după „limpezirea apelor”, după încetarea ostilităţilor, el „[…] se stabileşte la Blaj, de unde la 1 noiembrie 1849 îşi dă demisia din «dregătoria de inspector al cercului Blaj», pentru a pleca la Viena, chemat şi de S. Băr¬nuţiu, în scopul desăvârşirii studiilor juridice. În primăvara anului 1850 îl găsim înscris în registrele facultăţii de drept ale Institutului Therezianum din Viena”.
Perioada ulterioară evenimentelor anului 1848 a constituit, pentru românii ardeleni, un prilej de dezamăgire şi de înţelegere a faptului că nu puteau pune mare preţ pe promisiunile Curţii vieneze. Odată cu restabilirea ordinii în imperiu, după intervenţia armatei ţariste conduse de generalul Puchner, imperialii revin la politica reacţionară; aşteptările românilor vor fi din nou dezamăgite. Între revendicările înscrise în memoriile trimise împăratului se afla şi înfiinţarea unei instituţii superioare de studii juridice româneşti în Transilvania, doleanţă nicicând luată în seamă. Începea o nouă etapă a luptei revoluţionarilor români, „[…] o luptă pentru cucerirea drepturilor pe calea legilor. De aceea Avram Iancu îşi lăsa întreaga avere pentru înfiinţarea unei Academii de drept, unde să poată învăţa tinerii români; de aceea S. Băr¬nuţiu, Al. Papiu-Ilarian şi Iosif Hodoş, care, deşi tineri, îşi câştigaseră merite nepieritoare, reiau studiile de drept la Viena, apoi la Padova, cu gândul de a fi cât mai folositori poporului lor”.
Diploma de întemeiere a Universităţii din Viena este din 12 martie 1365, semnată de arhiducele Rudolf al IV-lea de Habsburg. După modelul Universităţii Sorbona, mult timp ea a avut patru facultăţi principale: de teologie, de drept, de medicină şi de arte liberale. A cunoscut avânt, autonomie şi prestigiu până la începutul secolului al XVI-lea, când epidemia din 1525, ocupaţia turcească din 1529 şi, mai apoi, conducerea de către Ordinul Iezuiţilor au paralizat întreaga viaţă spirituală vieneză. Resurecţia învăţământului superior din Imperiul Habsburgic se va datora reformelor promulgate de împărăteasa Maria-Terezia; de acum încolo, accentul va fi pus pe formarea profesională de medici, funcţionari publici şi magistraţi. În timpul Revoluţiei de la 1848 existau, la această universitate, aproximativ 1800 de studenţi.
După ce întâmpină o serie de dificultăţi, Alexandru Papiu-Ilarian reuşeşte să se înscrie la Facultatea Juridică a Universităţii vieneze, în data de 14 martie 1850. Deşi se confruntă cu greutăţi materiale deosebite (pentru a se întreţine, se înscrie ca Rechtshoerer, adică apelează la o bursă a Institutului Terezianum), „Cel puţin în primul semestru, studentul Alesandru Papiu Ilarian nu-l dezminte pe fostul elev al şcolilor din Târgu-Mureş, Blaj şi Cluj, ceea ce se poate constata din foaia de cursuri pe anul şcolar 1849-1850”. Timpul dedicat unui studiu sistematic al dreptului e tot mai puţin: Alexandru Papiu-Ilarian este prins în vâltoarea luptelor politice şi tot acum adună materialul istoric necesar şi redactează primele două volume din Istoria românilor din Dacia Superioară, publicate în anii 1851 şi 1852, şi ajunge să scrie „neglijând adeseori audierea cursurilor de la facultate”. Face, de asemenea, investigaţii în arhivele şi în bibliotecile vieneze, iar unele documente descoperite vor intra în corpus-ul Tesaurului de monumente istorice pentru România.
Însă prezenţa tânărului student devine tot mai dificilă şi chiar periculoasă la Viena. Legăturile cu petiţionarii transilvăneni care veneau la Viena, demascarea celor care au avut o atitudine dezonarantă în vremea revoluţiei, inclusiv clerici români, între care episcopul Ioan Lemeny, pe care nu-i cruţă deloc în Istoria… sa, atitudinea demnă, dar şi sfidătoare din momentul când ţine discursul la conferirea decoraţiei de către împăratul Franz Josef, în aula Universităţii, în data de 10 ianuarie 1851, când a cerut să se decoreze mai întâi „naţia” cu drepturi, iar mai apoi particularii, îl fac - practic - indezirabil în capitala imperială. Întreaga situaţie este sintetizată astfel în prima lucrare mai amplă consacrată revoluţionarului român: „Papiu provoacă la Viena adversităţi cari-i fac imposibilă continuarea studiilor şi desvoltarea acţiunii politice în favoarea celor de acasă. Întâiu de toate[,] declaraţiunea sensaţională cu prilejul decorării a fost exploatată de către agenţii unguri cari mişunau în aristocraţia maghiară din anturajul împăratului. Apoi tipărirea Istoriei Românilor a provocat o reacţiune violentă ungurescă. Şi în sfârşit asiduele insistenţe cu Iancu, Balint şi numeroasele delegaţiuni venite des din Ardeal şi Banat în Viena au reuşit să indispună poliţia şi cercurile apropiate de Curte: ca şi Iancu, Papiu şi Băr¬nuţiu deveniseră indezirabili. […] Fiindcă nu se mai găsiau nici în siguranţă personală, Papiu şi vărul său Iosif Hodoş, apoi însuş Bărnuţiu plecară în Italia să-şi continue studiile, acolo fiind «pământul cel sacru al străbunilor noştri», iar calea spre Roma eternă fiind deja bătătorită de tradiţia episcopului Inochentie mucenicul şi [a] istoricilor Maior, Şincai şi Micul”.
* * *
Aşadar, rând pe rând, pentru a nu stârni bănuielile poliţei politice, Simion Băr¬nuţiu, Alexandru Papiu-Ilarian şi vărul său, Iosif Hodoş, vor porni spre ţinutul venet, aflat sub stăpânirea austriacă; cel dintâi decide să-şi pregătească şi să-şi susţină doctoratul la Pavia, iar ceilalţi doi, la Padova.
Universitatea padovană era una din cele mai vechi din lume, atestată în anul 1222, atunci când un grup de studenţi şi profesori din Bologna se vor stabili acolo, în căutarea unei mai mari libertăţi academice. Aici vor activa şi câteva mari personalităţi ale Renaşterii, precum Leon Battista Alberti, Nicolaus Copernicus sau Galileo Galilei şi tot aici va studia şi învăţatul nostru muntean, Stolnicul Constantin Cantacuzino. La loc de cinste se vor găsi de-a lungul timpului studiile juridice, cele medicale şi cele artistice. După 1405, Padova intră sub guvernarea benefică a Republicii Veneţiene şi va deveni, inclusiv datorită Universităţii, capitala culturală a acesteia. Datorită toleranţei religioase şi a neîngrădirii libertăţii de gândire, Padova va atrage mereu studenţi din întreaga Europă.
În secolul al XIX-lea, Universitatea din Padova va avea mult de suferit datorită stăpânirii, alternative, franceze şi austriece, şi - paradoxal - va decădea şi după realizării unităţii statului italian, prin adoptarea sistemului de învăţământ italian, mai înapoiat decât cel austriac, precum şi datorită mutării de către statul italian a multor profesori bine pregătiţi la Roma, pentru a consolida Universitatea din Capitală.
La sosirea lui Alexandru Papiu-Ilarian, la începutul lunii noiembrie 1852, în Padova atmosfera era extrem de tensionată: pe 8 februarie 1848 avusese loc o revoltă studenţească contra stăpânirii austriece, soldată cu moartea a doi studenţi, Universitatea fusese închisă temporar şi mulţi studenţi, precum şi câţiva profesori, fuseseră expulzaţi. Şi aici, ca şi la Viena, supravegherea poliţienească era apăsătoare, conflictele între studenţii italieni şi autorităţile statului austriac erau frecvente şi de aceea Alexandru Papiu-Ilarian şi Iosif Hodoş se vor abţine să se implice în problemele politice de acolo, care luau adesea un aspect exploziv.
La Padova, după ce adversarii politici au reuşit să obţină retragerea bursei Ramonţai, în valoare de 300 de florini, pe motiv că a părăsit Viena, Alexandru Papiu-Ilarian va trăi extrem de precar, din sume răzleţe, primite de la cei care se ocupau cu vânzarea Istoriei… sale şi din sumele de bani trimise de prieteni apropiaţi, între care protopopul Simion Balint se va dovedi un adevărat mecena.
Tot acum, însă, se arată interesat de literatura şi de istoria Italiei, face studii de dialectologie romanică, întreţine o bogată corespondenţă cu cei apropiaţi din Ardeal, leagă câteva prietenii trainice cu studenţi italieni, între care cei mai fideli i s-au arătat Andrea Petri şi Vegezzi Ruscalla.
Preocuparea cea mai importantă a cărturarului transilvănean va rămâne, însă, pregătirea celor patru „riguroase”, examenele care trebuiau susţinute înainte de examenul de doctorat propriu-zis. Materiile de studiu au fost Statistica, Dreptul natural şi criminal, Dreptul canonic, Dreptul roman şi feudal, Dreptul civil austriac, Dreptul comercial şi financiar, Ştiinţele şi legile politice, la care se adăuga calificativul decanului. Alexandu Papiu-Ilarian va susţine aceste testări la 1 iunie, 1 septembrie şi 5 octombrie 1853 şi la 7 ianuarie 1854. Calificativele primite vor fi, cele mai multe, „valde bene” (foarte bine) şi, câteva, „bene”. Studiile sale vor fi demne de admiraţie şi toate sesiunile le va încheia cu aprecierea „a pieni voti con lode” (voturi unanime cu laudă). Rezultatele acestea îi vor permite să susţină examenul final, în aceeaşi zi cu Iosif Hodoş (care avusese rezultate ceva mai modeste la „riguroase”), peste numai trei zile, la 10 ianuarie 1854, ora 12, care se concretiza în aşa-numitele „tesine”. Acestea constau în susţinerea unei serii de şapte chestiuni din toate materiile studiate. „Ca de obicei, şedinţa festivă a avut loc în sala Senatului Academic, candidaţii fiind prezentaţi de Abatele Nardi - constant prieten al studenţulor noştri - după care, depunând jurământul în regulă şi fiind în prealabil distribuite exemplare din tezele de doctorat tipărite […], ambii candidaţi răspunzând «con soddisfazione», li se decernase titlul de «dottore in ambe le leggi».” „Tesinele” s-au păstrat în manuscris, ca anexe la documentele de şcolarizare ale celor doi doctoranzi, în Arhiva Facultăţii de Drept din Padova, iar câte un exemplar din tezele de doctorat - de fapt, nişte broşuri în care erau specificate disciplinele, temele abordate şi ideile de bază care urmau să fie dezvoltate oral - se păstrează la Biblioteca Academiei Române. Pagina de titlu a lucrării lui Alexandru Papiu-Ilarian este //Tesi /che/Alessandro Papiu/di Transilvania/si propone difendere nella pub[b]lica sua promozione/al grado di/Dottore in ambe [corect: ambedue, n.n.] le leggi/nella Imp[primeria] Regia/Università di Padova/Gennajo 1854/Padova/Dalla Tipografia Bianchi/al Santo/de 8 pp.//
* * *
Alexandru Papiu-Ilarian „Muncise pentru o diplomă ca să poată profesa la universitatea românească a Transilvaniei”. Cum această speranţă din anii revoluţiei paşoptiste nu se împlineşte şi va rămâne iluzorie pentru românii ardeleni încă vreo 70 de ani, după obţinerea titlului de doctor în ştiinţe juridice, Alexandru Papiu-Ilarian se va întoarce la Viena pentru a-şi desăvârşi practica juridică în calitate de jurist stagiar în cancelaria renumitului jurist Antoniu, cavaler de Ruthner. Aici va activa între 15 martie şi 31octombrie 1854, arătând o deosebită seriozitate, o remarcabilă conştinciozitate şi o remarcabilă pregătire profesională. Dovadă, în această privinţă, stă certificatul de serviciu pe care i-l eliberează dr. Ruthner pe data de 20 noiembrie 1854 şi în care se afirmă: „Eu adeveresc prin aceasta că Alesandru Papiu, doctor în drept, a făcut practica juridică în cancelaria mea acvocaţială […] şi cu această ocazie a dat dovadă de mare diligenţă şi temeinice cunoştinţe juridice”.
Capitala imperiului habsburgic nu era mediul în care Alexandru Papiu-Ilarian să se simtă cel mai confortabil din punct de vedere spiritual; e posibil ca întoarcerea sa acolo să fi produs resuscitarea vechilor animozităţi şi urmărirea sa de către poliţia secretă a statului, care devenea tot mai absolutist şi mai autoritar. De aceea, invitaţia făcută de domnitorul Grigore Ghica, care vine la exact o lună după încheierea practicii avocaţiale, pe 20 noiembrie 1854, prin intermediul învăţatului Aug. Treboniu Laurian, care era pe atunci inspector al şcolilor din Moldova, de a ocupa o catedră de profesor la Şcoala de la Trei Ierarhi va fi acceptată şi va reprezenta o despărţire pentru un timp îndelungat, însă doar fizică, nu şi spirituală, de Transilvania. Presimţind parcă acest lucru, fiind conştient că este la o răscruce a vieţii sale, Alexandru Papiu-Ilarian îşi vizitează în primăvara anului 1855 familia, pe preotul Simion Balint şi pe Avram Iancu, la Vidra-de-Sus, pe care deja vitregiile vieţii şi ale oamenilor îl învinseseră sufleteşte…
O invitaţie similară îi va fi adresată şi lui Simion Băr¬nuţiu; cei doi tineri patrioţi ardeleni se vor regăsi, astfel, în capitala statului moldav; şi nu vor fi singurii intelectuali de marcă transilvăneni care vor opta să continue lupta pentru unitate naţională în afara arcului carpatic: „Deveniţi indezirabili în Transilvania, foştii conducători radicali ai revoluţiei paşoptiste se adunau acum la Iaşi şi Bucureşti, unde vor contribui cu marele lor patriotism la lupta pentru Unirea Principatelor şi consolidarea noului stat român. În această direcţie, Papiu va juca un rol dintre cele mai proeminente”.
De acum înainte, în faţa lui Alexandru Papiu-Ilarian se deschide un destin profesional de excepţie, rezultat al înaltei sale pregătiri profesionale şi a unei puteri de muncă deosebite: va fi, rând pe rând, profesor la Facultatea de Drept din Iaşi, jurisconsult al Moldovei, procuror al Curţii de Casaţie, ministru de justiţie în cabinetul condus de Mihail Kogălniceanu. În acelaşi timp, activitatea sa în cadrul Societăţii „Transilvania”, scrierile sale cu caracter politic sau juridic (Memorand-ul adresat domnitorului Alexandru Ioan Cuza - 1860; Îndependenţa constituţională a Transilvaniei - 1861; Tezaurul de Monumente Istorice - 1862-1864; discursul de primire la Academia Română „Viaţa şi Operele lui Gheorghe Şincai din Şinca - 1869) dovedesc interesul constant pentru modernizarea Ţării, pentru soarta conaţionalilor săi transilvăneni, tot mai înjosiţi şi mai persecutaţi în preajma şi după instituirea dualismului austro-ungar, pentru edificarea unităţii naţionale, în care Ardealul urma să deţină un rol esenţial. Fie şi numai pentru aceste merite, menţionate aici doar schematic, generaţiile care s-au succedat i-au adus prinosul lor de recunoştinţă, şi aceeaşi datorie revine şi celor de astăzi. Fără generaţia de revoluţionari şi patrioţi, de la 1848, între care Alexandru Papiu-Ilarian se înscrie la loc de cinste, nu ar fi fost posibile mai apoi Unirea Principatelor (1859) şi Independenţa naţională (1877-1878), ele însele premise ale constituirii Statului Român Unitar în anul 1918.

Categorie: