Perioada Triodului. Pilda întoarcerii fiului risipitor

Duminică, 17 februarie, a.c., am început din punct de vedere liturgic, Perioada Triodului, numită astfel după cartea de cult folosită în biserici, de acum şi până la Sfintele Paşti. Este vremea pocăinţei şi ceasul rugăciunii celei stăruitoare. Triodul se desfăşoară pe parcursul a zece săptămâni: trei săptămâni pregătitoare pentru Postul Paştelui şi apoi şapte săptămâni de post. În a doua Duminică a Triodului (24 februarie) se va citi la Sfânta Liturghie Pilda întoarcerii fiului risipitor (Luca 15, 11-32). În cele ce urmează, vom citi un fragment dintr-o omilie de excepţie a cuviosului părinte Moise Aghioritul (†2014):
„… În ultimă instanţă, avem doi fii risipitori. Primul, cel mai tânăr, se pocăieşte şi se întoarce acasă cu lacrimi. Al doilea, în chip neaşteptat, se dovedeşte a fi risipitor fără să fi plecat deloc de acasă. Risipeşte în propria-i ogradă, în cugetul său, face din inima sa peşteră de tâlhari. Tocmai cel de-al doilea nu intră în casă deloc. Păcat! Singur s-a nedreptăţit, singur s-a osândit, s-a izolat, s-a înecat în propriile-i gânduri întunecate.
Deasupra celor doi fii este tatăl iubitor. Întreaga sa înfăţişare este nespus de mişcătoare şi provoacă străpungere. Respectă libertatea amândurora. Nu oropseşte pe nimeni. Nu insistă. Nu strigă. Nu ameninţă. Aşteaptă cu nădejde. Aleargă primul să-l îmbrăţişeze pe cel care se întoarce cu pocăinţă. Bucuria sa este nemăsurată, după cum nemăsurată îi este şi întristarea pentru îndărătnicia fiului său mai mare. Fie ca această icoană a dragostei desăvârşite a Părintelui nostru Ceresc să ne rămână neştearsă din suflet. Ea ne va fi salutară în căderile noastre. Tatăl Care ne aşteaptă totdeauna cu braţele deschise ne va chema la marile, mântuitoarele hotărâri ale întoarcerii. Această icoană neasemuită insuflă tărie şi curaj multora dintre cei amăgiţi de păcat. Imaginea unui Dumnezeu sever, mânios, clocotitor, răzbunător nu este ortodoxă.
Pocăinţa dăruieşte nu doar iertare de păcate, ci şi comuniunea cu Dumnezeul Cel Viu, părtăşia la bucuria împărăţiei Cereşti încă din viaţa aceasta, prin Taina Dumnezeieştii Euharistii. Calitatea, măsura, valoarea şi autenticitatea dragostei noastre de Dumnezeu atârnă de dragostea noastră deplină şi jertfelnică faţă de oameni, de fraţi. Fiul cel mare din parabolă este un pur, desăvârşit şi detestabil fariseu. Pretinde ca Dumnezeu să-i pedepsească pe păcătoşi şi să-l îndreptăţească pe el. Fiul risipitor se aseamănă cu vameşul cuvios din parabola anterioară - transfiguraţi prin pocăinţă, smeriţi, liniştiţi, aşezaţi, înlăcrimaţi, tăcuţi, sinceri amândoi. Îi îndrăgim fiindcă trebuie să le semănăm. Ne spun că avem un Tată iubitor de oameni, care nu se mânie pe noi şi mereu ne aşteaptă, dându-ne atâtea şi atâtea ocazii. Lacrimile de pocăinţă sunt dulci şi plăcute, în timp ce ale geloziei sunt amare şi lipsite de bucurie. Putem să plângem în odaia noastră, dar noi ne lenevim, nu vrem. Lacrimile ne înmoaie inima împietrită. Ne dau veselie şi fierbinţeală la rugăciune. Lacrimile mântuiesc, ne spală, ne înnoiesc Botezul, ne curăţă în profunzime. Nu lacrimile sentimentale, bolnăvicioase, ale unui egoism şifonat, ci lacrimile line, fierbinţi, pornite din inimă, potrivit Părinţilor niptici (mijlocul prin care se duce lupta invizibilă împotriva gândurilor poartă la isihaşti numele clasic de nepsis - de unde expresia de Părinţi niptici - care se traduce cu atenţie, vigilenţă, sobrietate, paza minţii sau a inimii; învăţătura despre nepsis, profund evanghelică, este şi ea o idee centrală a spiritualităţii monastice, ca fiind condiţia esenţială a rugăciunii curate. Ea revine ca un laitmotiv în toate scrierile ascetice, începând cu Părinţii pustiei. Pentru aceştia, paza minţii este necesară oricărui om dacă vrea să nu se ostenească degeaba). Şi vameşul, şi fiul risipitor au vărsat lacrimi, în timp ce fariseul şi fiul mai mare n-au avut niciuna. De ce? Din cauză că aveau egoism. Egoismul nu te lasă să verşi lacrimi. Nu este nevoie, îţi spune, nu trebuie, nu este un lucru bărbătesc. Dar Duhul Sfânt dăruieşte lacrimi adevărate celui ce se roagă cu smerenie.
Fiul cel mare avea şi părţile lui bune. Cu toate acestea, n-avea dragoste. Această lipsă fundamentală îi răpea şi câştigul pe care l-ar fi putut avea din faptele lui bune. Un om al lui Dumnezeu nu poate fi lipsit de dragoste. Fără dragoste, credinţa şi viaţa curată nu sunt de-ajuns. Lipsa dragostei l-a împiedicat pe fiul mai mare să se bucure că fratele său cel mort a înviat şi cel pierdut s-a aflat. Se întoarce chiar împotriva tatălui său. Îl socoteşte nedrept, nesocotit, exagerat, mână slobodă şi părtinitor. Doreşte să-l aibă la cheremul lui pe tatăl său. Nu vrea să fie condus, ci el să conducă. Nici nu-i trece prin minte măcar că el însuşi are nevoie de pocăinţă, că are nevoie de dragoste, căci dacă Dumnezeu S-ar purta aspru cu el, atunci s-ar prăbuşi cu totul.
Nefericitul fiu mai mare uită că tatăl său este cu adevărat dragoste, dragostea în sine, bunătatea în sine, şi că dreptatea lui este diferită de cea a oamenilor. Nu a priceput, atâţia ani, ce fel de tată are. Se întâmplă câteodată, iubiţi fraţi, să trăim ani de zile în Biserică şi să nu avem habar despre ce anume este vorba. Să rămânem la formele şi tiparele exterioare, şi nici măcar să nu bănuim adâncul, esenţa. Se prea poate ca nici noi să nu fi simţit încă, în adâncul inimii noastre, ai Cărui Tată suntem, şi să rămânem nişte creştini de suprafaţă, văicăreţi, neatenţi, scolastici şi pe de-a-ntregul tipicari.
Ar fi prea îndrăzneţ din partea mea să întreb: Oare noi de partea căruia dintre cei doi fii ne găsim? A celui mai tânăr sau a celui mai mare? Să ne cercetăm cu tot curajul şi cu seriozitate pe noi înşine. Să nu ne grăbim să răspundem. Să nu vă închipuiţi că răspunsul este uşor. Uneori ne aflăm de o parte, alteori de cealaltă. O dată îl personificăm sau îl reprezentăm pe unul, altă dată pe celălalt. De aceea, este nevoie de luare-aminte şi de rugăciune, ca Dumnezeu să ne lumineze să discernem care este starea noastră duhovnicească. Avem nevoie de luminare pentru a vedea cu limpezime cine suntem cu adevărat. Sfântul Grigorie Palama, predicatorul înflăcărat al Harului şi al Luminii nezidite, se ruga neîncetat: „Doamne, luminează-mi întunericul!”. Este nevoie de o atitudine conştientă, autocunoaştere, stăpânire de sine şi curaj ca să ne privim în faţă pe noi înşine şi să înfruntăm această imagine fără a ne înfricoşa. Vom îndura priveliştea goliciunii noastre duhovniceşti sau o vom lua la sănătoasa, lansându-ne într-o activitate oarecare, fie ea şi bună, ca să ne amăgim pe noi înşine că, vezi Doamne, facem ceva şi avem de oferit ceva? Suntem pregătiţi să înfruntăm vacuitatea şi sărăcia noastră lăuntrică, pe care ne-am acoperit-o cu câteva zorzoane de cunoştinţe şi bune purtări, cu care reuşim uneori să-i inducem în eroare pe oameni? Înfruntarea propriului „eu” cere bărbăţie. Dacă fiul cel mic ar fi făcut acest lucru mai devreme, n-ar fi fost dus în acea ţară îndepărtată a foametei şi a roşcovelor. Dacă cel mare s-ar fi cercetat pe sine la vreme şi într-un chip autentic, ar fi descoperit înlăuntrul său rădăcinile patimilor care l-au făcut să rămână străin de Mirele Hristos.
Vremurile pe care le trăim nu ne ajută nici ele, de altfel. Ne provoacă la o continuă întoarcere spre cele din afară şi nu la o interiorizare, autocontrol şi introspecţie sănătoase. Astfel, omul din zilele noastre, chiar dacă nu risipeşte în afară, risipeşte lăuntric, îndreptăţindu-se şi îndumnezeindu-se pe sine, pătimind de individualism şi însingurare. Este tragic ca cineva, în Biserică fiind, să trăiască de fapt în afara ei, ca şi fiul mai mare, fără a lua parte la minunatul ospăţ al credinţei.
Dumnezeu-Părintele suferă, rabdă, nădăjduieşte, aşteaptă, oferă prilejuri multe şi dese. Nu-şi ceartă copiii, nu Se mânie pe ei, nu-i alungă, le vorbeşte cu bunăvoinţă, îi înţelege, Se poartă faţă de ei ireproşabil. Atitudinea Sa ne provoacă zdrobire. Dragostea Sa ne răscoleşte în chip învietor. Având un asemenea Tată, nu suntem îndreptăţiţi să zăbovim departe de casă, în afara ei. Suntem chemaţi la o neîntârziată întoarcere acasă, în noi înşine.
Cu toţii să adoptăm atitudinea cuvenită şi trebuitoare. Părinţii, dascălii să fie îngăduitori cu copiii, să le impulsioneze râvna, să-i înveţe prin exemplul luminos al propriei lor vieţi să rabde, să nădăjduiască, să se roage. Este o mare durere pentru un educator când copiii nu ascultă, nu se supun, calcă pe de lături, ori devin mai răi. Este nevoie de multă răbdare, pentru că pot să se întoarcă, să se căiască şi chiar să ajungă mai buni decât cei socotiţi a fi buni. Nu vrem să spunem prin asta că tatăl sau mama ar trebui să rămână fără grijă, orice s-ar întâmpla, în privinţa copiilor lor. Desigur, nu este cazul ca părinţii să le arate în permanenţă toată îngăduinţa, să le facă concesii, să-i aprobe, să-i îndreptăţească şi să-i considere pe copiii lor cei mai deştepţi şi mai buni. Este nevoie şi de o severitate cu dreaptă socoteală, pornită din dragoste.
Prin urmare, nici nepăsarea nu e bună, nici indulgenţa dusă la extrem, dar nici severitatea dură şi intransigentă din partea celor mari faţă de cei mici. Cu frica, teroarea şi ameninţarea nu vom obţine roade atât de strălucite. Impulsionându-le copiilor râvna şi lăudându-le cu măsură reuşitele este mai bine. Să-i lăsăm să-şi spună părerile, să aibă anumite iniţiative, să deschidem cu ei un dialog. De asemenea, să nu credem că ceea ce avem mereu aproape este neapărat şi un model excelent. Fiul mai mare era aproape, era şi muncitor, şi ascultător, dar s-a vădit până la urmă lipsit de smerenie şi pocăinţă, îndărătnic, revendicativ, gelos, străin de dragostea frăţească. Nu este bun cineva numai pentru că ne face pe plac şi astfel ne satisface egoismul…
Unii sunt îngăduitori doar ca să fie îngăduitori şi să le fie lor bine, iar alţii sunt aspri ca să fie aspri, şi iarăşi să le fie bine. Nu le pasă atât de binele celuilalt, nu se tem de Dumnezeu, ţin cont doar de iubita lor persoană. Există o blândeţe aspră şi există o asprime îngăduitoare. Şi într-un sens, şi în celălalt, aceasta nu trebuie să satisfacă placul oamenilor, ci să vină din dragoste de Dumnezeu şi de semeni. Avem multă nevoie de o severitate iubitoare, mulţi dintre noi.
În cele din urmă, un desfrânat se pocăieşte şi devine sfânt, şi se face praznic pe pământ şi în cer, şi bucurie pentru întreaga Biserică. La fel, un drept făţăreşte sfinţenia, se umple de o falsă sfinţenie, îşi închipuie că este ceva şi are pretenţii la recunoaştere şi respect - şi tocmai el este risipitorul, nepocăitul, care nu ia parte la bucuria celorlalţi şi suferă amarnic în singurătatea egotismului său.
Tatăl, Părintele nostru, Făcătorul şi Dumnezeul nostru, ne miluieşte şi ne arată îndurare, ne iubeşte şi ne prea-iubeşte, ne înţelepţeşte şi ne mântuieşte. Din risipitori face sfinţi, pe făţarnici îi rabdă şi îi ajută, rugându-i implorator să se îndrepte, fără a-i sili vreodată, ca astfel să se pocăiască şi să se mântuiască.
Nu-i condamnaţi cu uşurinţă pe risipitori. Nu vă grăbiţi să recunoaşteţi lesne sfinţi; sfinţii cei mincinoşi înşeală şi se prăbuşesc. Avem nevoie mai ales de pocăinţă, de pocăinţă curată, ca să avem sfinţenie adevărată. Braţele părinteşti îi aşteaptă de-a pururi deschise pe toţi cei ce s-au pocăit, ca să-i îmbrăţişeze, să-i îmbrace în haină luminoasă, să-i încalţe cu încălţăminte de trainică pace, să le pună în deget inelul de mult preţ, să-i trimită în lume să vestească măreţia dragostei dumnezeieşti. Vameşul şi fiul risipitor asta fac. Vorbesc prin fapte despre pocăinţa adevărată, despre sfinţenia de viaţă purtătoare. Să le călcăm pe urme, să le imităm exemplul pocăinţei lor, ca să trăim Raiul încă de pe-acum”.