Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza în scrierile unor mari istorici români

Pentru început, o scurtă biografie a Domnului cred că este strict necesară pentru înţelegerea conţinutului articolului de faţă. Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 8 martie 1820, în Bârlad, fiind descendent al unei vechi familii de boieri, deţinători de dregătorii înalte, precum cea de postelnic pe care o deţinea tatăl său. Mama sa, Sultana, născută Cozadini, provenea dintr-o familie de vază din Genova. A început studiile, potrivit rangului, la Pensionul francez Sachetti din Galaţi, unde a învăţat până în anul 1831, apoi cursurile Pensionului Cuenim din Iaşi, un francez, unde nu se învaţă mare lucru: „Un pic de franţuzească, un pic de nemţească, un pic de grecească, ceva istorie şi ceva geografie pe deasupra”. În anul 1834, alături de foştii săi colegi - Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Matei Millo - au plecat pentru studii la Paris, locuind împreună în „rue Notre-Dame des Champs”. În 1835, obţine Bacalaureatul în litere, înscriindu-se la facultatea de medicină şi apoi la drept, nefinalizând însă cursurile acestora. Revine în Ţară şi, în septembrie 1837, se înrolează în Armata Moldovei cu gradul de cadet. În februarie 1840, demisionează pentru a-şi continua studiile universitare la Paris. Din 1842, îl găsim la Covurlui, ocupând postul de Preşedinte al Judecătoriei, ajungând apoi până la demnitatea de director în Ministerul din Lăuntru (de Interne). În aprilie 1844, s-a căsătorit cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache şi al Ecaterinei, din neamul Sturdza, înrudindu-se cu două mari familii boiereşti din Moldova. Semnificativ, pentru viitoarea orientare politică a lui Cuza, este faptul că a refuzat categoric ca din lista dotală a soţiei sale să facă parte robii ţigani, acceptând astfel hotărârea Adunării Obşteşti a Moldovei, din 31 ianuarie 1944, privind dezrobirea ţiganilor de pe moşiile domneşti şi mănăstireşti. În anii următori, s-a apropiat din ce în ce mai mult de politica promovată de adepţii principiilor democratice, depărtându-se de regimul lui Mihail Sturdza, participând la 27 martie 1848 la Adunarea Populară desfăşurată la Hotelul Petersburg din Iaşi, unde a şi fost arestat, împreună cu alţi 13 revoluţionari, şi trimis în deportare la Constantinopol. La Brăila, Alexandru Ioan Cuza a reuşit să se refugieze la viceconsulul englez din oraş şi, de aici, să treacă în Transilvania, unde va participa la Adunarea Naţională de la Blaj, din 3/15 mai 1848, cunoscând astfel revendicările românilor ardeleni. Apoi, va călători la Cernăuţi, Viena, Paris şi Constantinopol, de unde, în 1849, a revenit în Moldova în compania noului Domn Grigore Al. Ghica, sub domnia căruia a ocupat funcţii de conducere devenind un excelent cunoscător în domeniul administrativ al Ţării şi un notoriu unionist în perioada anilor 1857-1858, motiv pentru care a şi fost propus a fi Domn al Moldovei, de Partida Naţională, prin glasul lui Mihail Kogălniceanu, în 4 ianuarie 1859. Alegerea sa a fost primită cu nemărginită bucurie: „Entuziasmul pe care l-a produs această alegere, scria Vasile Alecsandri, este un lucru cu neputinţă… Timp de trei zile populaţia din Iaşi s-a dedat la adevărate nebunii”. Sau: „Când s-a ales Cuza Domn - scria în „Foaie pentru minte”, din Braşov, Alexandru Papiu Ilarian -, entuziasmul la românii Transilvaniei era poate mai mare decât în Principate”. Transilvănenii ştiau bine că „Unirea cea mică”, grăbeşte „Unirea cea Mare”, venită la aproape 60 de ani (1 Decembrie 1918).
Dar, despre alegerea sa ca Domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, şi al Ţării Româneşti, la 24 ianuarie 1859, despre rodnica şi reformatoarea sa domnie, precum şi despre înlăturarea sa de la conducerea Statului Român am mai scris în precedenţii ani în paginile publicaţiei noastre, „Condeiul ardelean”. În articolul de faţă, prin apelul la scrierile unor istorici români, ţin să aduc în faţa cititorilor noştri portretul, personalitatea şi importanţa domniei sale pentru Istoria României moderne:
Istoric, scriitor, prof. univ. Dumitru Almaş (1908-1995)
„Îi zicem domnitor. Dar adevărul este că a semănat prea puţin cu domnitorii de mai înainte; a fost un şef de stat ales de popor. … Se intitula „domn”, dar în fapt a guvernat şapte ani ca un preşedinte de republică, ales. A condus aşa cum va fi gândit şi plănuit în 1848, când se lansa în revoluţia moldoveană, alături de tot tineretul, splendidul tineret al epocii paşoptiste: Alecsandri, Russo, Kogălniceanu, Negri, Zaharia Moldovanu… Se intitula „domn”, dar nu iubea nici sângele albastru, nici solemnităţile, nici fasturile, nici pozele teatrale învăluite în tămâia linguşirii. Nu-i plăcea nici siropul minciunii, nici apa inodoră şi incoloră a deşertăciunii. N-a stat trufaş şi teribil pe tron aurit, ci a coborât jos, în oraşe şi sate, în pieţe şi în case, în mijlocul poporului. Să-i vadă traiul. Să-i asculte durerea şi suferinţa. Să repare marile nedreptăţi ori măruntele sâcâieli. Să pedepsească pe tâlhari. Să expună oprobiului public pe cei prinşi „cu ocaua mică”. Să-şi bată joc de şarlatani şi leneşi. Dar mai ales să simtă inima omului din popor alături de inima lui şi să ocârmuiască Ţara după bătăile acestei inimi… A fost, aşa cum i s-a urat: om nou la legi noi. Sau omul legilor noi. S-a străduit din răsputeri să consolideze unirea, în interior şi în afară. S-a aliat cu cei mai buni dintre români şi s-a ridicat împotriva lăcomiei, ambiţiei şi prostiei politicienilor. S-a sfădit cu toţi „fonfii şi flecarii”, apăruţi, spontan, pe trupul unei societăţi tinere şi în administrarea unei ţări noi. Din înţelegerea realităţilor şi a nevoilor Ţării au izvorât legile administrative, legea de secularizare a averilor mănăstireşti, legea de reorganizare a armatei, legea rurală din 1864, legile privitoare la învăţământul obligatoriu şi gratuit, înfiinţarea universităţilor din Iaşi şi Bucureşti. … Faptele lui Cuza, reformele lui şi mai cu seamă consolidarea Unirii au întărit considerabil inima fraţilor transilvăneni, aflaţi încă sub stăpânire străină. Mulţi gândeau că Alexandru Ioan Cuza nu va pregeta să alipească Transilvania la România, la nevoie chiar cu sabia. Alexandru Papiu Ilarian, de pildă, îi înainta un memoriu în care arăta că toţi românii din Transilvania erau gata să moară pentru Domnul Cuza, ca pentru un ocârmuitor al tuturor românilor. Şi, după ce amintea numele lui Mihai Viteazul, înfăptuitorul Unirii de la 1600, exclama din străfundul sufletului: «O, principe şi domn al românilor! Fie ca să vă stea întru ajutor geniul românesc, ca să răzbunaţi cu înţelepciune moartea (lui Mihai Viteazul) şi să fiţi executorul fericit al planului celui mai mare domn şi român ce a avut vreodată Dacia lui Traian». … Istoria nu i-a hărăzit acest rol. Însă, prin tot ce a făcut în cei şapte ani de domnie, Cuza a intrat în hronic ca un ocârmuitor prin excelenţă popular, ca un domn al poporului.”
Academician, istoric A.D. Xenopol (1847-1920) - istoric, fost profesor universitar la Iaşi, membru al Academiei Române
„Mai întâi ca fizic Alexandru Cuza era „un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îl ajuta în izbânzile sale diplomatice”. Când îl atingeai, niciodată nu-ţi rămânea dator cu răspunsul. El era foarte sincer, şi prieten adevărat; dar şi către cine nu-l plăcea, se arăta îndată, căci el nu ştia să făţărească (să fie făţarnic - n.n.). El nu iubea pompa şi arătările exterioare şi făcea foarte puţin caz de ovaţii şi de sărbătoriri, pe care, cele mai de multe ori, le ştia că sunt de comandă. Era nelacom la bani, şi cea mai bună dovadă despre aceasta este că, după cum spunea Bolintineanu, el a fost unul din Domnitorii ce au ieşit din Domnie, fără să fi făcut avere mare. El însă nici nu avea nevoi pre mari; nu iubea luxul; masa şi traiul său erau cumpătate; avea însă mare plăcere pentru cai frumoşi, cu toate că nu era bun călăreţ. Într-un grad înalt era dezvoltat la el simţământul dreptăţii, pe care o recunoştea chiar şi către duşmanii săi. Pe lângă dreptate, avea însă şi o mare delicateţe de simţăminte. Asupra acestui punct, domnul I. Zane spune că pe când Bolintineanu, fostul ministru şi prieten al lui Cuza, stătea în casa părintelui domnului Zane, şi era plin de datorii, pe lângă că şi greu bolnav, Cuza ştiindu-l mândru, întrebuinţase următorul mijloc pentru a-l face să primească ajutor. Pusese pe un negustor să-i scrie, că odată l-a înşălat cu o sumă de bani; dar că mustrându-l conştiinţa, i-o restituie. Cuza era foarte mândru şi nu pleca uşor capul înaintea altuia. Încă din timpul pârcălăbiei lui, pe când oştile austriece ocupau Galaţul, soldaţii nemţi obişnuiau a face multe necuviinţi. Cuza ceru de mai multe ori de la comandamentul trupelor din Galaţi să-şi înfrâneze oamenii, la care i se răspundea tot cu glume. Într-o zi el trimise o companie de soldaţi români, ca să prindă pe cei austrieci prin crâşme şi alte locuri publice, îi legă cot la cot şi-i aduse la cazarmă. Comandamentul, pentru a nu păţi şi altă dată atare ruşine, sau spre a nu fi nevoit a se opune cu puterea şi a vărsa sânge, luă măsura de a pune pe soldaţii săi în rânduială. Această notă a caracterului lui Cuza va domina mai ales în politica lui exterioară. Cuza era un înfocat naţionalist şi patriot, precum o dovedeşte mai întâi răsunătoarea lui demisie [din pârcălăbie], apoi ţinuta sa mândră şi vrednică faţă cu toate Puterile, în tot timpul Domniei lui, ţinta lui supremă fiind ridicarea politică a poporului său; după cum o dovedeşte şi, după ieşirea lui din Domnie, refuzul său de a reintra în Ţară cu ajutorul baionetelor străine, când Franţa îi făcu această propunere.”
Academician, istoric Nicole Iorga (1871-1940)
„Cuza a fost mai iubit chiar decât cele mai mari chipuri din trecutul nostru”, istoricul amintindu-i pe: Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare. „Dimpotrivă iubirea se îndreaptă către Cuza Vodă, iubire pentru dezrobirea ţăranilor fără îndoială, iubire pentru înapoierea către naţiune a teritoriului naţional uzurpat în largă parte de călugării greci; iubire, în ceea ce ne priveşte pe noi, pentru demnitatea cu care a reprezentat Ţara, pe care el a întemeiat-o unitar şi solid aşa cum a fiinţat pe urmă. … Sincer şi franc în gândul şi vorba sa, necruţând pe nimeni şi, pe de altă parte, nedispreţuind pe nimeni, Cuza Vodă, deprins a spune adevărul cu curaj, a câştigat iubirea tuturor, chiar a celor care puteau fi mustraţi de dânsul prin această libertate cavalerească a limbajului său. Căci el n-a cruţat pe nimeni, nici chiar pe cutare tânăr, mai târziu rector al Universităţii Bucureşti, clădită de dânsul, care abia întors din străinătate, arhitect cu reputaţie mare Alexandru Orăscu, se învrednicise, înaintea legii cumulului şi prin urmare în proporţie mai mică decât după legea cumulului, de un mare număr de slujbe şi care, la prezentarea sa Domnitorului, fu apostrofat de dânsul cu cuvintele: «Tu eşti acela care mănânci şapte chite? (pite, pâini - n.n.)» … Generaţiile următoare îşi aduc aminte de asemenea lucruri şi de aceea îl iubesc încă pe Domnitorul care ştia să vorbească fiecăruia, nu după rangul său sau folosul pe care îl putea trage de la dânsul, ci după munca pe care o cheltuise, după priceperea pe care o dovedise, după valoarea morală a actelor sale. … A mai fost iubit Cuza Vodă până la fanatism - un fanatism care se păstrează şi până astăzi - pentru vitejia sa. Căci a fost fără îndoială un viteaz, unul din cei mai buni viteji: niciodată nu i-a păsat de dânsul, de Tronul său, de sănătatea sa, de vitejia şi chiar reputaţia sa. Ţara era totul pentru dânsul, Ţara pe care a întemeiat-o, pe care a ştiut să o reprezinte cu demnitate şi pe care a putut s-o părăsească fără blestem. Astfel de viteji nu se formează prin niciun exemplu şi nicio lectură: ei se nasc. Ferice de ţara care ajunge să-i aibă în fruntea sa, căci altfel, viteazul vegetează fără folos pentru dânsa într-o situaţie care-l împiedică de a avea înrâurirea binefăcătoare asupra mersului poporului său! Om fără frică, dar nu fără prevedere; fără cruţare de sine, dar nu fără grija Ţării, Cuza a meritat astfel pe deplin, şi în această privinţă, recunoştinţa contemporanilor săi, ca şi a celor care au venit după dânsul.”
Academician, istoric C.C. Giurescu (1901-1977)
„Timpul, acest judecător inexorabil (neînduplecat) şi drept, care aşează pe fiecare la locul ce i se cuvine, nu în raport cu pretenţiile şi larma pe care a stârnit-o, ci cu opera pe care a creat-o şi cu iubirea şi înţelegerea pe care a avut-o faţă de semenii săi, a dat dreptate lui Alexandru Ioan Cuza. În perspectiva istorică, slăbiciunile sale omeneşti se estompează; rămâne opera sa, de mari proporţii, una din cele mai mari din întreaga istorie a Poporului Român. Domnitorul Unirii, al secularizării averilor mănăstireşti, al dreptului lărgit la vot, al desfiinţării clăcii şi al împroprietăririi ţăranilor, ... a fost reprezentativ pentru aspiraţiile societăţii noastre, pentru ce a realizat Poporul Român în vremea sa. De aceea chipul lui Cuza creşte cu trecerea timpului, pe când chipurile adversarilor lui scad şi devin disparente.”
Constantin C. Giurescu scoate în relief şi personalitatea de talie europeană a Domnitorului Cuza: „Prin felul cum, ajutat de sfetnici luminaţi, Cuza a ştiut să rezolve, în împrejurări dificile, marile probleme ale naţiunii, Unirea deplină, secularizarea averilor mănăstireşti, lărgirea dreptului de vot, desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor, precum şi formarea unui cadru modern al Statului prin legi speciale privind organizarea judiciară, militară, administrativă şi culturală - toate deziderate ale revoluţionarilor din 1848, din rândurile cărora a făcut el însuşi parte -, Cuza poate fi socotit ca un remarcabil - aş îndrăzni să spun chiar admirabil - exponent al simţului politic românesc. Dintre oamenii de Stat, contemporani din Europa, el poate fi pus alături de Cavour, iar dintre cei ai Americii, Abraham Lincoln. Şi unul şi celălalt au asigurat unitatea politică a naţiunii lor; şi unul şi celălalt au împărtăşit concepţiile înaintate ale vremii, au mers pe calea progresului social. Au avut însă avantajul de a se sprijini pe formaţiuni de Stat independente şi suverane: Regatul Sardiniei pentru cel dintâi, Republica Statelor Unite pentru cel de-al doilea; ei au fost mult mai liberi în acţiunile lor. Cu atât mai mare este - fără exagerare - meritul lui Alexandru Ioan Cuza, care, într-o ţară înconjurată de rivalităţile a trei Mari Puteri autocrate, acţionând într-o adevărată ţesătură de interese ale tuturor Puterilor europene în sud-estul continentului, a ştiut, ajutat de spiritele reprezentative ale generaţiei lui, să-şi croiască drum propriu şi să realizeze nobilele deziderate ale revoluţionarilor patrioţi de la 1848”.
Mihail Kogălniceanu, la Ruginoasa, în mai 1873, la înmormântarea lui Alexandru Ioan Cuza
„Cuza nu este decât renaşterea României…, ci şi conştiinţa naţională… Naţiunea vroia legi noi şi oameni noi. Cuza a fost omul nou şi a făcut legi noi, care au făcut apoi lume nouă, căci lumea de la `63 este alta. Astăzi Statul Român nu mai este provincia vasală a Moldovei sau a Valahiei. … Iată ce a făcut Alexandru Ioan! Nu greşelile lui l-au răsturnat…, ci faptele mari. Aceste fapte mari sunt nepieritoare, aprind chiar moartea. Alexandru Ioan nu poate să moară, o dovedesc lacrimile unui popor întreg, lacrimi ce se varsă de oriunde se vorbeşte româneşte. Veşnica lui amintire… nu se va şterge din lacrimile noastre şi ale fiilor noştri; şi cât va avea Ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină… va fi aceea a lui Alexandru Ioan!”

Categorie: