PIERDUTU-NE-AM CĂRAREA

În mintea noastră gândul, de-o vreme se-ntinează,
Când ceru-n locul cela ar trebui să-mi fie,
Că judecata noastră de-acuma nu-i mai trează
Şi a pierdut cărarea ce duce-n vrednicie.

SMERITUL şi-ASCULTAREA mai nimeni nu le-nvaţă,
S-a-nămolit izvorul la cea BUNĂCUVIINŢĂ,
IUBIREA şi IERTAREA n-au preţ în astă viaţă,
Iară păcatul n-are îndemn spre POCĂINŢĂ.

Un DASCĂL nu-i mai nimeni, un PREOT nici atât,
Că astăzi tineretul pe toate mi le ştie,
El vrea doar libertate să-mi aibă, până-n gât,
Să-mi schimbe astă lume că-i searbădă, pustie.

La câte mi-s în lume el numai îmi priveşte,
Nimic din ea nu-nvaţă, nimic din ea nu-mi ştie,
E bucuros când fala şi-averea îi sporeşte,
În rest, cărări spre ceruri închise-s pe vecie.

Şi noi pe-aceeaşi urmă ca el de-acuma mergem,
În ceruri nu mai credem, ci doar în sfântul BAN,
Nestinsa LĂCOMIE, mai nimeni n-o-nţelege,
Deşi când vine clipa, se pierde toată-n van.

CREDINŢA ţine numai cât suntem la altare,
Apoi, ieşiţi în lume suntem iar păcătoşi,
În ceruri nu mai urcă cea RUGĂ de IERTARE
Că nu-i în noi SPĂŞITUL, că suntem lunecoşi.
*
Vedeţi cum se-ntinează al nostru gând şi faptă,
Cu-a lumii micnicie ce tot ne trage-n jos,
De-acum cărarea vieţii NU SUIE şi NU-I DREAPTĂ,
Că-i frământată tină de suflet mocirlos.

Atunci, de ce vă miră c-aici e nebunie,
Că viaţa noastră toată e sumbră, ’ntunecată,
Noi RUPTU-NE-AM cărarea spre CER şi spre SFINŢIE,
Că n-am avut CREDINŢĂ în noi, ADEVĂRATĂ.

Că suntem de o vreme mereu în DUŞMĂNIE
Cu toţi din neamul nostru, părinţi, cumnaţi ori fraţi,
Că n-avem DRAG DE ŢARĂ şi că-n nemernicie
Mai rău ca Iuda suntem, pe-aicea semănaţi.
*
Când fi-va iarăşi bine, aşa c-atunci, odată?
Nu ştiu, dar ştiu că lumea noastră e ruptă de ceresc,
Şi doar NENOROCIREA ne-adună laolaltă
Să-ncepem altă viaţă, aicea în lumesc.

Categorie: