Plăceri (uşor) „perverse”… În pat cu Securitatea

Politicieni, oameni de cultură, dar şi simpli cetăţeni supravegheaţi în cele mai intime momente ale existenţei lor. Securitatea - iar mai înaintea ei, Siguranţa Statului - reuşise să pătrundă chiar şi în dormitoarele acestora. „Secrete de alcov”, devenite mai apoi obiect de şantaj sau preţ al unor viitoare colaborări. Multe dintre aceste taine obţinute cu ajutorul unor informatori sau colaboratori. În numele unor pretinse „raţiuni de stat”, dreptul la intimitate - unul dintre drepturile fundamentale ale omului - era încălcat în cel mai grosolan mod. Nimeni, însă, nu avea să dea vreodată explicaţii. Ce a însemnat pentru noi, românii, flagelul delaţiunii ridicată la rang de datorie cetăţenească şi practicată la scara întregii societăţi? Incontestabil, teamă, suspiciune reciprocă, umilinţă şi, mai ales, multă suferinţă. Cu certitudine că nu ne putem construi viitorul fără a ne reevalua trecutul. În fond, aceasta înseamnă a ne asuma propria noastră istorie. O istorie sinceră, eliberată de falsele mituri şi prejudecăţi. Poate că pe marginea acestor aspecte, dar şi a altora, o dezbatere largă, de durată, deschisă şi sinceră, ar fi mai mult decât necesară: unde începe şi unde se termină datoria patriotică? Care sunt acele aspecte pe care orice cetăţean responsabil, trăitor în această Ţară şi cu conştiinţa de bun român ar trebui să le semnaleze organelor cu atribuţii în domeniu?

Teama ca stare permanentă

Instaurarea în forţă a comunismului cu sprijin sovietic, în România, după 23 august 1944, nu era suficientă. El trebuia consolidat. Aparatul poliţiei politice a avut, în aceste condiţii, un rol esenţial. În numele „ascuţirii luptei de clasă”, a organizării şi manifestării „dictaturii proletariatului”, au fost încălcate brutal drepturi şi libertăţi democratice elementare. Acuzaţiile de „trădare”, „sabotaj”, „agent al imperialismului”, erau cele mai frecvente în primele două decenii de după 1948. Principala atribuţie a Securităţii în acei ani de început ai comunismului în România, a fost aceea de a inocula şi administra populaţiei un sentiment de frică permanentă. Aşa cum spunea Lenin, dictatura proletariatului însemna în fapt: „Puterea neîngrădită de niciun fel de lege sau regulament şi bazată direct pe folosirea forţei”, în care poporul revoluţionar „îşi creează propriul tribunal şi instituie forţa, creează o nouă lege revoluţionară”. Mijloacele de teroare utilizate de Securitate (acuzaţii publice în procesele - spectacol, arestări în miez de noapte, bătăile din anchete sau execuţiile sub pretextul încercării de evadare) au urmărit menţinerea fricii în rândurile populaţiei. Având la dispoziţie o justiţie obedientă, care nu făcea altceva decât să confirme pedepse prestabilite de Securitate, pe baza unor dosare instrumentate sub tortură, la mijlocul anilor '60, rezistenţa anticomunistă din România era practic anihilată, elitele politice şi culturale distruse, iar regimul comunist acceptat aproape cu resemnare de populaţie. Aşa cum scrie Marius Oprea în cartea sa „Banalitatea răului - O istorie a Securităţii în documente 1949-1989”, citez: „Represiunea impregnase cotidianul şi nu mai ieşea în evidenţă. Răul se banalizase, la capătul a două decenii de administrare a fricii cu o rigoare ştiinţifică”. Frica în stare difuză a fost mai întâi cultivată şi apoi doar întreţinută constant. Securitatea - care era asociată de omul de rând cu o imensă frică - reuşise performanţa de a pătrunde chiar şi în cele mai intime aspecte ale vieţii domestice.

Cine cu cine se culcă?

Prim-ministrul comunist Petru Groza, abia instalat la putere în 1945, sportiva Iolanda Balaş, marea cântăreaţă Maria Tănase, naistul Gheorghe Zamfir, istoricul Ştefan Pascu, dar şi multe alte personalităţi, mai mult sau mai puţin cunoscute, au făcut obiectul unei supravegheri discrete, în cele mai amănunţite amănunte ale vieţii lor intime. Despre tabieturile de zi cu zi ale celui mai important om din stat, din anul 1945, dr. Petru Groza, aflăm amănunte interesante. Iată, spre exemplu, ce scria în nota informativă un agent care-l avea în primire pe prim-ministru: „… La ora 13.40 a plecat de la adresa… ca să ia masa la dl. Meteş, pe strada domniţa Anastasia, nr. 8, unde a stat până la ora 18.45 când a plecat la cluburile Metropol şi Jokey Club. Acolo s-a întâlnit cu prinţul şi prinţesa Racoviţă… La ora 21.15 a trimis maşina să aducă o doamnă al cărui nume îl voi da ulterior şi care a rămas acasă cu dl. doctor”. Tot un agent de Siguranţă, într-o notă raport referitoare la cântăreaţa Maria Tănase, scria: „… a întreţinut relaţii cu Maurice Negrea, fost ataşat de presă al Agenţiei franceze Havas…”. Mai târziu, Securitatea are grijă să-şi „reactualizeze” informaţiile despre viaţa privată a artistei. „Mai este cunoscut faptul - se preciza într-un alt raport - că a fost amanta cunoscutului spion englez Negru Henri şi a avut legatură şi cu căpitanul Meţianu, de la Misiunea Britanică din Bucureşti…” Nici soţia marelui violonist Ion Voicu nu se încadra în normele moralei proletare. „Violonistul Ion Voicu - se menţiona într-un raport informativ - s-a recăsătorit cu actuala soţie, Creţu Maria Magdalena, un element uşuratic ce provine dintr-o familie de exploatatori.” „… în anul 1954 - scria un informator referitor la Zenaida Palli, cunoscută artistă lirică - a avut manifestări duşmănoase la adresa URSS. În prezent trăieşte în concubinaj cu numitul Garbis Zibian.” Din aceste amănunte, ca şi din altele, descoperim o instituţie bârfitoare care se uita prin „gaura cheii” căutând în mizeriile vieţii cotidiene. Doar că Securitatea nu spunea în gura mare ceea ce afla. Contabiliza, însă, totul în dosare bine păstrate în arhive. Pentru orice eventualitate…

Operaţiunea „Haos”. Cine controlează trecutul, controlează şi viitorul

În noile condiţii impuse de accederea în NATO şi atât de dorita şi clamata integrare în Uniunea Europeană, volens-nolens, România a trebuit să se conformeze cerinţelor ce vizau o reforma reală a întregului sistem. Dacă despre Securitate ca poliţie politică se vorbeşte tot mai mult, despre foştii activişti de partid (şi puii lor) „reciclaţi” după 1989, recuperaţi şi integraţi în mai toate structurile de putere şi decizie, se vorbeşte mult mai puţin. Drumul spre normalitate e încă lung şi cu foarte multe sincope. Toate partidele politice care s-au succedat la putere după 1989 au fost şi sunt legate ombilical de trecutul comunist pe care, prin diferite mijloace, mai mult sau mai puţin „ortodoxe”, încearcă să-l controleze, să-l escamoteze şi să-l rescrie după un „reţetar” propriu. În romanul „1984”, George Orwell spunea profetic: „Cine controlează trecutul, controlează şi viitorul… Rescrierea continuă a trecutului şi embargoul asupra informaţiei reale face parte din însăşi logica sistemului”. Aş vrea să cred că Orwell s-a înşelat, dar evoluţiile de pe scena politică românească par să-i dea dreptate. În fond, cine are informaţia are puterea, iar informaţiile se obţin întotdeauna prin oameni care sunt dispuşi să le ofere. Totul depinde doar de modalitatea prin care se obţin: bani, şantaj sau colaborare benevolă. Denunţurile sau delaţiunile nu sunt o invenţie a regimului trecut, dar ele au ajuns să cunoască un grad înalt de perfecţionare în timpul lui Nicolae Ceauşescu. „Cosmetizate” sub denumirea de „datorie de onoare” sau de „vigilenţă revoluţionară”, delaţiunile sau denunţurile trebuiau să probeze ataşamentul faţă de cei aflaţi la guvernare. Avalanşa de deconspirări din ultimul timp - devenită o adevarată isterie naţională ce seamănă din ce în ce mai mult cu „demascările” anilor '50 -, în care abundă informatori şi colaboratori ai Securităţii dovediţi, unii dintre ei nume până nu demult respectabile, ne arată, în primul rând, dimensiunea de-a dreptul halucinantă a fenomenului de poliţie politică din România comunistă. Ne arată, însă, şi multe aspecte sordide ale existenţei de zi cu zi. Tot în acest context, decredibilizarea unor categorii sociale, precum magistraţii, medicii, jurnaliştii, profesorii, militarii s.a. - prin inducerea în subliminal a neîncrederii şi dispreţului faţă de acestea -, nu poate să nu te pună pe gânduri. Cine stă de fapt în spatele acestui plan diabolic de discreditare naţională şi, mai ales, ce va urma? Nu uitaţi că dictaturile au apărut pe un fond de anarhie şi neîncredere, dar mai ales pe un fond de aşteptare a unei stări de normalitate ce întârzie să se aşeze în România. Orice s-ar spune însă, o democraţie chiar imperfectă este de preferat unei dictaturi cu pretins rol salvator.

Categorie: