Poetul George Echim la 65 de ani

De la Monorul Năsăudului la Chongqing (China) şi Santo Domingo (Republica Dominicană), via Braşov

În urmă cu ceva timp, tot în paginile „Condeiului ardelean”, într-un articol ocazionat de împlinirea a 63 de ani de viaţă ai poetului, promiteam cititorilor că voi mai scrie, în măsura spaţiului tipografic şi a „isprăvilor” sale literare, despre noile sale creaţii, dar şi despre Monorul natal şi bravii oameni ai acelor locuri. Au trecut de atunci doi ani pe care prietenul George i-a mai adăugat la cununa vieţii. De această dată, mi-aş începe articolul omagial cu localitatea natală a poetului - comuna Monor, „un nume atât de frumos şi enigmatic, încât trebuia să îşi găsească poetul”, cum spunea criticul literar Mircea Doreanu. Vorba tatălui meu: Trebuie să-l apreciezi pe om nu numai după performanţă, ci şi după „cei şapte ani de acasă”, care sunt izvorul performanţei.
Deci, ce înseamnă cei şapte ani de acasă pentru George Echim (foto)? Acasă este colţul de rai din Grădina Maicii Domnului în care s-a născut, este Monorul, este Gledinul, este familia, obştea, spiritualitatea, tradiţia şi obiceiurile celora în mijlocul cărora „a făcut ochi”. Din aceste considerente, câteva scurte date geografice ale locului şi mai multe informaţii istorice din mediului social în care a crescut, pot fi lămuritoare pentru formarea copilului, dar şi a celui care va deveni personalitatea de peste ani, căreia îi dedicăm acest omagiu la cei 65 de ani pe care-i va sărbători pe 3 martie 2016.
Aşezat în sud-estul judeţului Bistriţa Năsăud, la hotarul cu judeţul Mureş, în zona de trecere a dealurilor înalte de la poalele Munţilor Călimani spre Podişul Transilvaniei, pe valea râului Luţu, afluent al Mureşului, la o altitudine medie de 450 de metri faţă de nivelul mării, Monorul se întinde pe o suprafaţă de 52,98 km2, din care 240 ha în intravilan şi 5.058 ha în extravilan, acestea din urmă ocupate de păduri de foioase şi conifere, păşuni şi fâneţe. Are în componenţă sa două sate: Monor şi Gledin, cu peste 600 de gospodării şi o populaţie, după recensământul din 2011, de 1.390 de locuitori, din care 92,73% români şi 97,99% ortodocşi. Principalele ocupaţii ale locuitorilor sunt: creşterea animalelor, prelucrarea industrială a laptelui, cultura plantelor (cerealiere, prăşitoare, furajere, legume) şi practicarea în gospodăriile ţărăneşti a meseriilor casnice (ţesături, cusături, broderii). Aceste două sate, cu numai 1.390 de locuitori, Monor şi Gledin, au o bogată istorie şi numeroase personalităţi care s-au afirmat din mijlocul lor pe plan naţional. O legendă, pe care un fiu al satului - prof. univ. Grigore Ţâra, a ţinut să o aducă la cunoştinţa opiniei publice (volumul „Urmaşii lui Glad”, Editura „Universitatea Transilvania”, Braşov, 2009), susţine originea voievodală, vechimea milenară şi spiritualitatea creştină a locuitorilor acestor sate. Dintr-o societate exclusiv ţărănească, monorenii se laudă, pe bună dreptate, că din rândul lor au ieşit, pe parcursul câtorva generaţii, nu mai puţin de 14 doctori în ştiinţe, unul la mai puţin de 1.000 de locuitori (raportat la actuala populaţie), iar primul doctor român în ştiinţe matematice, Paul Tanco, al cărui nume îl poartă cu mândrie Şcoala Gimnazială din localitate, era din Monor, absolvent al doctoratului la Graz (Austria), în 1872. Astăzi, monorenii se mai mândresc cu scriitorul, eseistul, dramaturgul şi istoricul literar prof. univ. dr. Teodor Tanco, ajuns la venerabila vârstă de 91 de ani, care a inaugurat şi conduce, chiar şi în prezent, propriul Muzeu Literar „Teodor Tanco”; cu etnologul, muzicologul, dirijorul şi omul de radio Gelu Furdui, care este cinstit şi dânsul de consătenii săi începând din anul 2014, la Casa Memorială „Gelu Furdui” situată în sediul Centrului Cultural; cu inventatorul dr. ing. Ilie T. Echim, unchiul lui George; cu specialistul şi cercetătorul în horticultură, creatorul de noi soiuri, dar şi poetul Theodor G. Echim, fratele mai mare al eroului nostru, cel de-al 7-lea din cei 9 copii ai familiei Echim, şi nu în ultimul rând, cu avocatul şi interpretul de muzică populară, dar recunoscut pe meridianele lumii pentru valoroasa sa creaţie poetică - George G. Echim. Demn de remarcat este faptul că autorităţile locale, ca dovadă a preţuirii de care se bucură toţi doctorii în ştiinţe născuţi din rândul monorenilor, le-au dedicat nu mai puţin de şapte plăci comemorative şi omagiale, aşezate pe frontoanele caselor natale ale acestor fii ai satului, în scopul de a rămâne pururea vii în memoria colectivă a obştii. Astfel de semne ale recunoaşterii valorii întâlnim la casele cu nr. 361 dedicată doctorului în ştiinţe - matematică Paul Tanco; nr. 92 - doctorului în istorie Valer Seni, doctorului în medicină Laura Seni; nr. 99 - doctorului în istorie Aurel Moldovan; nr. 174 - doctorului în medicină Petru Neagoş; nr. 98 - doctorului în medicină Constantin Titieni, doctorului în drept Ioan Titieni, doctorului în drept Petre Titieni; nr. 113 - doctorului în geografie Laurian Someşanu; nr. 386 - doctorului în ştiinţe tehnice Ilie T. Echim, doctorului în agronomie Theodor G. Echim, ultimul fiind singurul aflat în viaţă la ora actuală. Ce mândrie poate fi şi cum poate tresălta pieptul unui copil monorean când tece pe lângă atâta istorie a strămoşilor lui? Ce îndemn şi motivaţie spre învăţătură pot fi mai mari, în mersul său spre şcoală, decât acela de a urma exemplul înaintaşilor? Bravo monoreni! De multe ori, bravo!
A existat, aş putea spune, şi o frumoasă, benefică şi îndelungată competiţie între cele două sate componente privind numărul personalităţilor locale. Din Gledin provin călugărul-cărturar Pahomie, Episcop de Roman (1706-1711), astăzi Sfântul Pahomie de la Gledin; Mitropolitul Moldovei, învăţatul Iacob Stamate (1764-1803), nepot al Sfântului Pahomie; mama istoricului şi scriitorului Vasile Netea, Lucreţia Onigaş şi nu mai puţin de 22 de profesori universitari, scriitori, publicişti, colonei, medici, profesori, nominal enumeraţi de cotidianul bistriţean „Răsunetul”, din 7 august 2013. Chiar şi un înalt demnitar al timpurilor noastre, Mircea Duşa, fost ministru al Apărării Naţionale, are tangenţă cu Gledinul prin mama sa, Anuca Maier, care provine din mica obşte a satului.
„Cei şapte ani de acasă” au însemnat şi tinda bisericii creştine, dascălul şi cartea bisericească, influenţa sa spirituală manifestându-se asupra obştii de la primele lăcaşuri de cult, amintite de pe timpul lui Glad, al bisericuţelor de lemn din Monor şi Gledin sau al mănăstirilor, schiturilor mănăstireşti, sihăstriilor, indiferent cum li s-a spus „Ruga” din Dosul Piscului, „Obursie dictum”, „Forţa”, „Mănăstirea” sau „Obârşia”, cât şi a cărţilor de învăţătură trimise de înalţii ierarhi plecaţi de pe aceste meleaguri pentru buchisirea învăţăceilor („Apostolul de la 1704” sau „Antologhionul de Râmnic” din 1766). Toate acestea au pus primele temelii la baza cunoaşterii umane cu multe secole în urmă. „Mănăstirea Monorului, datând de la începutul acestui veac (al XVII-lea - n.n.), avea o vestită şcoală pe care o cercetau mulţi tineri viitori dieci şi preoţi de pe valea Mureşului de sus, din jurul Reghinului şi de pe Câmpie. Mai ales sub conducerea luminatului şi energicului călugăr Petru Dositeiu Pop (1760-1794), ies de aici o serie de preoţi cari fac frumoasă figură de cărturari şi conducători ai obştii româneşti… Cuvinte de aleasă preţuire la adresa acestei şcoli, ne spune mai departe Teodor Tanco, citându-l pe Nicolae Albu din a sa Istorie a învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, avusese şi Petru Maior pe când se găsea în părţile acelea.” Chiar şi atunci când Monorul, la 13 noiembrie 1766, devine sat grăniceresc şi Statutul grăniceresc devine „legea” care va sta la temelia organizării instituţiilor culturale, sociale şi naţionale din ţinutul Năsăudului, tot energicul egumen, coborât de la mănăstire, Petru Disiteiu Pop, a fost întâiul învăţător al şcolii triviale” (şcoli primare laice înfiinţate de statul habsburgic în satele grănicereşti), iar satul fiind „între primele trei localităţi unde se înfiinţează şcoli triviale”. Până la sfârşitul veacului al XVIII-lea, ne mai spune prof. univ. dr. Teodor Tanco, şirul dascălilor de la triviala din Monor a fost completat cu alţi harnici slujitori: George Echim (desigur un vrednic înaintaş al eroului articolului nostru - n.n.), George Berar, Afanasie Morariu, Pavel Pop şi Grigore Bruta. Iată ingredientele succesului şi ale emulaţiei intelectuale monorene - preoţii şi monahii cu har şi învăţătură în folosul discipolilor lor şi inteligenţa oamenilor învăţaţi din fruntea obşti în slujba binelui comunităţii. Adăugaţi la toate acestea bunul simţ, dârzenia, inteligenţa şi truda până la sacrificiu, din fragedă copilărie, a ţăranului român ardelean şi avem tabloul complet şi corect al monoreanului înarmat de obştea sa de a da piept cu viaţa şi societatea epocii. „Virtus Romana Rediviva”, înscris pe stemele şi stindardele grănicerilor năsăudeni (Al II-lea Regiment Valah de Infanterie Grănicerească nr. 17 - care forma Districtul Grăniceresc Năsăud), poate cel mai eficient îndemn la reînvierea romanităţii subjugate de opresorul străin, a devenit în timp o starea de fapt a grănicerilor din Monor şi a ţâncilor lor care au supt această „învăţătură” de la sânul mamei.
Aceasta a fost „acasă”, acestea au fost educaţia şi învăţătura părintească dată copilului George G. Echim care a plecat din Monor, la 14 ani, pentru a urma şcoli mai înalte. Prin munca, talentul şi tenacitatea sa a parcurs etapă de etapă, dovedindu-se a fi un învingător al greutăţilor şi piedicilor impuse de societatea în care a trăit şi de răutăţile oamenilor şi ale vremurilor. A străbătut timpul şi spaţiul, întotdeauna cu fruntea sus până la cei aproape 65 de ani pe care-i va aniversa peste câteva zile. Şi-a întemeiat o frumoasă familie, a fost şi este apreciat de colectivităţile în care şi-a desfăşurat şi-şi desfăşoară activitatea, a obţinut numeroase onoruri, premii şi diplome, a fost ales lider în diferite asociaţii şi organizaţii ale societăţii civile, şi-a făcut numeroşi prieteni printre care mă bucur şi sunt foarte onorat să mă număr. Creaţia sa poetică, sugerată de însăşi titlurile volumelor cât şi al poeziilor sale, ne conving de această luptă permanentă cu viaţa, în care amărăciunile, speranţele, reuşitele, marile succese şi iubirile îşi au curgerea lor cronologică şi implacabilă. Am scris, pentru a-l face cunoscut cititorilor „Condeiului ardelean”, pe măsura înţelegerii mele de istoric-cercetător, a trăirilor şi căutărilor transmise mie, cititorului, de un poet, dar, în esenţă, apelând la critica literară a specialiştilor, privind valoarea creaţiei poetice a avocatului-poet George Echim în volumele sale: Identitate, Împliniri, Frumoasa cale şi, mai cu seamă, în revista Claviaturi. Această publicaţie braşoveană de poezie, al cărei redactor-şef este, l-a făcut cunoscut prin frumuseţea poeziei, valoarea şi redarea ei în paginile revistei, tocmai în îndepărtata Chină, la Chongqing, unde Comitetul Director Internaţional al Centrului Internaţional de Traducere şi Cercetare a Poeziei a conferit poetului George Echim, din România, Diploma de „Cea Mai Bună Revistă Internaţională de Poezie apărută în anul 2014”.
Despre recentul volum, Zori de amurg - Sonete, apărut la Editura „Transilvania Expres”, Braşov, 2015, 176 p., pentru început, voi da condeiul, pentru a-şi aşterne părerile şi gândurile, criticului literar ieşean Constantin Mănuţă, membru al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Iaşi: „Sunt fericit să mă număr printre aceia care au scris recenzii şi prefeţe la volumele anterioare ale poetului unde afirmam că George Echim este o voce lirică distinctă în spaţiul literar al Braşovului şi nu numai, cu o creaţie bogată şi diversă, izvorând dintr-o bogată experienţă de viaţă, rod al trăirilor interioare, autentice şi al zbaterilor dilematice şi existenţiale care i-au marcat definitiv personalitatea artistică. Întreaga poezie este cuprinsă de acel fior metafizic al iubirii eterne faţă de oamenii din jurul său - dimensiune orfică şi ontologică a unei poezii de tip reflexiv, redimensionată la scara valorilor cosmice şi terestre. Scriitorul pe deplin format George Echim crede în forţa creatoare a cuvântului, în miracolul personal de mare răspundere morală şi artistică. Din punct de vedere compoziţional, asemănarea dintre volumele anterioare de poezii şi acesta de sonete ar consta în existenţa motto-urilor şi explicaţiilor de rigoare din subsolul paginii… Natura văzută în toată splendoarea ei cu anotimpurile sale, poetul şi poezia, rostul şi menirea poetului în lume, efemeritatea omului pe pământ în opoziţie cu eternitatea naturii, invocarea divinităţii şi rostul rugăciunii în existenţa umană, timpul, iubirea etc.. Sunt doar câteva teme şi motive poetice care stau la baza volumului de versuri, unele dintre ele prezente şi în cărţile anterioare”. Un alt poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Braşov, Mircea Doreanu, concluzionează astfel noua apariţie editorială a poetului-avocat: „Sub titlul paradoxal Zori de amurg, George Echim încărţuieşte o carte densă, cuprinzătoare de sonete în care respectă cu străşnicie sfântul endecasilab. Lirismul este mereu placat pe realitate, uneori chiar cu un grăunte de umor ca în suava, copilăroasa dragoste având-o ca protagonistă pe văcuţa Viola. Rigoarea, intransigenţa intelectuală şi formală consună cu aceea morală, fac din carte o creaţie rezistentă şi atractivă. Apetitul şi talentul muzical cu care este înzestrat poetul se reflectă neştirbite în vers, iar sonetele care se încheie aforistic sau apoteotic (printr-un vers puternic) pot face cinste oricărei antologii. … Prea multe poeme-cearceaf se scriu acum, prea multă lălăială încearcă (dă, mai bine) să ia locul muzicii. Se scrie prea multă „proză pe verticală”, spune George Echim. În această situaţie, constrângerea formelor fixe, între care sonetul este rege încoronat, nu mai apare ca masochism textual, devine o eliberare. Şi în cazuri ca al cărţii lui George Echim, sentimentul, senzaţia libertăţii sunt dăruite şi cititorului”.
Sonete alese din volumul Zori de amurg au fost traduse în limba spaniolă de poetul sibian Ioan Friciu şi publicate, la crucea dintre ani, printre alte ţări hispanice şi în Republica Dominicană, o ţară insulară din America Centrală aflată în nordul Mării Caraibilor. Cristofor Columb când a descoperit această insulă a „botezat-o” La Espanola (Mica Spanie), fiind declarată ca cel mai frumos pământ din „Lumea Nouă”. Statul ocupă o suprafaţă de 2/3 din insula pe care o împarte cu Haiti, aflat în partea sa vestică. Suprafaţa Republicii Dominicane cuprinde 48.730 km2, iar populaţia numără peste 10 milioane de locuitori de limbă spaniolă. Ecourile la bijuteriile poetice ale creaţiei echimeniene publicate în revista literară „Primicias” din capitala ţării Santo Domingo, nu s-au lăsat aşteptate. Iată ce scria poetul dominican Enrique Antonio Sanchez Liranzo, în aceeaşi revistă literară din 11 ianuarie 2016, privind două dintre sonetele cuprinse în volumul Zori de amurg: „Amurguri” şi „La primăvară”. „... Poezia „Amurguri” este una dintre bijuteriile cele mai sincere şi frumoase, dintre cele mai romantice la care literatura română se raportează. Traversând frontierele prin imaginaţia gândului ne face să ne amintim de acele apusuri de soare (amurguri) care cad peste Câmpiile Elysee ale istoriei noastre”. Referindu-se la cel de-al doilea sonet, Enrique Antonio Sanchez Liranzo completează impresiile deosebite lăsate de lecturarea acestuia astfel: „Poezia lui George Echim este ca un aer proaspăt care înmugureşte lângă un izvor fermecat, pasional şi juvenil, oferindu-ne parcă parfumul primăverii pentru a ne delecta cu un bogat şi fin profil al poeziei senioriale în timpul proaspetei primăveri, aşa cum a putut să demonstreze în superba poezie „La primăvară”. Este una dintre poeziile cele mai suave şi sentimentale care a ajuns la noi în acest timp, al Sărbătorilor Naşterii Domnului, pentru a ne delecta cu sentimentul de iubire şi de natură însăşi. La George Echim natura are un sens subtil care ne fascinează prin lectură, ne încântă prin farmecul romantismului şi iubirea poetică a timpului nostru în comuniune cu natura creată de Dumnezeu. ... Dacă Echim nu este cel mai bun poet român, cu siguranţă el este printre cei mai buni ai acestui timp. Născut în România, în 1951, ne-a încântat pe termen lung cu poezia sa romantică şi sentimentală plină de originalitate privind natura timpului nostru”.
Dragul meu prieten, acum, la ceas aniversar, etapă de bilanţ în viaţa oricărui om, mă înclin cu respectul cuvenit în faţa sufletului tău frumos şi onest, născut să creeze şi să dăruiască comori poetice, folclorice şi bucurii celor apropiaţi! Cu preţuirea şi sincera consideraţie pentru identitatea, împlinirile şi frumoasa cale pe care ai străbătut-o până acum, îţi urez „La Mulţi şi Fericiţi Ani!”, în „zorii amurgului”, spre noi şi multe împliniri viitoare!

Te îmbrăţişează al tău prieten, Bebe Stancu

Categorie: