Poezia - vibrantă chemare la luptă, cu ecou în veacul nostru

20 septembrie 2014 - 148 de ani de la naşterea poetului George Coşbuc

După o încântătoare monografie a satului românesc din anii tinereţii, poetul George Coşbuc, ajuns la vârsta maturităţii, descifrează rostul glăsuitorului în numele neamului şi exprimă revolta împotriva oprimatorilor, rosteşte chemarea directă la luptă pentru libertate, pronunţă curajos ameninţarea aspră la adresa celor care îi tratau pe români ca robi pe moşiile lor.
Trecut în România cu sufletul înfăşurat în problemele grave ale vieţii românilor transilvăneni, Coşbuc se înfăţişează ca un propagator al mândriei neamului, cu semeţia celui care refuză să recunoască starea de rob, cu încredere în „viaţa multă” care va veni pentru naţia română şi avertizează că românul nu-i „urzit să fie slugă”:

„Robi, meniţi prin jocul sorţii,
Noi ai chinului am fost,
Însă nu, şi nu, ai morţii!
Nu cătăm noi adăpost
Nici în milă, nici în rugă;
Asta cear-o de la voi
Cei ursiţi să fie slugă,
Dar n-o cereţi de la noi!
Vom răbda, privind în faţa
Orişicui şi-a orice chin,
Că noi ştim că-i multă viaţa
Şi în noi, şi-n cei ce vin.”
(„Pentru libertate”)

Este acesta un crez al tuturor românilor, de când ei s-au afirmat în străfundurile istoriei ca seminţie de sine stătătoare:

„Din zei de-am fi scoborâtori,
Cu-o moarte toţi suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău sau moş îngârbovit,
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.”
(„Decebal către popor”)

Şi nu doar atunci: cu tăria de a înfrunta moartea, cel aflat în serviciul apărării Ţării nu o dată a stârnit admiraţia duşmanului. Pornind de la ostaşul simplu prins de duşman, care, întrebat: „Toţi sunt aşa curajoşi ca tine?”, el a răspuns: „Eu sunt cel mai prost, că de aceea m-aţi prins”, răspuns care i-a adus eliberarea (baladă populară), până la exemplele înscrise în istorie de domnii Ţării, precum tăria lui Brâncoveanu, care răpune până şi sufletul turcului, sau tăria lui Mircea cel Bătrân, spusă modest, dar sigur: „Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti!”.
Această sumeţie a românului, susţinută de credinţa în dreptate, hrăneşte sufletul profetic şi ameninţător al poetului cu fapte din istoria de glorii a înaintaşilor, care nu-i dă slobozenia de a se declara învins:

,,Prigoniţi de soarte noi?
Slabi şi de virtute goi?
Laşi copii din taţi eroi?
E minţit cuvântul!”
(,,In opressores”)

„Scrisă în 1894, cu prilejul faimosului proces al MEMORANDUMULUI şi difuzată în Transilvania, clandestin, sub formă de foi volante, poezia, cu tot caracterul ei ocazional, izbuteşte să imprime indignării şi voinţei de luptă un accent pasional prin care versurile stârnesc şi astăzi, după atâta vreme de la săvârşirea evenimentului ce le-a inspirat, ecou în conştiinţa cititorului:

„Staţi cu mâna-n sân, flăcăi?
N-auziţi plângând prin văi?
Ceru-i roşu de văpăi
Şi se umflă vadul:
Dumnezeu ni-e-ntr-ajutor!
Dacă şi el e de-al lor,
Nu-l mai vrem ocrotitor,
Ne-nfrăţim cu iadul.

Prindeţi ce vă cade-n mâini
Şi-i loviţi la mir, români,
Că-i la noi acasă!”
(Dumitru Micu, Studiu introductiv, George Coşbuc,
Versuri , Editura „Pentru Literatură şi Artă”, 1961, p. LXXXI)

Toate aceste poezii îşi găsesc ecoul în sufletul românului de astăzi, când asupra Ţării sale pândesc păsări negre, revenite şi abătute din nou cu lăcomia nomadului disperat şi cu pofta de a-şi însuşi ce nu-i aparţine.
Considerată „Marseillaiza” românească, poezia „Noi vrem pământ!” reprezintă o declaraţie istorică de apartenenţă, deoarece „Cu sânge cald l-am apărat”, şi demască atitudinea de atunci a veneticilor, când, deşi trăia la el în Ţară, românul n-avea pământ „nici pentr-un mormânt”, şi de astăzi a iredentiştilor, care sunt porniţi spre a-şi lărgi iarăşi graniţele, făcând temenele în faţa puterilor lumii, mai de vor găsi o nouă Vienă. Pentru ei pământul Transilvaniei nu este decât sursă de venituri, urmare darului cu care Dumnezeu l-a înzestrat, în timp ce pentru români, cei cu rădăcini adânci în glie: „Pământul nostru-i scump şi sfânt / Căci el ni-e leagăn şi mormânt!”.
Ca şi în celelalte poezii de atitudine socială, oratorul popular, care vorbeşte cu glasul poetului, este pătruns, în „Noi vrem pământ!”, de conştiinţa forţei pe care o reprezintă masele oropsite. Această conştiinţă (nicidecum disperarea) autorizează fulminantul strigăt din final, încărcat de expresivitate:

„Să nu dea Dumnezeu cel sfânt
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!”
(idem, Dumitru Micu)

E jurământul pe care-l rosteşte azi tot Ardealul românesc, ameninţat din nou de jafuri funciare, de ruperi din teritoriul Ţării, de către cei a căror viaţă s-a derulat în decursul istoriei doar stăpâniţi de ură, de gâlceavă cu vecinii, de morbul crimei. Trăim însă într-un veac nou, când niciun popor nu va mai admite jaful şi umilinţa în propriul teritoriu. Aşa că noi vrem pământul nostru, nu al altora! L-am redobândit cu mari jertfe, pentru că am refuzat „Să mai trăim cerşind mereu” ce era al nostru.
„Fără Coşbuc, ne-ar fi mult mai greu să ne cunoaştem pe noi înşine ca popor” (Dumitru Micu), pentru că fiecare român se recunoaşte alături de el „suflet în sufletul neamului”:

„Sunt suflet în sufletul neamului meu
Şi-i cânt bucuria şi-amarul -
În ranele tale durutul sunt eu
Şi-otrava deodată cu tine o beu
Când soarta-ţi întinde paharul.
Şi-orcare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci,
Unindu-ne steagul şi larul,
Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul.”
(,,Poetul”)