(+) Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile)

Crucea şi Cincizecimea

8 iunie

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul nostru Iisus cel Înviat, după ce am petrecut împreună şi am fost părtaşi la minunata Înălţare a Domnului Hristos, iată ne pregătim cu sufletul şi mintea noastră de a primi ceea ce Domnul Iisus a promis ucenicilor şi celor dimpreună cu ei că va trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului care va lumina viaţa până la sfârşitul ei. Astfel, iubiţilor, m-aş apropia de Cincizecime prin Cruce, căci ele sunt inseparabile în Ortodoxie. Legătura interioară dintre aceste două evenimente formează temelia şi oferă întreaga paradigmă a spiritualităţii ortodoxe, a vieţii liturgice şi reflecţiei teologice, îndeosebi în ce priveşte teologia îndumnezeirii. Doar prin această legătură putem înţelege paradoxul vieţii duhovniceşti.
Legătura inseparabilă dintre Cruce şi Cincizecime în Ortodoxie se bazează mai întâi pe legătura veşnică dintre Fiul şi Duhul. Aşa cum spunem în Crez, Fiul e „născut din Tatăl”, iar Duhul Sfânt „purcede din Tatăl”. Aceste formule exprimă relaţia veşnică dintre Cei doi şi Tatăl. Dar Fiul şi Duhul nu există Unul lângă Celălalt, astfel încât naşterea Fiului şi purcederea Duhului să fie acţiuni separate, fără legătură între ele. Sfinţii Părinţi au lămurit, ulterior, că Duhul purcede de la Tatăl prin Fiul, odihneşte în Fiul şi e arătat de Fiul Tatălui. Fiul şi Duhul sunt din veşnicie într-o relaţie reciprocă Unul cu Celălalt, sălăşluiesc Unul în Altul şi sunt întotdeauna împreună. Aşa cum scrie Sfântul Irineu al Lyonului, Ei sunt „cele două mâini” ale Tatălui.
Inseparabilitatea veşnică a Fiului şi Duhului se manifestă în întreaga economie a mântuirii; în întruparea, lucrarea, moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu. Acest fapt este descris în Evanghelii: Duhul e prezent la întruparea Fiului umbrind-o pe Fecioara Maria (Luca 1, 35), El rămâne peste pruncul Iisus când acesta creşte (Luca 2, 40), e peste El atunci când citeşte în sinagogă (4, 18), coboară şi rămâne peste El la botezul Său (Luca 3, 22), Îl conduce în pustie pentru a fi ispitit (Luca 4, 1), alungă diavolii (Matei 12, 28), e prezent la moartea Sa pe Cruce când Iisus „îşi dă Duhul Său” şi realizează Învierea Sa din morţi (Romani 8, 11). Duhul Îl aduce pe Fiul în lume şi este apoi trimis în lume de Fiul: Iisus se roagă ca Mângâietorul care va veni să continue lucrarea lui Hristos, aducând aminte cuvintele Lui şi chiar învăţându-i El Însuşi pe ucenici. Duhul care L-a înviat pe Iisus e la rândul său dat de Hristos Cel înviat: „A suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!” (Ioan 20, 22).
Cum vedem noi, credincioşii, Cincizecimea unită cu Crucea? Într-adevăr, dacă activitatea Mântuitorului Iisus s-ar fi sfârşit pur şi simplu cu moartea Sa pe Cruce, mesajul şi persoana Sa ar fi fost învăluite în ambiguitate. Învierea Sa a lămurit Crucea. Dar nimeni n-a fost martor la Înviere. De aceea, după Învierea Sa, Iisus Însuşi a început să Se arate ucenicilor, dezvăluindu-le adevărata natură a lucrării Sale mesianice şi sensul pătimirilor şi morţii Lui (Luca 24, 26, 46). A făcut aceasta dându-le tuturor evidenţa empirică a Învierii Sale pe care o doreau, mâncând cu ei, lăsându-l pe Toma să atingă coasta Sa etc.. La fel de important, Hristos „le deschide minţile” ca să înţeleagă Scripturile şi motivele pătimirilor Sale (Luca 24, 32, 45), pe care nu le-au înţeles mai înainte. Astfel, Învierea a lămurit Crucea.
Chiar şi după toate acestea, până la pogorârea Duhului Sfânt n-a existat învăţătura, apărare, Botez sau alte Taine. În acea zi a fost dat Duhul, a fost predicată Evanghelia, iar Petru a botezat 3.000 de bărbaţi. Ucenicilor li s-a dat puterea de a explica Crucea şi începând de atunci au fost conduşi în lucrarea lor de Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, Învierea şi „multele sale semne doveditoare” n-au fost de ajuns - a fost nevoie de Duhul. Astfel, Cincizecimea a lămurit Învierea.
Duhul e baza mărturiei, pentru că „nimeni nu poate spune: Iisus este Domn, decât în Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12, 3).
Am putea rezuma astfel: fără Duhul Sfânt nu există Hristos (Întrupare, Înviere). Fără Hristos nu există Cincizecime. Fără Cincizecime nu există propovăduire, apologetică, botez. Fără Duhul Sfânt nu există Evanghelie. Atât prin întreaga lucrare a lui Hristos în Evanghelii, cât şi prin continuarea ei de către apostoli în Fapte şi în Epistole suntem conduşi spre legătura inseparabilă dintre Fiul şi Duhul şi spre reciprocitatea celor două mari opere ale Acestora, Crucea şi Cincizecimea. Biserica e marea operă atât a Fiului, cât şi a Duhului.
Inseparabilitatea şi interdependenţa Crucii şi Cincizecimii se manifestă de-a lungul întregii noastre Tradiţii creştine ortodoxe. Mai întâi, ea este o paradigmă a înţelegerii luptelor vieţii duhovniceşti. Prin ea recunoaştem că atunci când Dumnezeu ne trimite în vieţile noastre o cruce, e pentru a ne pregăti să primim pe Duhul Sfânt; şi, la fel, când ne trimite harul şi puterea Duhului Sfânt, e ca să ne pregătească pentru următoarea noastră cruce. Aceste două momente sunt adeseori simultane. Asta pentru că Dumnezeu vrea să fim inspiraţi, şi nu exaltaţi. Asta explică şi măreţia şi frumuseţea lăcaşurilor noastre bisericeşti care e inseparabilă de tradiţiile noastre ascetice; una nu poate exista fără cealaltă. Străbate şi tradiţiile noastre liturgice, unde e evident (mai ales la sfinţirea Euharistiei) că Duhul Sfânt nu e dat niciodată fără preotul (adică Hristos) care face semnul Crucii. Nu există mai mare mărturie a unităţii dintre Cruce şi Cincizecime în viaţa Bisericii Ortodoxe decât sfinţirea Euharistiei, care şi ea are loc cu invocarea Duhului Sfânt atunci când preotul face semnul Crucii.
Prin urmare, fraţilor, în creştinismul ortodox toate binecuvântările şi cele bune le aşteptăm ca daruri ale lui Dumnezeu care vin prin ascultare şi iubire. Dar nu le aşteptăm fără nicio calificare. Unicul şi atotcuprinzătorul Dar al lui Dumnezeu e Fiul Său în Duhul Sfânt - şi acest dar nu poate veni fără Cruce. Dar nici nu depindem de noi înşine: ne dăm seama, aşa cum a făcut-o Pavel, că harul Duhului Sfânt ne face în stare să ne ducem Crucea împreună cu Hristos. La fel, Duhul ni se dă numai primind Crucea. Cele două sunt inseparabile şi interdependente.
Lumina Învierii, slava şi darurile lui Dumnezeu în Duhul redau omenirii adevărata ei frumuseţe. Rugăciunea, bucuria şi frumuseţea nu se exclud unele pe altele în Ortodoxie. Dimpotrivă, sunt necesare unele altora. Acesta e echilibrul unic al sfintei noastre Tradiţii ortodoxe: Crucea, Învierea şi Cincizecimea, inseparabile ca marele dar al lui Dumnezeu pentru înnoirea omului.
Creştinismul ortodox e prin excelenţă o forma „harismatică” de creştinism, o viaţă în Duhul Sfânt. Orice slujbă în Biserica Ortodoxă - atât comună, cât şi privată - începe cu chemarea Duhului Sfânt prin rugăciunea „Împărate ceresc”. Întreaga Biserică, ca şi fiecare credincios, e chemată să trăiască o Cincizecime perpetuă.
„Unde e Biserica, acolo e Duhul Sfânt. Şi unde e Duhul Sfânt, acolo e Biserica”, spunea Părintele Iustin Pârvu.
Biserica inspiră pe Duhul (prin invocare) şi expiră Duhul (prin binecuvântări) într-o continuă respirare a vieţii lui Dumnezeu. Făcând asta, Biserica îşi exprimă conştiinţa că Duhul rămâne în Biserică, dar nu e posedat de aceasta - Biserica însăşi având nevoie de o înnoire continuă printr-o chemare neîncetată a prezenţei Duhului.
Prezenţa Duhului Sfânt dă Bisericii Ortodoxe şi sfintelor ei slujbe sentimentul simultan de intimitate şi transcendenţă, de familiaritate locală şi viziune universală, al experienţei apostolice unice de a fi în prezenţa lui Hristos Care transcende timpul şi spaţiul. Prezenţa Duhului Sfânt e criteriul ultim al Ortodoxiei. Astfel, în Biserica Ortodoxă fiecare duminică nu e numai o prăznuire a Învierii (o împărtăşire de prezenţa jertfită şi slăvită a lui Hristos în Euharistie), ci şi o nouă Cincizecime, Duhul fiind chemat să vină nu numai asupra darurilor oferite, ci şi asupra tuturor celor prezenţi. Prezenţa Sa e simţită în acele biserici unde credincioşii se străduiesc să comunice cu Dumnezeu, luptă să-L cunoască, să-I urmeze poruncile în toate lucrurile şi s-au angajat cu hotărâre să ducă ei înşişi o viaţă în Hristos, în asceză şi rugăciune. În astfel de locuri, credincioşii „coboară” Duhul în mijlocul lor „luând asupra” lor crucile lor. El „vine” acolo unde e chemat şi „sălăşluieşte” acolo unde e binevenit. Energia şi prezenţa Lui devin atunci evidente: biserica înfloreşte cu bucurie, entuziasm smerit şi iubire. Sfinţenia şi prezenţa Sa din altă lume sunt simţite concret. Provocarea noastră e să-I ascultăm glasul blând în inimile noastre tot timpul şi în orice împrejurare, fără greşeli. Acest lucru începe luând în serios cuvintele rugăciunii „Împărate ceresc”: Vino şi Te sălăşluieşte la noi! Amin.