Politicieni români, apăraţi-vă şi înălţaţi-vă neamul!

„Din 1989 încoace, în Statul Român este continuată destabilizarea!”, scria, recent, cunoscutul cercetător şi istoric clujean Vasile Lechinţan, neînfricat luptător pe baricada apărării demnităţii noastre împotriva celor care mereu dau cu târnăcopul la temelia Statului Naţional Unitar Român. Din 1989 încoace are loc continua ofensivă a şovinismului maghiar, cu toate formele lui dezlănţuite, mai ales împotriva sintagmei „stat naţional unitar” din articolul 1 din Constituţie, cuiul sâcâitor din talpa celor care doresc o Românie „stat multinaţional”, în pofida celor 89 la sută români, pentru a fi mai uşor, astfel, federalizată. Or, alături de Imnul de Stat şi de Tricolor, sintagma „stat naţional unitar” face parte din simbolurile statalităţii româneşti.
Aproape zilnic, prin aşa-zisul ţinut secuiesc - şi nu numai -, prin mass-media maghiară este insultat poporul român, sunt terfelite Ţara, Constituţia, Tricolorul, Armata, Poliţia, Jandarmeria! De unde ni se trag toate? Vom aduce câteva exemplificări după evenimente petrecute în ultima vreme!
Cel mai ruşinos compromis, cu consecinţe nefaste, prelungite în timp, este acel protocol, acord de colaborare, pentru o alianţă politică parlamentară şi guvernamentală, semnat în mare taină, departe de urechile şi ochii românilor, între USL şi UDMR, încheiat la 1 octombrie 2012. O clară trădare a intereselor româneşti, tocmai de către Victor Ponta, premierul care, la luarea puterii de către USL, trâmbiţa că, niciodată, UDMR nu va mai fi la guvernare, şi de Crin Antonescu - din partea Uniunii Social-Liberale -, de Kelemen Hunor şi Borbely Laszlo - din partea struţo-cămilei. O realitate! Nu vorbe, nu bârfe, nu închipuirile cuiva, nu diversiunile vreunui duşman politic, nu scenarii puse în operă de vreun înrăit PDL-ist! Aici este vorba despre un document scris şi de comun acord semnat. Ciudat. Fără nicio reţinere şi fără rezerve! Ce prevedea protocolul secret, actul acesta al trădării? Că, în cazul că USL va obţine majoritatea, să anunţe, încă în seara alegerilor, că UDMR va fi cooptată în majoritatea parlamentară şi în structurile guvernamentale. Iar UDMR se angaja să anunţe, tot în aceeaşi seară, că va susţine USL, în cazul că aceasta nu va obţine majoritatea parlamentară, pentru un Guvern USL-UDMR. În plus, UDMR cerea consultări pentru modificarea Constituţiei, mai precis a articolului 1 din Legea fundamentală, regionalizare, posturi în structuri deconcentrate la nivel judeţean şi local, înfiinţarea liniei maghiare, prin departamente separate, la UMF Târgu-Mureş, modificări ale Legii Educaţiei Naţionale. Cum s-au petrecut lucrurile ştim cu toţii. Cu toate că USL a obţinut peste 60 la sută, în seara de 9 decembrie 2012, Victor Ponta anunţa, de la Târgu-Jiu, că i-a telefonat el, felicitându-l pe Kelemen Hunor, preşedintele struţo-cămilei (pentru victoria cu 5 la sută!), invitându-i pe udemerişti la guvernare. Lovitură de teatru! În loc să meargă Mahomed la munte, lucrurile se petreceau tocmai invers, mergea muntele la Mahomed. O ruşine! Un anunţ care îi şoca pe români. La protestele românilor, ardeleni mai ales, sub presiunea presei (care l-a supărat la culme pe premier!), Victor Ponta a cedat. A avut loc ruperea lanţului la guvernare a UDMR. Semn că a cam înţărcat Joiana şi că s-a pus capăt, deocamdată, pretenţiilor exagerate ale duşmanului tradiţional şi bătutului cu pumnul în masa Puterii. UDMR a fost expediată acolo unde-i este locul, în Opoziţie, adeverindu-se spusele românului: „Nu-i de vină acela care mănâncă şapte pâini, ci acela care i le dă!”. N-a primit UDMR, spre marea ei supărare, cele şapte pâini la care visa, fiind scoasă din cărţile guvernării! Că tonul l-a dat Dan Voiculescu, de la Partidul Conservator, sau nu, nu prea ne interesează atât de mult. Da, dintr-acolo au venit focul şi lovitura de dreapta pentru UDMR, din moment ce Kelemen Hunor, turbat de furie, vitupera şi îi numea pe Dan Voiculescu şi PC „cancerul politicii româneşti”! De ce mai-marele struţo-cămilei îl afurisea cu atâta furie pe Dan Voiculescu? Pentru că acesta punea condiţia ca UDMR să sprijine candidatul USL la preşedinţie la vi-
itoarele alegeri, iar UDMR să declare că este de acord, în totalitate, cu articolul 1 din Constituţie, Legea fundamentală a ţării. Deci, să nu solicite modificarea lui! Lui Kelemen Hunor i-au sărit capacele şi a văzut numai negru în faţa ochilor. Apoi, numai roşu-alb-verde! „Cum să fim de acord cu sintagma «stat naţional unitar»? Niciodată!”, a vituperat el. Împinşi la colţ, udemeriştii şi-au lins rănile, aşteptând alte ocazii prielnice, când să treacă la atac. Sau să pândească momentul în care USL s-ar putea rupe! Totuşi, de ce trebuia USL să facă acest pas, acest compromis? Să fi fost, cumva, vorba despre vreun „ordin de sus”, din moment ce încă de la alegerile locale, la constituirea unor consilii judeţene şi locale din Ardeal, au existat semnele primelor compromisuri, ale altor protocoale? De ce, oare, era nevoie să li se amintească mai-marilor clipei versurile poetului: „Auzi, departe strigă slabii?”.
Partidul Civic Maghiar (PCM) din Harghita şi Covasna, cu sprijinul (nici nu se putea altfel!) Consiliului Naţional Secuiesc, scoate, din nou, sabia împotriva noastră şi anunţă, cu tobe, surle şi vuvuzele, un mare miting pentru 10 martie la Târgu-Mureş? De ce tocmai la Târgu-Mureş? De ce în 10 martie, şi nu în 15, de Ziua Ungariei? De ce nu la 20 martie? Poate vor o reluare a minirăzboiului din 20 martie 1990? Poate vor şi ceva cucuie? Ei nu renunţă la provocările revanşarde. „Nu există regionalizare fără ţinut secuiesc” - «unitar, sfânt şi inviolabil!»” - clamează ei, împrumutând cuvântul „unitar” din sintagma „stat naţional unitar românesc”. Ei anunţă chiar şi tema, cea ştiută: regionalizarea României, cel de-al doilea cui sâcâitor, după autonomia teritorială pe criterii etnice, în talpa acestor nemernici. O demonstraţie de forţă, o manipulare autonomistă, pentru o regiune numită numai şi numai ţinutul secuiesc, în dangăte de clopot şi sunete de vuvuzele antiromâneşti. Ridicol şi penibil demers în valuri şi clăbuci. Autonomie cu orice preţ, cu subiect şi predicat, împingând în faţă şi manualul de „Istoria secuilor”, o făţişă falsificare a unor adevăruri, negând existenţa românească în chiar inimă de ţară. Cică, aşa susţin ei, este un manual „cu adevăruri istorice probate!”. Care „adevăruri istorice”? Şi, mai ales, probate! De cine? Minciuna, soră bună cu ei, tot timpul „stă cu regele” lor la masă!
Azi, când codrul, de teama lui Verestoy, „Drujba Carpaţilor”, „se tot pleacă / şi izvoarele îi seacă”, azi, când românul este tot mai „sărac în ţară săracă”, ţară în care „Vai de biet român săracul, / Îndărăt tot dă ca racul, / Nici îi merge, nici se-ndeamnă, / Nici îi este toamna toamnă, / Nici e vară vara lui/ Şi-i străin în ţara lui”, o altă omidă a prezentului „umple cornii” româneşti! În chemarea din 24 noiembrie 2012, pentru celălalt miting de la Sfântu-Gheorghe, amintindu-şi de jurământul pentru autonomie, depus cu 20 de ani în urmă, în Catedrala Sfântul Mihail din Cluj-Napoca, trâmbiţele lor de alarmă anunţau: „Pentru noi nu există, cu adevărat, o altă soluţie, decât autodeterminarea. (...) Dorim autonomie! Cerem autonomie pentru Pământul Secuiesc şi autonomie pentru toţi maghiarii din Transilvania. (...) Vom protesta în spiritul clopotelor trase la prânz, ca să atragem atenţia lumii şi, în special, a puterii centrale bucureştene, asupra revendicărilor noastre!”. Este acesta gândul netrebnic al lui Tokes Laszlo, al celorlalţi, să demoleze un stat naţional unitar! Cu acest cui în căpăţână vin ei, la 10 martie, la Târgu-Mureş, unde în 20 martie 1990 a curs sânge? Deci, autonomie nu doar pentru ţinutul secuiesc, ci şi pentru alte, mai micuţe enclave, autonomii „pentru toţi maghiarii”, de la Arad până la Satu-Mare şi Bihor. Şi nimeni nu le dă cu şapca peste ochi?! Să nu strigi: „Pierit-au, oare, toţi vultanii / Şi şoimii munţilor Carpaţi, / Voi, fii ai vechii Transilvanii, / Sunteţi cu toţii enervaţi / Şi suferiţi în înjosire/ De la Braşov pân’ la Abrud”?!
Cum să nu-ţi pese de ce se întâmplă în Ardeal, când constaţi că singurul lor gând, al netrebnicilor, este dezmembrarea Statului Român?! Cum să treci nepăsător pe lângă ambiţiile lui Borboly Csaba, preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, care nu se jena, deloc, să anunţe că, în pofida unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, în urma plângerii depuse de scriitorul Ilie Şandru, preşedintele Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, prin care steagurile Ungariei şi cele secuieşti să fie date jos de pe clădirile instituţiilor publice, se şucărea teribil, se burzuluia şi ameninţa că va organiza incidente violente, ca prin Irlanda de Nord, prin aşa-zisul ţinut secuiesc, dacă nu i se va mai permite să atârne textila spălăcită, cârpa aia secuiască, pe instituţiile Statului Român!? Ce fac organele abilitate ale Statului Român? Ca de obicei, dorm! Să nu apelăm, din nou, la versurile: „Pierduţi sunteţi, pe Criş, pe Mureş, / E moarte, e leşin, e somn? / Au Dragoş nu-i din Maramureş, / Au n-a fost la Moldova domn?”.
Pentru a confirma „politica cu delicatese” a domnului Caragiale, premierul Victor Ponta îl ia „consilier onorific” personal, cu probleme juridice şi ale minorităţilor, pe ex-senatorul UDMR Frunda Gyorgy, care, în urma unei invitaţii personale, intrat pe uşa laterală a Guvernului, devine un fel de mână dreaptă a primului ministru. Întrebat dacă e bine, mai ales în acest context tulbure, să aibă loc mitingul PCM la 10 martie a.c., la Târgu-Mureş, acesta ar fi răspuns senin: „De ce n-ar avea loc?!”. D-aia, domnule Frunda! D-aia! Halal consilier personal! Asta să fie democraţia postdecembristă? Oare nu am avea destule temeiuri să-l întrebăm pe premierul Victor Ponta dacă a aflat şi pe cine a apărat ex-senatorul, fostul europarlamentar Gyorgy Frunda, din 1990 încoace, în răsunătoare procese, postdecembriste!?! Dacă nu, îi spunem noi. Senatorul UDMR i-a apărat pe groful Wass Albert şi pe tatăl lui, Andrei, criminali de război, condamnaţi la moarte, în contumacie, care, „conform documentelor, păstrate în arhiva Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, în septembrie 1940, i-a instigat pe militarii unguri să ucidă persoane din Sucutard şi Mureşenii de Câmpie. (…) Urna cu cenuşa lui, după ce, aflând că i s-a respins cetăţenia ungară, s-a sinucis, în februarie 1998, a fost adusă, pe ascuns, şi îngropată în parcul castelului de la Brâncoveneşti, în dispreţul total al românilor. Tot el este cel care i-a apărat pe cei cinci criminali care l-au ucis, în chinuri bestiale, pe colonelul post-mortem Aurel Agache. L-a apărat şi pe Cseresznyes Pal, mutilatorul lui Mihăilă Cofar. „Martirul” şi „eroul” maghiar din 20 martie 1990, de la Târgu-Mureş, care-l lovea, cu sălbăticie, pe omul, pe românul căzut la pământ în Piaţa Trandafirilor, se lăuda că, „dacă s-ar repeta evenimentele, la fel ar proceda”! Mândru de amiralul fără mare Horthy Miklos, făcând-o pe artistul, el repetă mereu refrenul: „Horthy Miklos s-a urcat / Pe calul alb ca neaua / Şi a înconjurat Sighetul maghiar. // În ochii săi sclipea bucuria, / Căci picioarele calului său / Fac spume în sânge de român”. Iată pe cine apăra ex-senatorul Gyorgy Frunda! Frunda, cel care susţinea: „România s-o lase mai moale cu statul naţional! Minciuna are picioare scurte. Dacă reuşesc să susţin acea regiune în care maghiarii sunt majoritari, o fac pentru că această regiune există de mai multe secole, aceste regiuni au dobândit autonomia sub Maria Tereza, iar numitorul comun al Uniunii Europene şi cel al Mariei Tereza îl constituie regiunile, iar viitorul se bazează tocmai pe aceste regiuni!”. Aţi citit bine. Aces-ta-i consilierul domnului Ponta! Ce-ar fi ca domnul Ponta, dacă tot îi face plăcere să persiste în eroare, dacă-i iubeşte atât de mult, să-i cheme şi să-i numească, drept consilieri „onorifici” personali, şi pe Tokes Laszlo, pe Toro T. Tibor, pe Borboly Csaba, pe Csibi Barna, pe Toroczkai Laszlo, care conduce şi Mişcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate? Să fie tacâmul complet! Poate-i cheamă şi pe cei din Garda Maghiară, din Plutonul Secuiesc „Wass Albert”! N-ar fi de mirare, din moment ce, după strategia udemeristă a „paşilor mici”, pe Gyorgy Frunda l-a luat sub aripă „consilier onorific” personal, pe Karoly Andras Gyorgy l-a numit secretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale, iar pe Gered Beatrix, preşedinte al Institutului Naţional de Statistică. Să-i mai amintim domnului premier: „Ruşine pentru cel ce doarme / Şi-n Tricolorul mândrei flamuri”?
Era să-l uităm tocmai pe piţărăul de Csibi Barna! Furia lui antiromânească a trecut Prutul! Cunoscut, după ce l-a spânzurat, simbolic, pe Avram Iancu, după ce l-a întâmpinat pe preşedintele Traian Băsescu, la Tuşnad, îmbrăcat cu un tricou reprezentând harta României fără Transilvania, agitând pancarta inscripţionată: «Paşaportul, domnule preşedinte!»”, în acest Gerar, s-a gândit el să ajungă şi la Chişinău. Ce l-a dus pe el peste Prut? A ajuns acolo pentru a ieşi în stradă alături de rusofoni, chiar în faţa Statuii lui Ştefan cel Mare, în mână cu steagul, cârpa aia secuiască, să protesteze, cum a făcut-o şi în noiembrie, anul trecut, la Miercurea-Ciuc, împotriva «imperialismului» românesc asupra Republicii Moldova, afişând o pancartă cu mesajul: «Moldova nu e România!»”. A ţinut să fie prezent în capitala celui de-al doilea stat românesc, la o demonstraţie a rusofililor din organizaţia Scutul moldovenesc şi Mişcarea de Tineret „Voievod”, izbitoare asemănări cu Garda Maghiară, Plutonul Secuiesc „Wass Albert” şi Mişcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate. „El face legătura separatiştilor maghiari de la noi cu forţele «moldoveniste» şi «stataliste» din Republica Moldova şi cu reprezentanţii separatismului găgăuz, care au identificat, în românism şi în mişcarea unionistă, nişte duşmani comuni.” Sacul ăsta găurit şi-a găsit şi peticul! Să mânjească el, cu zdreanţa lui separatisto-autonomistă, statuia lui Ştefan cel Mare din Chişinău! Şi nimeni nu s-a găsit să-l ducă şi să-l arunce în Prut? Şi să cheme: „Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta!”. Pentru că „De la Nistru pân’ la Tisa, / Tot românul plânsu-mi-s-a / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate”. Şi ne întrebăm, din nou, reluând versurile poetului: „Unde-au fost românii /Când tăiară pe Viteazul”?
Mereu, noi, ziariştii, spunem adevărul. Iar cei care ar trebui să-l audă o fac pe surzii şi orbii şi încearcă să ne pună pumnul în gură. Din păcate, după cum s-a văzut, mai-marii clipei fac uneori front comun, prin concesii şi trădări, cu separatiştii-autonomişti, cu autorii provocărilor antiromâneşti, împotriva noastră, a patrioţilor şi a naţionaliştilor români. Ei, cei cărora sintagma „stat naţional unitar român” le produce frisoane, vor o întoarcere în Evul Mediu. Îndemnând la respectul legilor şi al Constituţiei, le reamintim mai-marilor zilei şi ai clipei: politicieni români, apăraţi-vă şi înălţaţi-vă neamul! P.S. Versuri din poeziile „La arme!” şi „Doina”, de Mihai Eminescu, precum şi din Adrian Păunescu. Alte surse: NapocaNews, Mediafax, Europa liberă, Evz, FrontPress.ro, newsletter@machiavelli.ro, Condeiul ardelean, Radio România Actualităţi, mass-media maghiară.

Categorie: