Portretizarea lui Mihai Viteazul ca unificator al celor trei Ţări Române şi ca simbol al luptei românilor pentru unitate şi independenţă naţională, în viziunea Şcolii Ardelene

Şcoala Ardeleană, curent cultural din cadrul sferei mai largi a Iluminismului
Şcoala Ardeleană reprezintă curentul cultural din cadrul sferei mai largi a Iluminismului german („Aufklärung”), având ca principal obiectiv emanciparea socială şi politică a românilor din Transilvania prin înaintarea de memorii către Curtea de la Viena (Supplex Libellus Valachorum - 1791) şi publicarea de lucrări cu caracter istoric şi filologic în care se aduc argumente în sprijinul tezei conform căreia românii sunt urmaşii coloniştilor aduşi de împăratul Traian în Dacia. Această teză mai poartă şi numele de latinism.
De asemenea, Şcoala Ardeleană a pus accentul pe unitatea tuturor românilor din cele trei ţări, pe baza convingerii că toţi locuitorii acestora vorbeau aceeaşi limbă şi formau acelaşi popor.
Principalii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene au fost: Samuil Micu (1745-1806), Petru Maior (1756-1821), Gheorghe Şincai (1754-1816) şi Ioan Budai-Deleanu (1760/1763-1820). În pregătirea ideologică a luptei pentru unitatea naţională, un instrument important utilizat de către cărturarii ardeleni a fost evocarea, în lucrările istorice pe care le-au elaborat, a figurii şi personalităţii Domnitorului Unirii de la 1600, Mihai Viteazul (1593-1601). 1. Samuil Micu:
- Scurtă cunoştinţă de istoria românilor: „Acesta foarte mare ostaşiu a fost şi pre turci i-au bătut şi pre ardeleni i-au biruit şi Ardealul l-au luat şi l-au dat împăratului Rudolf”. 2. Petru Maior:
- Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812) - aşa cum afirma, pe bună dreptate, marele academician David Prodan, în lucrarea lui Petru Maior, „obsedează imaginea proiectată în viitor a noii Dacii, a unităţii româneşti simbolizată de Mihai Viteazul”. 3. Gheorghe Şincai:
- Hronica românilor şi a mai multor neamuri (1808) oferă una din primele prezentări pe larg a domniei lui Mihai Viteazul. Inspirându-se din cronicarii ardeleni şi străini şi din bogatele izvoare documentare pe care le-a cercetat la Roma, Viena şi Pesta, Gheorghe Şincai, deşi manifestă din raţiuni politice o anumită prudenţă, exprimarea sentimentelor sale de apreciere şi admiraţie faţă de personalitatea lui Mihai Viteazul a evidenţiat importanţa covârşitoare a domniei şi Unirii înfăptuite de acesta în contextul mai larg al istoriei românilor. Niciodată până la Gheorghe Şincai nu au mai beneficiat faptele şi acţiunile domnitorului Unirii de la 1600 de o asemenea prezentare şi relatare. 4. Ioan Budai-Deleanu - memoriu adresat împăratului despre „starea amărâtă a Neamului Românesc din Marele Principat la Ardealului” (1804): „Greutăţile acestui Neam văzându-le unii prinţâpi ai Valahii, Ţă¬rii Româneşti, au venit cu oaste în Transilvania (Ardeal) şi au supus ţara supt sine până la Torda, de unde (pentru că turcii îi strânge la Dunăre din dărăpt) s-au întors iară înapoi, rămânând acest Neam iarăşi supt jugul robii”. Deşi nu-l nominalizează pe Domnitorul Ţării Româneşti, Budai-Deleanu face o aluzie evidentă la acţiunea lui Mihai Viteazul, ea fiind interpretată chiar ca o ameninţare a cărturarului ardelean adresată Curţii de la Viena, dacă situaţia românilor din Transilvania nu se va îndrepta. Portretizarea lui Mihai Viteazul ca unificator al celor trei Ţări Române şi, prin aceasta, ca simbol al luptei românilor pentru unitate şi independenţă naţională, este realizată şi de istoricul sibian Florian Aaron (1805-1887), care, deşi n-a activat în epoca propriu-zisă de afirmare a Şcolii Ardelene (sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea), a fost, în special după venirea sa, în 1830, la şcoala lui Dinicu Golescu de la Goleşti, un propagator în Ţara Românească a ideilor acesteia. Acest fapt ne îndreptăţeşte să-l considerăm pe Florian Aaron drept un vrednic urmaş spiritual al corifeilor Şcolii Ardelene. Astfel, istoricul transilvănean îl vede pe Mihai Viteazul ca pe un „fulger strălucitor care dete duhului rumânesc celui amorţit o lovitură electrică; rumânii se deşteptară; cunoscută trimiterea lui din ceriu, şi alergară la glasul lui cel propoveduitor de mântuinţă. El era eroul, era idolul lor, era viaţa şi fericirea lor, era rumânul care făcea cât toţi rumânii. Sub comanda lui, rumânii cu armele în mână desvoltară o putere destoinică de a supune pe vrăjmaşi, destoinică de a trage admirarea şi lauda celoralalte naţii, vrednică de numele şi sângele ce-l purta în vinele lor şi de drepturile ce dorea să dobândească. Acestea era vremile cele eroice ale rumânilor. Geniul lui Mihaiu croia, şi rumânii puind în lucrare făcea minuni. Unind pe toţi rumânii într-un tot, făcu o naţie mare, vrednică de recunoaşterea altor naţii, destoinică de a se apăra şi în stare de a se civiliza. Aceasta era vremea cea mai slăvită pentru rumâni, era o epohă care prevestea pentru dânşii un veac de aur. Încă puţin şi rumânii s-ar fi fericit”.
Ideile Şcolii Ardelene au fost propagate cu succes şi de juristul şi publicistul bănăţean stabilit în Moldova Damaschin Bojincă (1802-1869). În lucrarea sa intitulată „Vestitele fapte şi perirea lui Mihai Viteazul” (1834), Bojincă îşi exprimă admiraţia sa faţă de Unirea de la 1600, cu scopul de a da un imbold acţiunilor pentru unitatea şi independenţa naţională întreprinse de oamenii politici din Muntenia şi Moldova. De asemenea, lucrarea lui Bojincă este prima operă dedicată exclusiv lui Mihai Viteazul elaborată în limba română.
În concluzie, se poate afirma că, înainte de publicarea celebrei lucrări a lui Nicolae Bălcescu destinată redescoperirii personalităţii Marelui Voievod Mihai Viteazul - „Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul” (1852), corifeii Şcolii Ardelene, precum şi urmaşii spirituali ai acestora (Florian Aaron, Damaschin Bojincă) au dezgropat de sub colbul trecutului imaginea Domnului Unirii de la 1600, transformând glorioasele şi măreţele sale fapte în stindardul luptei pentru independenţă şi unitate naţională a Poporului Român.
Amintirea lui Mihai Viteazul în conştiinţa Poporului Român va fi întotdeauna legată atât de geniul său militar şi diplomatic cât, mai ales, de ideea unităţii politice româneşti. Acest „Hanibal al românilor”, cum îl numea un cronicar transilvănean, va îndemna geniul lui Nicolae Bălcescu să-i închine o operă strălucită - „Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul”, dar neterminată şi editată postum. Prin Unirea din 1600 s-a prefigurat Marea Unire din 1918, iar Mihai Viteazul a devenit un simbol al luptei românilor pentru unire politică şi independenţă naţională.

Categorie: