Prelegeri la Universitatea Populară „N. Iorga”, Vălenii de Munte, 2011: Caracterul participării României la al Doilea Război Mondial (I)

Problema caracterului participării României la al Doilea Război Mondial împotriva URSS este, şi astăzi, controversată, atât în istoriografia română, cât şi, mai ales în cea occidentală. Împlinindu-se, la 22 iunie 2011, 70 de ani de la intrarea României în război, este momentul să facem clarificări.
Domnul preşedinte Traian Băsescu a afirmat, la o televiziune, că războiul dus de România a fost drept, că şi el ar fi dat ordinul lui Ion Antonescu „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul!”. A adăugat că regele Mihai are şi el răspunderea lui pentru tot ce s-a întâmplat în acei ani şi că a pactizat cu sovieticii. A urmat o campanie furibundă a unei serii întregi de politologi şi pseudo istorici, şi mai ales politicieni cu o cultură istorică rudimentară; o ripostă diplomatică dură din partea Moscovei. Nicio televiziune nu a organizat o dezbatere echilibrată, în care să fie aduse şi argumente pentru justeţea participării României la război. O carte - Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu, Editura Semne, 2011- cu această concluzie (bazată preponderent pe documente de arhivă de necontestat), pe care am transmis-o postului TV Antena 3 (cu emisiunile cele mai viforoase), nu a fost luată în seamă.
În sala Universităţii Populare „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte fiind reprezentanţi ai românilor de pretutindeni, este locul cel mai nimerit pentru o discuţie asupra acestei probleme.
Caracterul războiului purtat de o ţară depinde de ţelurile pe care le urmăreşte. Germania fascistă dorea „spaţiu vital”, pe care trebuia să-l ia de la vecini, deşi vecinii aceştia aveau dreptul istoric şi demografic asupra acelui spaţiu. Ca urmare, războiul purtat de Germania a fost unul nedrept, condamnabil. Însuşi pretextul invocat pentru declanşarea lui - uciderea unor soldaţi germani de către polonezi - era o minciună.
În timpurile noastre, SUA au invadat Irakul pentru a-i fura petrolul. Ca urmare, războiul purtat de SUA împotriva Irakului este nedrept, condamnabil. Şi, însuşi pretextul invocat pentru declanşarea lui - deţinerea de către Irak a armelor chimice şi atomice - era o minciună. Iată că o putere democratică, SUA, poate duce un război la fel de condamnabil ca războiul dus de Germania fascistă.
Ce ţel a urmărit România în al Doilea Război Mondial?
A fost expus chiar în Ordinul dat de Antonescu:
„Ostaşi! (...) Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi ale bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna.
Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!
Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte.
Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi.
Reîmpliniţi în trupul Ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre. (...)
Să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri. (...)
Să luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi căminurilor batjocorite de păgânii cotropitori. (...)
V-o cere Neamul, Regele şi Generalul vostru.”
Era vreunul dintre aceste ţeluri nedrept? Niciunul! Ca urmare, pentru România războiul a fost drept.
De menţionat că intrarea României în război a fost determinată de către una din consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939: ocuparea, de către URSS, a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, în urma Ultimatumului din iunie 1940. În Dreptul internaţional, Ultimatumul fiind un act de forţă, urmările lui sunt de neacceptat.
Datoria oricui ar fi fost în fruntea României în 1941 era aceea de a acţiona pentru înlăturarea urmărilor Pactului Ribbentrop-Molotov. A făcut-o Ion Antonescu, pentru că el conducea Ţara în acel moment. Războiul l-a dus la condamnarea la moarte, ordonată de Moscova, în 1946. Murind astfel, pentru un ideal drept, el a devenit martir al Neamului Românesc. De aceea, la 30 mai 1991, am propus Camerei Deputaţilor păstrarea unui moment de reculegere în memoria lui. Toţi deputaţii s-au ridicat în picioare, inclusiv preşedintele Camerei, Dan Marţian, fost ministru comunist al Tineretului. Ecoul a fost major, incluzând un protest în Senatul SUA. Ca să îndrepte „eroarea”, Dan Marţian a venit la tribuna Camerei Deputaţilor pe 26 iulie 1991, întrebând indignat: „Cum se poate ca în Parlament să se cinstească memoria lui Antonescu şi să nu existe nimeni care să se ridice în legătură cu acest lucru? Vreau să vă spun foarte sincer că şi noi - dar nu numai noi - societatea nord-americană, Statele Unite au fost şocate de acest lucru. Cum este posibil, cum este posibil să fie doar iniţiativa unui deputat şi toţi ceilalţi nu au absolut nimic de spus?”. Aşadar, la 30 mai 1991, în unanimitate, deputaţii - care reprezentau întregul Popor Român - s-au ridicat în picioare, aducând cinstirea cuvenită în numele acestuia. Cea mai importantă instituţie democratică a României de după 1989, Parlamentul, recunoştea, astfel, caracterul drept al războiului dus de România în 1941-1944.
(va urma)