Prelegeri la Universitatea Populară „N. Iorga”, Vălenii de Munte, 2011: Caracterul participării României la al Doilea Război Mondial (II)

În acelaşi sens trebuie interpretată şi Declaraţia Parlamentului României privind Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru Ţara noastră, adoptată, în unanimitate, la 24 iunie 1991. Majoritatea conducătorilor României de după 1991 au încercat să facă uitat documentul respectiv, deşi el reprezintă o afirmare demnă a drepturilor românilor asupra spaţiului lor de etnogeneză. Îl redau în totalitate, tocmai pentru că este cvasinecunoscut astăzi:
„Evocăm în aceste zile momentele tragice trăite de România în iunie şi august 1940, la numai două decenii după împlinirea aspiraţiei de veacuri a Poporului Român - reîntregirea Neamului prin Marea Unire din 1918 şi crearea Statului Naţional Unitar Român în hotarele lui fireşti, din punct de vedere istoric, etnic, social, politic, juridic şi cultural.
Evocăm acele dureroase evenimente, când părţi importante din trupul Ţării au fost rupte cu forţa şi anexate samavolnic prin implicarea directă sau complicitatea puterilor semnatare ale Pactului, a politicii lor agresive, de revizuire a tratatelor de la Versailles, de schimbare a ordinii politice europene instaurate după Primul Război Mondial.
În contextul acestor evoluţii din Europa, de la sfârşitul deceniului al patrulea, nu doar sistemul de tratate şi alianţe ale României, construit cu migală şi inteligenţă de ilustrul său exponent Nicolae Titulescu, dar şi sistemul general al Societăţii Naţiunilor s-au dovedit fragile.
În faţa forţei brutale, a politicii agresive din Est şi din Vest, încercarea de înţelegere şi de preîntâmpinare a conflictelor s-a dovedit inoperantă sau fără efect.
Atitudinea de cedare a unor ţări în faţa politicii statelor agresive a făcut posibile Pactul Ribbentrop-Molotov şi Dictatul de la Viena. În baza lor, Uniunea Sovietică anexa Basarabia, Ţinutul Herţei şi nordul Bucovinei, iar Ungaria horthystă anexa o treime din Transilvania - sfinte pământuri româneşti.
Prin jertfa de sânge a Poporului Român, unul din aceste odioase aranjamente - Dictatul de la Viena - a fost abolit. Celelalte teritorii româneşti continuă să fie înstrăinate.
Niciun fel de politică, nici chiar cea stalinistă de înstrăinare a populaţiilor din aceste teritorii, nu a putut anihila conştiinţa apartenenţei Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei la România.
Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care URSS şi Germania îşi stabileau „sfere de interese” de la Marea Baltică la Marea Neagră - hotărând, cu de la sine putere, destinele unor state suverane, între care şi România -, contravine în mod flagrant principiilor şi normelor fundamentale ale dreptului internaţional.
În consecinţă, în numele Poporului Român, Parlamentul condamnă acest Pact ca fiind ab initio nul şi neavenit. Tot astfel trebuie să fie considerată şi consecinţa directă a acestor înţelegeri secrete dintre Stalin şi Hitler - Notele ultimative ale Guvernului sovietic din 26 şi 27 iunie, urmate de ocuparea cu forţa, la 28 iunie 1940, a Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei, împotriva voinţei populaţiei din aceste străvechi teritorii româneşti, acţiune care a reprezentat o încălcare brutală a suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a României.
Pactul Ribbentrop-Molotov a fost şi este repudiat de cancelariile multor state. La 24 decembrie 1989, Congresul Deputaţilor Poporului din URSS a condamnat „semnarea Protocolului adiţional al Tratatului din 1939... şi a altor înţelegeri secrete cu Germania” şi a recunoscut că acestea sunt, din punct de vedere juridic, lipsite de temei şi valabilitate, din momentul semnării lor, venind „în contradicţie cu suveranitatea şi independenţa unor state terţe”.
Împărtăşim aprecierea din Hotărârea Congresului Deputaţilor din URSS, potrivit căreia protocoalele sovieto-germane „au fost folosite de Stalin şi anturajul său pentru a da ultimatumuri şi a exercita presiuni, prin recurgerea la forţă asupra altor state, încălcând obligaţiile juridice asumate faţă de acestea”.
Privite retrospectiv, aceste acte constituie o pregnantă manifestare a politicii imperiale de anexiuni, a dictatului şi agresiunii făţişe, expresia cea mai gravă a încălcării moralei internaţionale şi a dreptului internaţional, cea mai condamnabilă conduită în relaţiile internaţionale.
Noile realităţi şi evoluţiile pozitive ce au loc în Europa şi în lume creează premise favorabile pentru identificarea modalităţilor vizând înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale actelor nedrepte ce au la bază protocoalele secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, în consens cu principiile statuate în Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa şi în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, în normele moralei şi dreptului internaţional.
Parlamentul României afirmă hotărât poziţia sa de a aborda cu deplină responsabilitate această problemă. În acest sens, solicită preşedintelui Ţării, Guvernului României, tuturor forţelor politice din Ţara noastră să acţioneze în spiritul acestei declaraţii, în vederea împlinirii năzuinţelor legitime ale populaţiei din teritoriile româneşti anexate cu forţa în urma înţelegerilor secrete stabilite prin Pactul Ribbentrop-Molotov.
Parlamentul României îşi exprimă convingerea că deplina afirmare a aspiraţiilor legitime ale românilor - astfel cum Istoria, Justiţia şi Morala le consacră de drept - trebuie să reprezinte o misiune nobilă şi înălţătoare pentru toate forţele responsabile ale Ţării, indiferent de opţiunea lor politică.
Această declaraţie a fost adoptată în Parlamentul României în şedinţa din 24 iunie 1991, cu unanimitate de voturi. Preşedintele Senatului, academician Alexandru Bârlădeanu.
Preşedintele Adunării Deputaţilor, Dan Marţian”
(„Monitorul Oficial”, p. II, nr. 153 / 25 iunie 1991)
Foarte interesantă dezbaterea din Parlament asupra acestei Declaraţii. Fiecare partid şi-a spus cuvântul. Din partea FSN, Marian Enache consemna dreptul românilor asupra teritoriilor luate de URSS în 1940 şi îndreptăţirea Parlamentului de a cere aceste teritorii. În numele PNŢCD a vorbit Ion Raţiu: „Teritoriile de peste Prut sunt teritorii ale Neamului Românesc, sunt parte din trupul Ţării noastre. (...) Vreau să afirm încă odată că partidul nostru este pentru caracterul românesc al acestor teritorii şi că suntem în întregime de acord cu această declaraţie a Parlamentului”. Sergiu Cunescu, din partea PSD: „Generaţia noastră ne-am făcut ca ideal acela ca să ajungem să mai vedem România aşa cum a fost ea construită în cadrul României Mari. Am avut speranţe, am avut câteodată dubii, dar iată că ne apropiem de acest lucru”. Vasile Şuta, din partea PUNR, îşi exprima „convingerea că deplina afirmare a aspiraţiilor legitime ale românilor se va înfăptui într-un timp cât mai apropiat”. Radu Câmpeanu, din partea PNL: „Dacă noi astăzi, în această şedinţă solemnă, considerăm Pactul ca nul şi neavenit, nu suntem singurii să o facem, dar eu aş cere ca în acelaşi timp nu numai să condamnăm Pactul, dar să condamnăm consecinţele lui, pentru că aceste consecinţe au adus durerea enormă în care ne-am găsit. Iară dacă n-am face-o aşa cum înaintaşii noştri au făcut-o, înseamnă că ar fi o demisiune în faţa Istoriei. Când Mareşalul Antonescu, sprijinit de cele două mari partide de pe vremea aceea, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc, a ordonat să fie trecut Prutul, în momentul acela toată suflarea românească era în spatele lui şi toată suflarea românească, întreaga Naţiune Română, era în spatele Armatei Române. Şi acesta este un adevăr pe care trebuie să-l spunem pentru că este fundamental! Iară cine ne-ar putea critica de această atitudine? Cineva ar putea spune: „De ce v-aţi aliat cu X sau cu Y?”. Răspunsul vine de la sine: „Pentru că ceream ceea ce era al nostru, nu mai mult!”. Declaraţia de război a fost făcută nu pentru un sentiment de duşmănie împotriva Uniunii Sovietice, ci exclusiv pentru recuperarea unui teritoriu care era al nostru. Prin ea, prin sacrificiul părinţilor noştri, al fraţilor noştri, Poporul Român s-a înscris, a ştiut să se înscrie în destinul său naţional. (...) Un popor care nu ştie să-şi apere drepturile cu orice risc, e un popor sortit la pieire. (...) Parlamentul este în drept, este dator să-şi spună punctul de vedere răspicat, aşa cum o face în declaraţie, în legătură cu acest act de samavolnicie istorică. Acesta cred că este adevăratul răspuns la devenirea noastră istorică pe acest pământ”. Pe aceeaşi linie, Victor Surdu, Vasile Rădulescu, Cornel Nica, Viorel Faur, Dan Căpăţână, Gheorghe Dumitraşcu, Ion Diaconescu, Aurelian Gulea. Chiar şi reprezentantul UDMR, Domokos Geza, a considerat oportună declaraţia. Ministrul de Externe, Adrian Năstase, deşi condamna Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale, a fost singurul care a combătut ideea reîntregirii Ţării: „Astăzi este o altă realitate decât cu cinci decenii în urmă. (...) Putem înţelege abordările emoţionale ale unor forţe politice de la noi, dar nu le împărtăşim, deoarece implicaţia lor imediată este aceea de a emite pretenţii teritoriale asupra Basarabiei şi a celorlalte teritorii româneşti. (...) Trebuie să acceptăm ideea a două state româneşti”. Şi, susţinea Tratatul semnat la Moscova, la 5 aprilie 1991, de către Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov, care consfinţea, din nou, graniţa de pe Prut.
Niciunul din preşedinţii României sau din guvernele României nu a tradus în practică cererea Parlamentului din 24 iunie 1991. Mai mult, Emil Constantinescu va semna, în 1997, Tratatul cu Ucraina, prin care recunoştea drept justă graniţa de răsărit a României.
Parlamentul României cerând, în 1991, revenirea în cadrul Ţării a pământurilor româneşti răpite în 1940, s-a plasat pe aceeaşi linie cu Ion Antonescu. În lumina Declaraţiei din 1991, războiul purtat de Ion Antonescu a fost drept. În 1991, niciun partid politic şi niciun ziarist nu au protestat împotriva Declaraţiei Parlamentului şi a aprecierii acţiunii de eliberare condusă de Antonescu. În 2011, declaraţia actualului preşedinte, conform căreia ar da şi el ordinul de trecere a Prutului, a stârnit o adevărată furtună. Dovadă a faptului că, după 20 de ani, majoritatea oamenilor politici români au renunţat a mai fi patrioţi.