PRO URBE VS. PRO UDMR

Tocmai când mă gândeam ce titlu să dau articolului care-mi arde sufletul de vreo câteva luni de zile, iată că m-au salvat cuvintele unui vechi coleg de Consiliu Local, la Sfântu-Gheorghe în judeţul Covasna, care afirma, pe bună dreptate, că, de fapt, „premiul PRO URBE a ajuns premiul PRO UDMR”.
Din anul 2003, când a fost instituit acest premiu al gâlcevei - declarativ, fără bani, ci doar cu aplauze -, s-a declanşat un adevărat război anual pe tema atribuirii lui, ceea ce a dus în timp la etnicizarea şi apoi la politizarea lui. La început, erau cam patru locuri, dintre care noi, românii - cu chiu, cu vai - obţineam unul, pe atunci acceptându-se, totuşi, raportul 75/25 la sută. Dacă ai fost cumva în armată (vezi cazul Emil Tănăsoiu, care de acolo, de sus, cred că ne plânge de milă…!) sau i-ai sprijinit în mod vocal pe români, nu aveai nicio şansă. Singura eroare, adânc regretată în timp, deşi contestată în mod penibil chiar la decernare, a fost acordarea dubiosului premiu doamnei prof. ing. Stela Buda.
În 2014, unei minţi diabolice, orbită de ură, i-a venit ideea modificării Regulamentului şi simultan a asumării premiului de către partenerii noştri de convieţuire interetnică. S-a ajuns, astfel, la un singur loc, care, în condiţiile componenţei etnice a Consiliului Local Sfântu-Gheorghe, nu mai avea nicio şansă a fi atribuit vreodată unui român. Am renunţat atunci, gândind că n-are sens să ne mai batem cu morile de vânt şi că nu mai onorează pe niciun român acest premiu.
În luna ianuarie 2017, adică anul acesta, atunci când l-am sărbătorit pe părintele Ioan Cucu la împlinirea frumoasei vârste de 70 de ani, mi-a venit ideea sinistră de a reintra în jocul PRO URBE. M-am gândit că s-a mai schimbat componenţa Consiliului Local, că oamenii poate au trecut la sentimente mai bune, dar am uitat proverbul cu lupul care… M-am mai gândit că unui om care şi-a dedicat munca de o viaţă slujirii comunităţii din care face parte prin chiar misiunea sa de preot, nu i se poate refuza o asemenea onoare. Dar, se pare că m-am înşelat din nou, articolul de faţă fiind doar un episod al serialului „Eu vreau să fiu frate cu tine, dar tu nu vrei să fii frate cu mine!”. Altfel, vorbim despre „spirala înţelegerii…”. Sforăriile au apărut încă din luna februarie, atunci când s-a propus şi imediat s-a retras proiectul de hotărâre privind revenirea la numărul iniţial al premiilor PRO URBE acordate. De atunci, m-au tot plimbat de la un birou la altul; ba erau în concediu medical, ba ziceau că nu m-am încadrat în termen, că nu se mai poate modifica regulamentul…, deşi atunci când s-a acordat post-mortem, s-a putut. Încercau să mă facă răspunzătoare pentru neacordarea premiului. Uitau că sunt la a cincea legislatură de consilier şi că am reuşit să-i citesc cum nu-şi imaginează. Culmea-culmilor a fost propunerea înfiinţării unui premiu de excelenţă pentru propunerea noastră, un premiu de rangul doi, căci noi asta merităm. Adică, numai domniile lor pot lua premiul PRO URBE, iar aşa-zisul premiu de excelenţă să dispună de 4-5 locuri anual, noi unul, iar restul să le revină tot lor, ca supliment. Frumos, nu?!
Am protestat toţi cei patru consilieri români, reprezentanţii PPMT au refuzat să participle la vot, delimitându-se de situaţia creată. Chiar şi presa maghiară s-a pronunţat în mod obiectiv, condamnând această confiscare nejustificată a dreptului de a primi acest premiu! Nimic nu a reuşit să înfrunte ura sau să învingă frustrările, devenite monedă de schimb. Dar de zâmbit, ne zâmbim în continuare… Cum se numeşte asta?!
Gestul ne-a jignit pe toţi (cei interesaţi, evident), probabil că vom renunţa definitiv la o asemenea „onoare”, cu o mica observaţie: denumirea latină a premiului nu se mai justifică în condiţiile în care vi l-aţi asumat definitiv şi irevocabil. Ziceţi-i PRO UDMR şi va fi în regulă!
De altfel, toţi cei care au primit acest premiu de-a lungul timpului - mă refer la români, evident -, dacă ar ştii câte lături au curs în spatele lui, ar renunţa la el cu demnitate. Mie una nu mi-ar trebui, nici dacă ar fi poleit în aur. Oricum, în această viaţă, nu aş avea nicio şansă!
Ar mai fi o întrebare: cum vă veţi putea uita în ochii părintelui Ioan Cucu, atunci când probabil viaţa vă va mai pune faţă în faţă? Îmi rezerv dreptul de a vă răspunde tot eu: da, îl veţi privi în ochi şi chiar veţi lăcrima (de admiraţie, bineînţeles). Aţi mai făcut-o şi cu alţii, chiar şi cu mine, de mai multe ori, ultima dată după ce m-aţi eliminat dintr-un consiliul de administraţie unde generam emoţii. Vă amintiţi, nu?
În încheiere, doresc să-mi cer scuze părintelui Ioan Cucu pentru naivitatea de a crede că va găsi preţuirea necesară din partea tuturor reprezentanţilor municipalităţii! Noi vă iubim şi vă preţuim la valoarea reală a sfinţiei voastre chiar şi fără premiul PRO UDMR. Vă dorim sănătate şi viaţă lungă, spre binele nostru, al tuturora, şi să nu uităm vorbele marelui Constantin Brâncuşi, care spunea: „Ceea ce legi tu, aici, pe pământ, se leagă şi în ceruri!”.

prof. Rodica Pârvan,
consilier local în CL Sfântu-Gheorghe

Categorie: