Propaganda revizionistă ungară în analiza Secţiei a II-a Informaţii din Marele Stat Major. Studiu de caz: manualul Istoria naţiunii ungare, Constituţia, Geografia pentru clasele IV-VI ale şcolilor populare (1941)

În conformitate cu sarcinile şi misiunile sale, printre alte obiective, Secţia a II-a Informaţii din Marele Stat Major, prin Biroul 1 Informaţii, Frontul de Vest, a monitorizat atent mass-media din Ungaria pentru a constata în ce măsură un «gentlemen agreement» este respectat de ambele state, pentru a nu inflama starea de spirit a populaţiei prin articole vitriolante, care să accentueze suferinţele fizice şi morale ale celor rămaşi sub stăpânirea ungară. Rezultatul acestei monitorizări a fost elaborat lunar şi înaintat către Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Simpla statistică lunară atestă o amploare cantitativă şi calitativă a Ungariei, în raport cu presa din România, care nu a ratat nicio ocazie de a se prezenta ca un lider regional şi, pe de altă parte, de a denigra România prin critici faţă de administraţia din perioada 1918-1940, prin promovarea neadevărului istoric şi prin propaganda de a prelua întreaga Transilvanie. Atacurile «sub centură» la adresa României au avut la bază conferinţe, anchete de presă, articole de fond semnate de jurnalişti renumiţi, prezentarea unor cărţi/volume privind suferinţele şi nedreptăţile îndurate în perioada interbelică, toate acestea vizând menţinerea unei psihoze a drepturilor asupra Transilvaniei şi o presiune constantă asupra opiniei publice internaţionale pentru obţinerea teritoriului revendicat.
Analiştii militari au verificat datele şi interpretarea evenimentelor incluse în acest manual destinat elevilor, viitori tineri, intelectuali sau nu, dar în orice caz elemente care oricând puteau fi chemate sub arme pentru apărarea patriei sau «eliberarea » teritoriilor revendicate.
Pentru Guvernul de la Budapesta manualele şcolare reprezentau prima etapă a unei propagande extrem de insidioase, una care să planteze seminţele urii şi intoleranţei faţă de toate statele vecine Ungariei, considerate deţinătoare ale unor teritorii aparţinând de drept şi pe vecie regatului Sfântului Ştefan sau monarhiei dualiste, atât de detestată de naţiunile oprimate. Cei care au analizat manualul au constatat că autorii şi-ai propus să strecoare în sufletele şcolarilor convingerea de dreptatea stăpânirii ungare asupra întregului teritoriu cuprins „în interiorul cununei carpatice”. Pentru a-şi atinge scopul, au fost inserate mai multe neadevăruri istorice, unele având la bază teoriile elaborate de Franz Josef Sulzer, Johann Christian von Engel şi Eduard Robert Roesler, cum că la venirea ungurilor în Transilvania nu se aflau decât „câteva colonii” slave şi bulgare, iar românii s-au format la sud de Dunăre şi au ajuns în Arcul Intracarpatic după secolul al XII-lea.
Sârbii s-ar fi refugiat în Ungaria de sud, unde au primit adăpost şi ajutor împotriva expansiunii otomane, însă „în loc să se amestece cu ungurii” au devenit, în timp, duşmanii acestora, arătându-şi astfel nerecunoştinţa. La rândul lor, mai multe comunităţi de germani de rit catolic s-au stabilit în anumite zone din regatul ungar, mai ales în oraşe, „iar pe marginea de Est a marelui şes maghiar au coborât românii”.
Revoluţia de la 1848 este prezentată în contextul luptelor de emancipare a ungurilor, împotriva căreia Guvernul imperial de la Viena a început „să aţâţe” alte naţionalităţi. Astfel, croaţii au cerut formarea unei armate puternice cu care au ameninţat revoluţia de la Budapesta, iar românii şi sârbii au ucis „pe bieţii locuitori neapăraţi ai satelor maghiare şi germane”.
În timpul Primului Război Mondial, Armata Română a atacat „pe neaşteptate” în Ardeal, însă a fost învinsă de trupele imperiale austro-ungare şi germane. Totuşi, manualul recunoaşte că, în 1919, Armata Română a reuşit să învingă armata bolşevică ungară la Tisa şi a ocupat Budapesta, însă aici ar fi practicat „jafuri necontenite” timp de trei luni şi jumătate.
În perioada următoare conflagraţiei mondiale, „noii stăpâni” ai fostelor teritorii dualiste i-au alungat pe unguri şi pe germanii maghiarofili dezorganizând economia şi finanţele, astfel că Ungaria a ajuns „în starea cea mai jalnică” din cauza statelor naţionale apărute în 1918.
Anul 1940 a adus, firesc în opinia autorilor, „descompunerea României”, care a pierdut Basarabia şi Bucovina de Nord în favoarea URSS şi Cadrilaterul, restituit Bulgariei. Prin al doilea «arbitraj» de la Viena (30 august 1940), mai exact sub presiunea Germaniei şi Italiei, Ungariei i-a fost „restituit” Nordul şi Estul Ardealului şi astfel „a recucerit Carpaţii Răsăriteni în toată lungimea lor”.
Partea a doua a manualului - Constituţia - începe prin crearea unui cadru propice de victimizare. Se menţionează că Ungaria a avut multe bogăţii, pe care le-a pierdut datorită Tratatului de la Trianon şi, evident, a sărăcit. Din acest motiv, statul „a trebuit să recurgă la contribuţia cetăţenilor… care se numeşte dare de stat”. Cu alte cuvinte, taxele şi impozitele plătite de cetăţenii unguri sunt o consecinţă directă şi dureroasă a Tratatului de la Trianon, iar bogăţiile solului şi subsolului, care au ajuns prin rapturi nedrepte în stăpânirea altor ţări, trebuie recuperate.
O altă formă de persuasiune a fost inclusă în capitolul trei - Geografia -, unde harta Ungariei Mari - cu Ardealul, Slovacia, Voivodina, oraşul Fiume ş.a. - era prezentată ca fiind actuală şi nu doar până în 1918. Pentru a accentua confuzia, toate numele localităţilor din teritoriile fostei monarhii dualiste au fost scrise în limba ungară. În privinţa Transilvaniei, chiar dacă la data respectivă aceasta fusese artificial scindată, harta menţiona că zona de sud, rămasă României, se afla „sub ocupaţie”.
Locuitorii cei mai numeroşi ai Transilvaniei sunt maghiarii şi românii, însă maghiarii şi saşii au o cultură „mult mai înaintată” decât urmaşii daco-romanilor. Explicaţia oferită elevilor pentru situaţia numerică a populaţiei din Transilvania a fost aceea că, de-a lungul secolelor, ungurii „au îngăduit” ca unele teritorii să fie colonizate cu diverse populaţii, iar acestea, în timp, s-au înmulţit şi i-au depăşit. De asemenea, după alungarea definitivă a otomanilor din bazinul dunărean, regiunile pustiite de războaie, molime şi exoduri au fost repopulate cu „alte neamuri”, de alte limbi, religii şi datini. În context, românii sunt consideraţi imigranţi care au venit şi s-au aşezat pe teritoriul regatului ungar începând cu sfârşitul secolului al XII-lea. Aici, însă, se recunoaşte supremaţia numerică a populaţiei, dar singura caracterizare este una eminamente negativă: „printre români analfabeţii sunt în mare număr”.
Analiştii Secţiei a II-a Informaţii au concluzionat că manualul are rolul de „a sădi în sufletele şcolarilor români din Ardealul de Nord” următoarele idei:

  1. Ungurii sunt cel mai vechi popor din Ardeal.
  2. Românii au imigrat de abia începând cu secolul al XII-lea.
  3. Ei au fost primiţi „voios”, ca şi celelalte naţionalităţi.
  4. Starea culturală a românilor este inferioară stării culturale a ungurilor şi saşilor, deoarece printre aceştia se află mulţi analfabeţi.
  5. Hotarele Ungariei sunt cele de dinainte de 1918.
  6. Impozitele către stat sunt o consecinţă a Tratatului de la Trianon.

Presa şi publicaţiile ungare au continuat să fie monitorizate de specialiştii militari în surse publice, care, constant, au elaborat materiale direcţionate către beneficiarii legali. În ansamblu, Secţia a II-a şi-a îndeplinit cu profesionalism sarcinile şi misiunile clasice şi cele asimetrice, pe timp de război, consacrându- se ca una dintre cele mai solide instituţii ale sistemului de securitate naţională.

Categorie: