PUTEREA CUVÂNTULUI ÎN REVOLUŢIA ROMÂNILOR DE LA 1848

Remember: 15 mai 1848 - 15 mai 2021 = 173 de ani
Motto: „Nădăjduim că va veni vremea să vadă nesocotiţii că fără popor nu pot să aibă nici patrie, nici drepturi.” (George Sion)

În lingvistică, se consideră că unitatea fundamentală a comunicării este cuvântul. La rândul său, cu cât este mai valoros, cu atât cuvântul are o putere mai mare, un impact mai puternic. De aici derivă şi rolul său important în evenimentele sociale, politice, culturale. Contextul în care se relevă puterea cuvântului şi, mai ales, a cuvântului rostit de un scriitor sau de o personalitate culturală a epocii, este pe cât de cunoscut, pe atât de complex, determinând până astăzi dezbateri, idei, interpretări. Este vorba despre Revoluţia de la 1848 din Transilvania…
Românii din Transilvania s-ar fi aliat cu maghiarii, împotriva împărăţiei, cu condiţia ca ei să le acorde ,,egalitate în drepturi”, dar maghiarii nu au acceptat, Transilvania a fost declarată ca anexată Ungariei, împotriva voinţei românilor, prin Proclamaţia adoptată de Dieta de la Cluj-Napoca în 30 mai 1848. Românii nu au admis unirea Transilvaniei cu Ungaria, pronunţându-se răspicat în acest sens prin adunările plebiscitare de la Blaj din 30 aprilie 1848, 14-17 mai 1848 şi 15-28 septembrie 1848.
… A urmat invadarea Transilvaniei de „barbarii de tirani”. Împotriva invadatorilor cotropitori maghiari, românii au fost nevoiţi să pună mâna pe arme sub comanda Comitetului Naţional de la Sibiu, a lui Avram Iancu şi a prefecţilor săi, aliaţi cu armata austriacă.
Una din puterile Revoluţiei române Transilvane a fost CUVÂNTUL poetului transilvănean George Coşbuc, căruia îi datorăm statornicirea în istoria naţională a locului sacru: Câmpia Blajului a devenit Câmpia Libertăţii, datorită Revoluţiei din 3/15 mai 1848, „un episod, poate cel mai frumos din întreaga istorie a românilor de peste munţi, (…) adunarea celor patruzeci de mii”. George Coşbuc vorbeşte mai ales despre prima adunare a românilor de la Blaj, cea din Duminica Tomii, stăruind asupra repeziciunii cu care s-a strâns o atât de mare mulţime. El credea că acolo se aflau toţi bărbaţii Transilvaniei ce ar putea să poarte armă, ce ar putea forma batalioane, ca naţiune înarmată, să înalţe steagul mântuirii. Plăcându-i să evoce acest eveniment, George Coşbuc îl consideră „un exemplu de entuziasm naţional”, dovadă că şi românii, când este vorba despre drepturile lor, sunt „iuţi şi tenace şi că, la o vreme de mare pericol, şi noi ne putem scula ca o naţiune bine înarmată”.
Cel care începe pregătirile Adunării de la Blaj, convingându-şi moţii şi aducându-i, în mai 1848, la marele eveniment, este o personalitate remarcabilă, este recunoscut drept erou al moţilor şi se numeşte Avram Incu; el a devenit pentru români un simbol al luptei pentru drepturi politice, trezind emoţii celor ce au patriotismul ca valoare supremă. Pe moţii din satele Munţilor Apuseni i-a mobilizat tot cu vorba devenită slogan: „Voi sunteţi poporul!”.
Din perspectivă românească, românii din Transilvania au fost revoluţionarii jertfiţi în numele libertăţii, dar ei au fost şi revoltaţi împotriva maghiarilor, ştiindu-li-se sensibilitatea şi dreptul lor: recunoaşterea ca naţiune politică. Cunoscător al „literei” şi al „legii”, Avram Iancu s-a folosit de cuvânt în chemarea românilor la luptă. Aspru în discurs şi demn de naţia sa, el a fost convins că „Românii nu vor cerşi libertatea de la unguri, ei sunt destul de tari ca să şi-o stoarcă prin luptă”.
Despre libertate este de remarcat şi susţinerea lui Alecu Russo: „Acolo unde nu e lege, nu e nici slobozenie, şi acolo unde legea e numai pentru unii şi ceilalţi sunt scutiţi de subt ascultarea ei, slobozenia a pierit… şi fericirea e strânsă… căci atunci asuprirea, nevoile, necazurile şi sărăcia izvorăsc în lume; atunci lumea se împarte în săraci şi în bogaţi…”. În „Cântarea României”, poem în proză scris de un autor cu spirit romantic, Alecu Russo defineşte noţiunea de patrie nostalgic, apolinic: „Patria e aducerea-aminte de zilele copilăriei… (…) locul unde am iubit şi am fost iubiţi… (…) şi aerul, care nicăieri nu este mai dulce…!”. Dar, impetuos, susţine şi lupta pentru libertate prin acelaşi cuvânt mânuit în metafore: „Deşteaptă-te, pământ român! Biruie-ţi durerea; (…) Ziua dreptăţii se apropie… toate popoarele s-au mişcat… căci furtuna mântuirii a început!”.
Istoric şi filosof, estetician şi profesor universitar, Simion Bărnuţiu a avut curajul să protesteze public împotriva introducerii exclusive a limbii maghiare în şcoli şi în instituţiile statului. Şi el se foloseşte de cuvânt, adresându-se românilor transilvăneni, pe un ton vehement: „Afurisit să fie românul care va îndrăzni să facă uniunea, câtă vreme naţiunea română nu va fi fost recunoscută ca naţiune politică…”. În contextul unirii Transilvaniei cu Ungaria kossuthistă, în martie 1848, Simion Bărnuţiu a fost foarte implicat, prin funcţiile deţinute, în mişcarea revoluţionară din 1848, dar străduinţele sale au fost zadarnice. Discursul său în Catedrala de la Blaj, din 14 mai 1848, a rămas în istorie ca Discursul de la Blaj. Nu fără răsunet, însă, a fost şi lucrarea sa, inspirată chiar de propriile experienţe: „Dreptul public al românilor” (Iaşi, 1867). Memorabilul discurs rostit în Catedrala Blajului, în ajunul celebrei Adunări din 15 mai 1848, cu o uimitoare putere de expresie, cu încredere în vitalitatea şi în viitorul neamului său, Simion Bărnuţiu reuşeşte să convingă miile de români de dreptatea cauzei lor - să nu capituleze în faţa nimănui până ce naţia română din Transilvania nu va fi reaşezată în drepturile ei istorice şi naturale.
Alături de Avram Iancu, se remarcă şi Alexandru Papiu-Ilarian, ca lider al tinerilor jurişti români din „Societatea de lectură”. Numit şi „tribunul de la Blaj”, el a participat în mod activ la organizarea revoluţiei paşoptiste. Deşi va studia în domeniul juridic, ca dovadă a luptei sale înflăcărate pentru libertatea transilvănenilor, Alexandru Papiu-Ilarian va scrie „Istoria românilor din Dacia superioară”, compensând mersul nefavorabil al revoluţiei (Viena, 1851-1852). Aici va da cuvânt problemei sociale a iobăgiei, care, din cauza condiţiilor locale - potrivit autorului -, se transformă în luptă naţională.
Participant la Revoluţia paşoptistă din Transilvania a fost şi Augustin Treboniu Laurian, fiind chiar arestat de autorităţi pentru că, vicepreşedinte fiind al Comitetului Naţional de la Sibiu, el a redactat manifestele revoluţionare şi în 3/15 mai 1848, la Blaj, a prezentat punctele pe care le revendicau românii. Filolog de renume şi istoric, Augustin Treboniu Laurian a devenit un model de patriot adevărat, susţinător al culturii şi al dezvoltării învăţământului de calitate pe teritoriul românesc: profesor de Literatura Română şi întâiul decan al Facultăţii de Litere din Bucureşti (1865-1881), unul dintre editorii Colecţiei de documente „Tezaur de monumente istorice pentru Dacia” (1852-1865), alături de Alexandru Papiu-Ilarian, la care se adaugă numeroase titluri (funcţii) şi contribuţii la dezvoltarea culturii noastre. Un merit deosebit al său este încercarea de a reconstitui Limba Română din secolul al XIII-lea, dinaintea ocupaţiei maghiare. El a pornit de la ideea că meritul omului de ştiinţă este de a servi Patria prin demersul îndreptării limbii şi al îndreptării cuvintelor ce nu par corecte.
Un fruntaş al Revoluţiei de la 1848 din Transilvania a fost şi distinsul profesor al lui Mihai Eminescu, cărturar, lingvist şi istoric literar român, Aron Pumnul. Născut chiar într-o familie de iobagi, revoluţionarul şi-a hrănit spiritul studiind filozofie, istorie, filologie, pe lângă teologie. Lui i se datorează prima antologie de Literatură Română, „Lepturariu rumânesc cules de-n scriptori rumâni”, 5 vol. (Viena, 1862-1865). Din acest „lepturar” a luat şi Mihai Eminescu primul contact cu literatura română. Stima pentru dascălul său de suflet l-a inspirat şi în alcătuirea poeziei dedicate, „La mormântul lui Aron Pumnul”: ,,Te-ai dus, te-ai dus din lume, o!, geniu nalt şi mare, / Acolo unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor, (…) Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare / O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrămare / Ce-i simţ naţional!”.
Un alt revoluţionar a fost şi poetul George Sion, cunoscutul autor al versurilor: „Mult e dulce şi frumoasă / Limba ce-o vorbim, / Altă limbă-armonioasă / Ca ea nu găsim. / Saltă inima-n plăcere, / Când o ascultăm / Şi pe buze-aduce miere / Când o cuvântăm (…)”. El a participat activ la mişcarea revoluţionară din Moldova, dar a trecut şi în Transilvania, fiind alături de ceilalţi distinşi revoluţionari pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, în 3/15 mai 1848. Experienţele trăite aici vor fi consemnate în memoriile sale. Din „Corespondenţa sa cu George Bariţ” (1848), impresionează o justificare a sa: „Nădăjduim că va veni vremea să vadă nesocotiţii că fără popor nu pot să aibă nici patrie, nici drepturi”.
Un militant destoinic pentru drepturile ortodocşilor şi ale românilor din Transilvania, dar şi fondator al Gimnaziului de la Braşov (1851) şi a celui de la Brad (1869), a fost Andrei Şaguna, Mitropolit Ortodox al Transilvaniei. Crezul său era chiar „reînvierea deciziei transilvane” întru mântuirea poporului şi în spiritul timpului. În Ţara Moţilor, unde domnea neştiinţa de carte, Andrei Şaguna şi-a propus să-i trezească din „adâncul somn” către „tot ce e adevărat”. Aşa se explică şi aprecierea lui Antonie Plămădeală despre Mitropolit: „Şaguna a fost ca un dangăt de clopot care a trezit din amorţire conştiinţe şi destine, a redat speranţe şi vigoare, a pus plugul în brazdă şi a dezţelenit ceea ce ameninţa să devină pârloagă” (Magazin istoric, iunie 1997, pp. 3-5).
Un romantic ce îşi reflectă trăirile în scris, dar şi un revoluţionar convins, până la răpunerea de boală, a fost şi Nicolae Bălcescu: Cuvintele lui rămân până astăzi imbold: „Să întoarcem ceea ce ne-a mai rămas din dragostea noastră, s-o întoarcem către ţară”. Iar într-o epistolă către C.A. Rosetti, se destăinuia astfel: „Mi se rupe inima când mă gândesc că vor veni poate vremurile dorite, fără ca să fiu eu de nici un folos ţerii, nici cu sabie, nici cu condei, nici cu gura”.
Iată, aşadar, că, slujitori ai cuvântului, aceşti oameni şi-au dedicat viaţa luptei pentru libertate. Ideea convocării unei mari adunări s-a dovedit a fi o necesitate, dar şi o incitare la luminoase speranţe pentru românii ce erau întâia oară chemaţi, în scopul sfătuirii asupra problemelor naţionale.
(Eseu prezentat la Simpozionul Naţional „Ţara Crăişorului”, ediţia a XVIII-a, desfăşurat sub genericul „A doua revoluţie română transilvană şi genocidul contra celor 40.000 de români, între anii 1848-1849”, organizat on-line de către Asociaţia „Ţara Iancului - Iubirea Mea”, în perioada aprilie - mai 2021, când s-au împlinit 173 de ani de la începerea Revoluţiei paşoptiste române transilvane)