Regionalismul românesc transilvănean la începutul perioadei interbelice în ierarhia greco-catolică

La începutul perioadei interbelice a avut loc un fenomen ale cărui manifestări puteau să frâneze opera de închegare a României Mari. Este cunoscut sub numele de regionalism. S-a manifestat în toate regiunile unite cu România, dar mai ales în Transilvania. Îl întâlnim în plan cultural, bisericesc, politic. A avut o anume influenţă asupra relaţiilor dintre români şi unguri, cei din urmă încercând să-l stimuleze.
*
În plan bisericesc, după 1918, nu era vorba doar de necesara unire a unor organisme existente de o parte şi de alta a Carpaţilor, pentru a consolida România Mare şi a face faţă mai uşor ofensivei revizioniste, precum era în plan cultural. În domeniul bisericesc se puneau două probleme majore: unirea Bisericii Ortodoxe Române din Vechiul Regat cu acelea din Basarabia, Bucovina şi Transilvania; unirea celor două biserici româneşti din Transilvania - ortodoxă şi greco-catolică -, refăcând astfel unitatea religioasă a românilor transilvăneni, ruptă prin acte de forţă la sfârşitul secolului al XVII-lea. Ortodocşii au înţeles necesitatea naţională a unirii lor, şi au pus această necesitate deasupra unor orgolii inerente. Conducător al Bisericii Ortodoxe unite a ajuns Episcopul transilvănean Miron Cristea, care va fi, din 1925, şi primul Patriarh al acesteia. Ortodocşii au dat dovadă, astfel, de patriotism, prin unirea lor reuşind să lupte mai cu eficienţă împotriva revizionismului unguresc în Transilvania sau a revizionismului rusesc în Basarabia. Greco-catolicii n-au înţeles, însă, că unirea şi în plan bisericesc este o necesitate naţională.
Unirea Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Greco-Catolică Română era posibilă, în condiţiile în care Ungaria nu se mai putea opune. S-ar fi anulat, astfel, actul samavolnic - obţinut prin presiuni, falsuri şi promisiuni mincinoase - impus de Imperiul Habsburgic şi de Papalitate la sfârşitul secolului al XVII-lea. Scopul, pentru Viena, fusese acela de a-şi facilita stăpânirea Transilvaniei; scopul, pentru Roma, fusese acela de a-şi înlesni prozelitismul religios aducător şi de foloase materiale. Unitarismul nu a fost expresia voinţei românilor transilvăneni, ci s-a înfăptuit printr-o acţiune de forţă. Doar unii dintre protopopi l-au acceptat benevol, atraşi de avantajele materiale ce li s-au anunţat. Însăşi autenticitatea documentelor care consfinţeau Unirea cu Roma este pusă la îndoială. Fiind creată printr-un act de forţă şi printr-un fals, Uniaţia a fost respinsă de cea mai mare parte a românilor transilvăneni. De aceea, Imperiul Habsburgic s-a arătat foarte nemulţumit şi, de comun acord cu Papalitatea, a folosit chiar tunurile pentru distrugerea lăcaşelor de cult ortodoxe. În 1761, acţiunea de represiune condusă de generalul Bukow a pătruns în zonele montane unde erau ascunse biserici şi mănăstiri ortodoxe, care le erau indicate militarilor chiar de către seminarişti greco-catolici. Toate aceste fapte, Biserica Ortodoxă le-a înregistrat, ele contribuind la răceala stabilită între ea şi Biserica Greco-Catolică. Pe de altă parte, din punct de vedere al afirmării Naţiunii Române din Transilvania, uniţii au avut un rol foarte important, începând cu jumătatea secolului al XVIII-lea, dezamăgindu-i pe cei care înfiinţaseră Biserica respectivă pentru a profita de ea; s-a ajuns chiar la represalii. Această evoluţie va apropia cele două biserici, la baza fenomenului stând faptul că amândouă erau româneşti şi se întâlneau pe tărâmul aspiraţiilor naţionale. S-a evidenţiat această apropiere în timpul Revoluţiei de la 1848-1849, în perioada Dualismului Austro-Ungar, în 1918. La Alba-Iulia, pe 1 Decembrie 1918, episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu s-au arătat împreună poporului, dând un mesaj de unitate.
După formarea României Mari se aştepta ca Uniaţia să fie anulată prin voinţa românilor transilvăneni. Faptul ar fi întărit lupta împotriva revizionismului Ungariei. Reunificarea într-o singură biserică a românilor ardeleni era facilitată, în acel moment, şi de faptul că ambele biserici nu aveau conducători supremi. Şi în Vechiul Regat nu mai exista un astfel de conducător, mitropolitul primat Conon fiind înlăturat datorită politicii sale filogermane din timpul războiului. Mitropolitul ortodox transilvănean care trădase cauza românilor, Vasile Mangra, murise în 1918, iar mitropolitul greco-catolic român, Victor Mihali de Apşa, murise tot în 1918. Deci, ambele scaune mitropolitane ardelene erau libere. În acest context, s-a făcut propunerea ca vicarul unit de Blaj, Vasile Suciu, să fie ales mitropolit al tuturor românilor transilvăneni, ajungându-se astfel la reunificarea religioasă. Dar, Vasile Suciu şi conducerea Bisericii Greco-Catolice nu au acceptat ideea. A primat o socoteală meschină: dacă s-ar fi acceptat propunerea, un ierarh greco-catolic ar fi ajuns în fruntea tuturor românilor transilvăneni, ceea ce nu putea să nu le convină uniţilor; dar, în cadrul României Mari, ortodocşii transilvăneni nu puteau rămâne separaţi de cei din Vechiul Regat, Basarabia şi Bucovina. Şi, acest bloc ortodox masiv - chiar în condiţiile în care Vasile Suciu ar fi acceptat propunerea de a-i conduce pe toţi românii transilvăneni - i-ar fi înghiţit practic pe greco-catolici. În urma acestui raţionament, avantajul naţional indiscutabil al propusei uniri nu a fost luat în seamă de conducerea de la Blaj.
S-a trecut la acţiuni pentru preîntâmpinarea unor presiuni unioniste din partea enoriaşilor entuziasmaţi de Hotărârea de la Alba-Iulia. În martie 1919 s-a refăcut Vicariatul Greco-Catolic din Secuime prin Adunarea de la Târgu-Mureş - consacrând desprinderea de Episcopia de Hajdudorogh, în care fusese înglobat forţat în 1912. În context, nu s-a spus nimic despre revizuirea şi a actului din 1700, deşi acesta fusese la fel de condamnabil ca acela din 1912. A urmat, la Cluj, în mai 1919, Congresul preoţilor greco-catolici din Arhidieceza Ardealului şi din cele trei dieceze subordonate. Puţin înainte apăruse ideea unui congres comun cu ortodocşii, în cadrul căruia s-ar fi putut lansa propunerea reunificării. Congresul comun nu a avut loc. Dar, s-a arătat din ambele părţi o simpatie bazată pe sentimente naţionale comune. La Cluj a fost subliniat rolul preoţilor în cadrul noului Stat: „Hotarele României Mari ni le-a câştigat Armata Română, dar hotarele sunt cadrele în care viaţa vie trebuie s-o dea oamenii, şi în primul rând preoţii.”. Noul Mitropolit ales, Vasile Suciu, va fi instalat la 1 ianuarie 1920, ca Arhiepiscop de Alba-Iulia şi Mitropolit al Blajului. Va acţiona foarte intens pentru reorganizarea şi întărirea Bisericii sale, respingând orice reunificare.
În ansamblu, Biserica Greco-Catolică s-a manifestat ca susţinătoare a României Mari. Şi-a păstrat rivalitatea cu Biserica Ortodoxă. Au urmat poziţiile în plan politic ale Partidului Naţional Român, condus majoritar de greco-catolici în frunte cu Iuliu Maniu, inclusiv acele poziţii politicianiste care puteau fi interpretate ca expresia unei aspiraţii regionaliste. A acceptat totdeauna politica Vaticanului, chiar dacă în multe cazuri acesta se plasa făţiş de partea revizionismului maghiar. Foarte criticată a fost atitudinea greco-catolicilor cu ocazia Încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, la Alba-Iulia, în 15 octombrie 1922, moment care pentru România avea o simbolistică deosebită - consfinţirea actelor Unirii din 1918. PNR, datorită rivalităţii cu partidul de guvernământ, PNL, nu a participat. Şi Vaticanul considera că felul cum era organizată ceremonia ar fi statuat o întâietate ortodoxă. Ca urmare, Biserica Greco-Catolică s-a menţinut într-o poziţie demonstrativ retrasă, deşi reprezentanţii săi s-au dus la Alba-Iulia.
Poziţia adoptată de Biserica Greco-Catolică la Încoronare a fost aspru criticată de Nicolae Iorga, şi el opozant al Guvernului PNL, dar înţelegând marea semnificaţie naţională a evenimentului. Slujba din Catedrala Unirii a fost oficiată de patru mitropoliţi ortodocşi. A ieşit în evidenţă şi delegatul Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, de asemenea, episcopul sas Teutsch, cel armean, rabinul şef Niemirower, muftiul mahomedanilor. „Şi Biserica Unită? - se întreba Nicolae Iorga - Biserica Blajului, care timp de două veacuri întregi a luptat pentru izbăvirea Neamului din robia a cărei sfărâmare se serbează aci? Ea care prin scriitorii ei profeţi a ţinut înaintea Naţiei stâlpul de foc prin care s-a îndreptat în cursul lungei ei rătăciri prin pustie? Această Biserică a cării legături însăşi cu Vechea Romă a avut o singură îndreptăţire: învierea amintirilor romane şi întărirea noastră naţională prin aceste amintiri? Biserica lui Ioan Inochentie Micu, martir pentru Neam, a lui Samuil Clain, lui Gheorghe Şincai şi lui Petru Maior, chiar şi Şuluţ, frate în 1848 cu ortodoxul Şaguna, stă după uşă, înţelegeţi: după uşă, alături de Nunţiul [reprezentantul Papalităţii], un prieten desigur, dar căruia n-avem nimic a-i cere în numele ideii noastre naţionale, şi alături de episcopul maghiar Majlath şi cu clericii lui. Afară, în pridvor, ca să nu se spurce prin contactul cu ortodoxia care, religia atâtor milioane în România Unită, cutează a fi şi a voi să rămână Biserică de Stat. Un ordin de la Roma, o telegramă… Dar, de când Papa porunceşte în afaceri naţionale unei Biserici care întâi e a noastră şi apoi a lui, întrucât afară de recunoaşterea dogmei şi dreptul numirilor şi încă numai cu voia acestui Rege ofensat astfel? Şi cum nu s-a găsit unul care să frângă pe genunchi o cârjă care nu s-ar putea păstra fără a jigni Rege şi Popor în momentul supremei concentrări naţionale? Mult va apăsa asupra Bisericii Unite amintirea acestei neiertate greşeli care tinde a o izola în inima Neamului nostru care este una singură. O astfel de atitudine, când nu era vorba de nimic confesional, ar fi putut atrage şi sancţiuni. Căci niciun Stat n-are datoria de a susţine o Biserică în stare să-şi ia în asemenea chestiuni directive de aiurea.”
Teza lui Nicolae Iorga - a adoptării unei poziţii reţinute ostentativ din partea Bisericii Greco-Catolice, datorită unui ordin primit de la Roma - se confirmă: Pastorala Încoronării, adoptată la Blaj, în 28-29 septembrie 1922, nu indica nicio reţinere faţă de eveniment. Se considera că „Încoronarea pecetluieşte măreţul act al Unirii”; este „un act de importanţă capitală în viaţa Statului”; „Coroana României este un simbol şi o garanţie a unităţii şi a demnităţii noastre naţionale”. Şi-i îndemna pe credincioşii greco-catolici: „Să reînnoim acum […] expresiunea sentimentelor noastre de iubire şi loialitate faţă de Rege şi Dinastie”. După Pastorală intervenise o bruscă şi radicală schimbare de atitudine; o explica profesorul doctor (teolog) Alexandru Rusu: Biserica Greco-Catolică participă la Alba-Iulia, în frunte cu Mitropolitul său, la actul civil al Încoronării. Dar, constată că „partea ei bisericească a monopolizat-o ortodoxismul, pe care Partidul Liberal - contrar hotărârilor de la Alba-Iulia - vrea să-l menţină ca religie dominantă de Stat, şi de aceea, arhiereii noştri, neavând ce căuta în Catedrala Încoronării”, demonstrativ, „se vor aduna mâine în jurul mormântului marelui Arhiereu Athanasie Anghel, în timpul căruia s-a făcut Uniaţia, de la Maierul Albei-Iuliei, şi din colţul acesta ferit de zgomotul lumii, se vor ruga pentru suveranii sărbătoriţi ai zilei şi pentru ca pricina durerii dintre fraţi, cari toţi puteau şi trebuiau să se bucure de acest prilej împreună, să se ridice cât mai curând cu putinţă”.
Interesul naţional în legătură cu Încoronarea trebuia să demonstreze unitatea deplină a Poporului Român în jurul Familiei Regale, care-l simboliza. Ierarhii greco-catolici au pus deasupra acestui interes naţional, dorinţa lor meschină de a se evidenţia. Mai mult, au ales să stea „după uşă”, cum scria Nicolae Iorga, alături de conducătorii Bisericii Romano-Catolice Maghiare, înverşunaţi adversari ai Unirii Transilvaniei cu România şi susţinători ai revizionismului Budapestei. Cei care-i priveau pe ierarhii români greco-catolici, „după uşă” şi în compania ungurească, puteau trage concluzia unei solidarizări a celor două biserici împotriva Statului Român. Evident că ar fi fost greşită o atare concluzie, dar cei care o trăgeau nu puteau fi învinuiţi că au ajuns la ea; vina cădea asupra ierarhilor care creaseră această imagine de lipsă de solidaritate cu cauza naţională. Faptul că în acelaşi cadru apare şi Nunţiul Papal indică şi de unde venise ordinul; Blajul nu găsise decât pretextul. Roma, care iniţiase alături de Imperiul Austriac, actul samavolnic al Uniaţiei, şi-a dat seama că în România Mare, unde majoritatea populaţiei era ortodoxă, prozelitismul catolic nu mai avea nicio şansă. De aceea, Papalitatea se va situa ferm, în perioada interbelică, de partea Bisericii Romano-Catolice Maghiare din Transilvania, ajutând-o în lupta ei împotriva Statului Român.
Reţinerea ostentativă la Încoronare, arătată de ierarhii greco-catolici, a fost privită cu regret de românii transilvăneni. - Într-o scrisoare către Nicolae Iorga, din noiembrie 1922 - Octavian Goga remarca faptul că retragerea Mitropolitului Vasile Suciu din postura de candidat la Conducerea ASTREI se datora ecoului atitudinii acestuia de la Alba-Iulia, „fiind astăzi foarte scăzute acţiunile uniţilor din Ardeal”. Încă odată, Papalitatea acţionase pentru a-i menţine dezbinaţi pe români, ceea ce folosea Ungariei revizioniste. Şi, de remarcat faptul că ierarhii greco-catolici români, ascultând ordinul Papei, au arătat că-l pun pe acesta deasupra interesului naţional românesc.
*Fragment din volumul Români şi unguri, I, 1918-1940, în curs de apariţie la Editura Enciclopedică, Bucureşti

Categorie: