Reîntâlnire cu oraşul amintirilor

O invitaţie venită de la Iaşi, pentru a participa la o importantă reuniune ştiinţifică, organizată de Statul Major al Apărării prin Filiala Iaşi a Muzeului Militar „Regele Ferdinand I” (director col. (r) dr. Dan Prisăcaru), m-a îndemnat să-mi îndrept paşii spre frumoasa capitală a Moldovei.
Iaşul este oraşul studenţiei mele, oraşul amintirilor din anii tinereţii. În urmă cu aproape şase decenii absolveam Facultatea de Istorie-Filozofie a celei mai vechi Universităţi din Ţară - „Alexandru Ioan Cuza”. Sigur, de atunci am poposit de multe ori în Iaşi. De data aceasta popasul era, însă, unul mai deosebit. Conferinţa Internaţională „Contribuţia Armatei Române şi a Elitelor la apărarea şi recunoaşterea internaţională a Marii Uniri” era organizată şi cu sprijinul direct şi important al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, al cărei absolvent eram. Am fost cazaţi în cel mai modern complex studenţesc, „Titu Maiorescu”, aflat în imediata apropiere a impunătorului Palat al Universităţii, dat în folosinţă chiar în ultimul meu an de studii. Atunci se numea Complexul „Puşkin”.
Ajuns la Iaşi în jurul prânzului, după ce m-am cazat, aveam la dispoziţie o jumătate de zi, zi lungă, de vară, pentru a revedea vechile locuri atât de dragi mie. În primul rând, cele ale Copoului. Am pornit, fără grabă pe vechiul Bulevard, denumit acum „Regele Carol I”, rămas însă în memoria ieşenilor cu vechiul său nume - Copou. În mijlocul parcului m-am oprit, cu emoţii mari, lângă Teiul lui Eminescu. Alături mai erau încă cununile cu flori proaspete, aşezate acolo în 15 iunie. Acum, la cei 130 de ani de la trecere în nemurire a marelui poet naţional, Teiul parcă a întinerit. Are o coroană frumoasă şi bogată, încărcată de miresme. În apropiere, nu departe de poarta principală de intrare în Grădina Copou, o clădire nouă, cu etaj. Pe vremuri, în acel loc, era un mic restaurant cu grădină de vară. Pe firma de deasupra intrării noii clădiri: „Muzeul Mihai Eminescu”.
Am intrat şi m-am oprit îndelung în faţa vitrinelor care conţin documente, cărţi şi multe alte exponate ce amintesc de viaţa celui mai mare poet român. Recunosc, urmărindu-le, nu puteam să nu cercetez cu privirea dacă exista o anume carte. Este vorba de teza de doctorat a lui Elie Cristea, cel care avea să devină întâiul Patriarh al României şi al Bisericii Ortodoxe Române. Eram doar din Topliţa, acolo unde, în 18 iulie 1868, a văzut lumina zilei. Şi, mai mult, am scris şi tipărit două ediţii monografice despre viaţa şi activitatea sa: prima apărută în 1998 (293 pag.), la Editura „Petru Maior” din Târgu-Mureş; cea de a doua în 2008 (397 pag.), apărută la Editura „Grai Românesc” a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, cu un Cuvânt introductiv al Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan, actualul Mitropolit al Banatului.
În aceste lucrări nu se putea să nu mă opresc, pe larg, asupra Tezei de Doctorat a lui Elie (Miron) Cristea, susţinută, în limba maghiară, la Budapesta, în 1895. Nu se putea, fiindcă, aşa cum se ştie (sau se ştie, cred, prea puţin!), această lucrare, întitulată „Mihai Eminescu, viaţa şi opera - studiu asupra unor creaţii mai noi din literatura română”, este cea dintâi exegeză completă şi adevărată asupra vieţii şi operei eminesciene (vezi Antonie Plămădeală - Pagini dintr-o arhivă inedită, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, sau Gheorghe Bulgăr - O carte uitată despre Eminescu, studiul teologului Elie Cristea din 1895, în „Telegraful român”, nr. 25-26 din 1981).
Se pare că, din păcate, „cartea uitată despre Eminescu” a lui Gheorghe Bulgăr a fost cu adevărat… uitată! Am întrebat despre cartea „teologului Elie Cristea”, adică despre cel dintâi studiu amplu şi complet despre Mihai Eminescu, apărut la puţini ani de la dispariţia pământeană a Poetului. „S-ar putea s-o avem în depozit”, mi s-a răspuns. Da, s-ar putea… Păcat! Nu este în intenţia mea să dezvolt aici - şi nici nu e posibil! - ideile pe care Elie Cristea le lansează, confirmate apoi de toţi eminescologii, referitoare la opera poetică a lui Mihai Eminescu. Voi încheia doar cu ultimele rânduri din lucrarea lui Elie Cristea: „Prin el poezia a urcat pe cele mai înalte culmi ale acestui veac. Genialitatea şi talentul artistic deosebit l-au aşezat pe un loc demn, în rândul celor mai mari poeţi. Poetul francez Hertrat B.J. a spus: Dacă Eminescu ar fi scris în limba franceză ar fi fost cel mai mare poet al epocii, al acestui secol”.
Am părăsit Muzeul Eminescu din Grădina Copou cu un gust amar. Nu de altceva, ci pentru că uităm, ori ne prefacem că uităm, începuturile şi importanţa acestora. Sigur, nimeni nu se gândeşte să conteste contribuţiile uriaşe aduse de marii cercetători ai vieţii şi operei lui Mihai Eminescu. De la Elie (Miron) Cristea s-au scris mii de pagini şi se vor mai scrie. Însă el a fost cel dintâi!
Ieşind în stradă, m-am pomenit faţă în faţă cu impunătorul monument ridicat pentru a cinsti memoria eroilor din Divizia a II-a Cavalerie, amplasat în imediata apropiere a Spitalului Parhon. Ei, cavaleriştii, au apărat, până la sacrificiul suprem, una dintre importantele „porţi” prin care, în iarna anilor 1916-1917, inamicul voia să pătrundă dincolo de munţi, în Moldova, „treimea de Ţară ce ne-a mai rămas”. Era Valea Oituzului. Pe aici Armata I a generalului neamţ Arz, căreia i s-a alăturat grupul generalului Smettow (cu Divizia 71 austro-ungară a generalului Goldbach şi Divizia I Cavalerie a generalului Ruiz), voia, cu orice preţ, să rupă rezistenţa românească şi să pătrundă în Moldova, spre a forţa Armata Română să capituleze.
Rezistenţa românească? O sigură divizie! Divizia a II-a Cavalerie a generalului Nicolae Sinescu. Încercând să oprească uriaşele forţe inamice, cavaleriştii au descălecat şi au intrat în tranşee. Nu prea aveau arme de foc, dar aveau lăncii şi baionete. Încercau să câştige timp spre a ajunge acolo Divizia XV-a, a generalului Eremia Grigorescu, adusă degrabă de pe frontul din Dobrogea, în sprijinul cavaleriştilor.
Pătrunşi de simţul datoriei de-aşi apăra Ţara şi de a alunga inamicul de pe teritoriul ei, cavaleriştii au ieşit din tranşee şi au pornit la contraatac. O luptă sălbatică, pe viaţă şi pe moarte, s-a încins pe muntele Măgheruş. Pădurea din jur s-a transformat repede într-un uriaş cimitir, în care sutele de cadavre, căzute unele peste altele, erau acoperite de crengile copacilor smulşi din rădăcină şi mutilaţi de exploziile proiectilelor de artilerie. La lăsatul serii, se părea că pe muntele Măgheruş nu mai era nicio urmă de viaţă. Însă, la un moment dat, cadavrele parcă au înviat şi au pornit la atac, sub acoperirea întunericului. Erau cavaleriştii Diviziei a II-a Cavalerie. Nu mai aveau cartuşe, dar aveau baionetele, care sclipeau ca nişte fulgerări în bătaia razelor de lună. Cuprinşi de spaimă, nemţii, austriecii şi ungurii au ieşit din tranşee şi au luat-o la fugă.
Tributul de sânge al cavaleriştilor români a fost însă greu. Câteva sute de morţi şi răniţi. Între ei şi căpitanul Petre Carp, comandantul Companiei a 2-a. A ieşit între cei dintâi din tranşee, strigând: „După mine, băieţi!”. Era fiul cel mai drag al bătrânului politician Petre Carp, cel care în Consiliul de Coroană, din 14 august 1916, i-a spus regelui Ferdinand: „Sire, cei trei copii ai mei se vor bate, dar eu mă rog lui Dumnezeu ca Armata Română să fie bătută…”.
Dureroasa veste a morţii fiului său l-a găsit pe Petre Carp retras la moşia sa din Ţibăneşti. A rămas multă vreme aşezat într-un fotoliu, privind la fotografia fiilor săi, elevi la Iaşi. Petru era cel mai apropiat sufletului său. Şi tocmai el… Inima sa de părinte nu se putea să nu plângă de durere. Poate totuşi nu toată, fiindcă vedea cum previziunile sale, privitoare la înfrângerea Armatei Române, erau pe cale să se înfăptuiască. Însă nu a fost aşa. Fiindcă Marele Război pentru Întregirea Neamului avea să le infirme. Şi asta datorită uriaşelor jertfe şi sacrificii făcute de ostaşii Armatei Române, între care s-au aflat şi cavaleriştii din Divizia a II-a Cavalerie, în memoria cărora s-a ridicat acest minunat monument din Copoul Iaşilor.
Privindu-l, mi-am amintit de momentul istoric petrecut în 10 mai 1917, în eroica capitală a rezistenţei româneşti - Iaşul. Atunci această zi s-a transformat într-o sărbătoare a bucuriilor imense, pe care mult încercata capitală a pribegiei le-a trăit. Miile de români, adunaţi aici, pe Copou, aveau revelaţia reînvierii Armatei Române. Ei au asistat, timp de trei ore, la trecerea în revistă a noii armate. Prin faţa mulţimii au trecut, cu pas hotărât, bărbătesc, ostaşii căliţi în grelele lupte pe care le-au purtat. Alături, noile contigente, tineretul Ţării, hotărât să alunge inamicul de pe teritoriul Patriei. Era un 10 mai al durerilor, dar şi al marilor speranţe renăscute. În această nouă armată era toată nădejdea acelei „treimi de Ţară care ne-a mai rămas”, cum scria Octavian C. Tăslăuanu.
Lumea o privea uluită, cu ochii plini de lacrimile bucuriei. Această atmosferă înălţătoare, de mare trăire patriotică, era sporită şi de măreţia imnului „La arme”, ale cărui versuri se înălţau din şapte mii de piepturi, însoţite de răsunetul instrumentelor celor patru muzici militare, înfiorând inimile mulţimii, înălţându-se în văzduh până departe, peste colinele Iaşului.