Rolul Bisericii și preoților în Războiul de Reîntregire Națională

În luna mai a anului 1915, vizând scopul de a permanentiza asistența religioasă în Armata Română și de a constitui o structură distinctă pentru „preoții de armată”, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a făcut demersurile necesare propunând Marelui Cartier General să fie acceptat prof. univ. iconom Constantin Nazarie ca „protopop al preoților din armată” și șef al Serviciului Religios, poziție confirmată de Minister prin Ordinul nr. 130/28 mai 1915, rămas în vigoare tot timpul războiului. Serviciul Religios, ca instituție militaro-ecleziastică, și-a desfășurat activitatea în conformitate cu Instrucțiunile asupra preoților la armată (1915), care considera că „pregătirea sufletească a oștirei pe temeiul religiunei, azi ca și în trecut, are o însemnătate hotărâtoare și cântărește tot atât de greu în cumpăna victoriei ca și mașinile moderne care zguduie pământul. Cu toată perfecțiunea armelor și a mijloacelor de distrugere față de un vrăjmaș bine pregătit, nu se poate ajunge la victorie decât prin zdrobirea moralului său, adică prin învingerea sufletească a oștirei vrăjmașe, care învingere presupune un suflet mai pregătit și o credință mai tare decât acea a vrăjmașului în luptă” (Arhivele Militare Române, Marele Stat Major, Serviciul Religios, fond 4991, rola 41517, c. 120). Deci avea „această înaltă chemare: cu cuvântul și fapta să ții aprinsă făclia credinței în popor, precum și în inimile ostașilor noștri, cari în zilele grele vor fi chemați să se jertfească pentru binele și mărirea patriei și a neamului”.
Preoții militari trebuiau selectați de Sfântul Sinod, mitropolii și episcopii, fiind „aleși dintre preoții titrați în Teologie, cu aptitudini pentru păstoria militară” ... „care nu vor avea vârsta mai mare de 45 ani, nici mai mică de 30 ani” și „făceau parte din corpul ofițerilor, clerul fiind asimilat gradului de locotenent”.
Obligațiile preoților militari erau: „În perioada mobilizării, preotul oficia spovedaniile și împărtășitul oamenilor, precum și binecuvântarea trupei la plecarea din garnizoană spre locul destinat; desfășura o intensă activitate pastorală pentru a menține și ridica moralul trupei, pentru a mângâia pe cei suferinzi; va străbate cu pasul cazarma sau tabăra trupei, va intra în vorbă cu mulți, va fi vesel în cuvânt și demn în atitudine, va găsi pe unii triști, pe alții plângând, va intra în vorbă cu ei și va căuta să-i îmbărbăteze, arătându-le măreția jerfei ce se cere de la ei, precum și recunoștința și cinstea ce se dă acelora care se jertfesc pentru țară”. În situații limită, unii preoți au participat efectiv la acțiunile militare, devenind pentru scurt timp chiar comandanți, înlocuind ofițerii morți sau răniți, ori asigurând aprovizionarea cu muniții a luptătorilor. În astfel de situații au îngropat morții pe poziții, făcându-le slujba înmormântării chiar pe locul unde au murit. Au fost cazuri în care preotul român s-a strecurat printre rețelele de sârmă în linia dușmanului trăgând după sine trupurile celor rămași acolo, spre ai îngropa în pământul necotropit (din volumul Preoțimea română și întregirea neamului, de Grigore N. Popescu, vol. I, Tipografia „Vremea”, 1940, p. 44). De asemenea, preoții de armată au dat ajutor și la îngrijirea răniților. Îmbrăcați în haine de sanitari, împreună cu brancardierii au adunat răniții de pe câmpul de luptă sub focul gloanțelor inamice, i-au ajutat pe medici la pansarea și îngrijirea acestora, la combaterea epidemiilor. Mulți s-au îmbolnăvit și ei de la bolnavi și au zăcut de tifos exantematic, febră recurentă, holeră, iar după însănătoșire și-au reluat activitatea cu același zel. Pe front apropierea dintre medici și preoți a fost foarte strânsă. În mai toate regimentele noastre preoții și medicii erau buni prieteni” (din volumul „Însemnări din anii 1916-1919, de Pr. Cicerone Iordăchescu, Iași, 1937, p. 29).
În lucrarea sa, iconomul Constantin Nazarie, șeful Serviciului Religios, amintește multe fapte de eroism ale preoților. Am ales o asemenea faptă - despre preotul Nicolae Oniceanu consemnează descrierea col. Lazăr Caracaș: „E cult, inteligent, pătruns de toată măreția creștinismului, adevărat apostol. A luat parte cu regimentul (32 Mircea) în toate acțiunile lui, în special în marile lupte de la Mărășești. Cu Crucea în mână, a adunat și îmbărbătat răzlețe cete ale diferitelor unități, împingându-le din nou în focul luptei, foc din mijlocul căruia n-a lipsit un moment. Atunci când răpuse de număr, trupele au fost nevoite a ceda terenul, cel din urmă cu același curaj și cu același spirit de sacrificiu, a trecut înnot Siretul, spre a nu cădea în mâinile inamicului, ca după o scurtă durată, în fruntea trupei să treacă din nou pe malul părăsit... Pentru activitatea desfășurată pe front, preotul Nicolae Oniceanu a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” cu spade și avansat la gradul de căpitan asimilat”.
După lucrarea „Activitatea preoților de armată”, a lui Constantin Nazarie, șeful Serviciului Religios, apărută la București, în anul 1920, p. 35, au fost mobilizați în armata la începutul războiului 252 de preoți, repartizați la spitale, trenuri sanitare, iar cei mai mulți confesori la unitățile operative. Din cei 252, un număr de 2 nu au funcționat efectiv, 145 erau licențiați în teologie, ceilalți având studii seminariale, 46 preoți au fost demobilizați pentru diferite motive, deci au rămas efectiv pe durata războiului 204 din care: 20 au fost dați dispăruți - 9,98%; 5 morți - 2,45%, deci în total morți și dispăruți 25 (12,25% din totalul preoților). Au fost răniți 6 preoți - 2,94%, au fost avansați în gradul de căpitan asimilat 147 de preoți, reprezentând 72,05% , iar 5 au fost propuși la avansare la gradul de maior - 2,45%.
Dar preoți militari români au fost încadrați și în armata austro-ungară pentru asistența ostașilor români. Odată cu începutul Primului Război Mondial, în 28 iulie 1914, Pr. Virgil Nistor (1886-1963), viitorul Episcop al Caransebeșului, a fost mobilizat în armata austro-ungară ca preot militar, fiind „preot confesor, timp de patru ani, pentru a aduce mângâiere și îmbărbătare pe toate fronturile cosmopolite ale acestui război, din Galiția până în Italia”. Despre activitatea sa din această perioadă, pe frontul din Galiția, aflăm dintr-o scrisoare pe care a trimis-o fratelui său, medicul militar Pompiliu Nistor, fost și el pe același front galițian, căzut prizioner la ruși. Scrisoarea, datată 14/27 februarie 1916, a fost scrisă pe când se afla în concediu la Poiana-Sărată, la sora sa Virginia, soția preotului Ioan Rafiroiu. Ea este un prețios document privitor la activitatea pe care preotul militar a desfășurat-o în rândul regimentelor de glotași români, trimise în prima linie a frontului ca să lupte și să moară pentru împărat. Având în vedere valoarea sa documentară, redau câteva fragmente din conținutul acesteia:
„Eu sunt din 17 feb. (1916) în concediu - mai am o săptămână și apoi mă întorc iarăși la Kolomea (45.000 loc.) (Galiția), unde este sediul meu de mai bine de 8 luni... Ocupația mea e destul de variată uneori, când nu sunt lupte la front (30 km de Kolomea). La început am intrat la o brigadă de honvezi (unități militare maghiare - n.n.) care erau în dizolvare - acolo am stat trei săptămâni fără a avea mai nimic de lucru -făceam excursii și preumblări în munți, căci eram în Carpați - Pasul de la Sighetul Marmației către Galiția, loc foarte frumos, aer bun de brad - locuințe bunicele în barăci, mâncare destulă și bunicică - având un proviant (ajutor - n.n.) ofițer român. După dizolvarea brigăzii am ajuns în Personalreserve... în Delatyn, unde făceam serviciu la gară - fiind multe transporturi de răniți - căci lupte teribile erau în jur fiind rușii în retragere. Aici am avut destul de lucru - având de spovedit câteva sute de lucrători și soldați români. În 30 martie am plecat cu comanda la Kol(meya), care a devenit apoi armata a 7-a, primind, cu 1 aprilie, împărțire ca referent pentru greco-ortodocși, la comanda armatei a 7-a, fiind eu singurul preot greco-ortodox deși soldați români gr. or. aveam berechet. În postul acesta sunt și astăzi. Am avut mult de luptat cu papistașii pentru a ne putea exercita tot ce este de competența mea, fiind un superior catolic - tot (slovac) renegat - care însă mie nu-mi poate nimic porunci. Cum însă ai noștri superiori nu se întrepun pentru cauza bisericii (ierarhi de la Sibiu. Vezi politica de loialitate față de Împărat și Imperiu - cazul Mitropolit Vasile Mangra - tot un renegat), a trebuit singur să fac ce pot. Mi-a și reușit să fac destul între împrejurările date. Am cutreerat în două rânduri aproape toată Bucovina și Galiția ostatecă, în care timp am umblat frontul unde avem trupe românești, mângâind și îmbărbătând pe bravii noștri soldați. În Cernăuți umblu mai des, în Vatra Dornei, Cârlibaba, Rădăuți etc. am cunoscut pe căpeteniile bisericești - REPTA, C. COCA, apoi pe rutenii MONASTERSKI (vicar) și alți mulți profesori și funcționari. Mult mi-a plăcut Cernăuți și partea de sud a Bucovinei, ajunsă însă în ghiarele ovreilor. Slabi oameni au și -bucovinenii. Repta încă e ramolit. Am umblat în tranșee mult de tot - pe la brigada (loc.) Col. Dănilă Pop - (cele mai frumoase întocmiri în tranșee), am ținut slujbe multe și am spovedit și cuminicat câteva sute de soldați. Am făcut și câteva colete pentru orfelinatul ce se va înființa în Sibiu la toamnă și pentru care uniții și Maria sunt jaluzi. Am împărțit peste 3.000 cărți de rugăciuni, apoi - gazete, calendare - așa că sunt mulțumiți cred cei mai mulți cu activitatea mea. Mai mult nu am putut face - cu toate străduințele și apelurile mele... Pe lângă cercetarea trupelor, unde nu avem preoți acum mai am la armata aceasta încă 5 preoți; am de vizitat cele 8 spitale cu 2.400 paturi, unde zilnic vin și merg răniți și bolnavi. Am întotdeauna de lucru - așa că de plictis nu am când mă plictisi... Ziarele vin regulat (Românul, Arad - ziarul P.N.R.) 3 ex., Gazeta (Transilvaniei - n.n.) - 2 ex. Telegraful Român și Foaia poporului 2 ex., apoi cele nemțești și ungurești, așa că numai vremea ne lipsește ca să putem citi tot ce primim... Dan (Pr. în Zărnești) este tot în Cluj - cu mulți preoți acum mai noi (tineri - n.n.) Modroiu, Ciora, Coman etc.. Doi preoți au scăpat, ceilalți se zice că ar fi în martie judecați (pentru înaltă trădare a statului austro-ungar)”.
Despre activitatea preoților din zona Buzaielor Ardelene în perioada Primului Război Mondial, vom reveni într-un viitor articol.

Categorie: