Rolul scrierilor memorialistice ale lui O.C. Tăslăuanu în orientarea opiniei publice româneşti privind intrarea României în războiul de (re)întregire naţională

Despre istoricul Liviu Maior şi lucrarea sa „Doi ani mai devreme - ardeleni, bucovineni şi basarabeni în război 1914-1916”
Cartea care atrage atenţia asupra rolului jucat de eroul nostru, Octavian Codru Tăslăuanu, în războiul, pe care nouă ne place să-l numim „Războiul (re)întregirii naţionale”, carte pe care o aduc în faţa dumneavoastră, aparţine unui profesionist, şi anume istoricul Liviu Maior. Ea se intitulează „Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni şi basarabeni în război 1914-1916”. Cartea a apărut la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj-Napoca în anul 2016. Este un volum de 290 de pagini care poate fi caracterizat prin acribia, noutatea şi mesajul autorului.
Cartea vizează participarea românilor din statele beligerante la Marele Război, în prima sa parte, 1914-1916, război care a cuprins pentru prima oară lumea întreagă, de la declanşarea căruia au trecut mai bine de o sută de ani, război care a modificat soarta lumii şi a trasat noua arhitectură politico-statală a Europei.
Despre istoricul Liviu Maior se pot spune multe lucruri. Selectez din biografia sa, aşezată la începutul acestei cărţi, câteva dintre datele demne de remarcat ale activităţii sale: născut pe 2 octombrie 1940 la Beclean, judeţul Bistriţa-Năsăud, a devenit doctor în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” în anul 1974, iar din anul 1990 a fost profesor universitar titular şi conducător de doctorate la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul aceleiaşi universităţi. A reînfiinţat Centrul pentru Studii Transilvane, care a funcţionat iniţial în perioada 1942-1948, al cărui director a şi devenit în 1991, organizând activitatea acestei instituţii ştiinţifice după principii moderne. Între 1992 şi 1996, a fost ministrul Educaţiei şi a exercitat funcţia de preşedinte al Comisiei Naţionale UNESCO, în 1994 a fost vicepreşedinte al Conferinţei Mondiale UNESCO, precum şi vicepreşedinte al Conferinţei Europene a Miniştrilor Educaţiei de la Madrid. Între anii 1996-2000, fost senator în Parlamentul României, iar între 2003-2005, a fost numit ambasador plenipotenţiar al Statului Român în Canada. Membru al Comisiei de Istorie a Relaţiilor Internaţionale din cadrul Comitetului Internaţional de Studii Istorice, a lucrat ca profesor asociat în Statele Unite ale Americii, efectuând vizite de documentare şi specializare în ţări ca Belgia, Franţa, Anglia, Italia, Germania, Austria şi Ungaria.
Calificându-l ca fiind ca „unul dintre cei mai apreciaţi specialişti din ultimile decenii”, istoricul Ioan Bolovan, referindu-se la bogata bibliografie a operei sale, spunea: „Preocupat de istoria modernă a României, Domnia Sa a cercetat cu deosebire mişcarea pentru emanciparea naţională a românilor din Transilvania, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, publicând studii şi cărţi fundamentale privind Revoluţia de la 1848, procesul de constituire a Partidului Naţional Român din Transilvania, organizarea şi ideologia lui, Memorandul, relaţiile românilor cu Habsburgii, soldaţii şi ofiţerii români din armata austro-ungară etc. […] profesorul Liviu Maior a reconstituit istoria românilor transilvăneni de la stadiul formării şi afirmării naţiunii moderne până la desăvârşirea unităţii naţional-statale şi formarea României Mari, într-o viziune integratoare de istorie românească şi europeană. Multe din cărţile şi studiile Domniei Sale, mai cu seamă cele publicate în limbi de circulaţie internaţională, au contribuit la receptarea corectă de către istoricii străini a istoriei moderne a României şi a situaţiei românilor din Transilvania în secolele XIX-XX. Nu în ultimul rând, din postura de om politic şi diplomat (ministru, senator şi ambasador), a promovat constant valorile naţionale şi interesele ţării, cu scopul asigurării unui loc cât mai prestigios al României pe arena internaţională, în concertul universal de naţiuni”.
Academicianul Ioan Aurel Pop, referindu-se la cartea de faţă, afirma: „Profesorul Liviu Maior - istoricul prin excelenţă al Transilvaniei - încheie cu această carte „saga” închinată secolului românesc al naţionalităţilor, portretizând în acvaforte pentru anii 1848-1918. Cu abordări mereu incitante, pe tema vag cunoscută anterior a Habsburgilor şi românilor, istoricul încoronează ciclul acestei „comedii umane” răsăritene cu „povestea” adevărată a mai mult de jumătate dintre românii de-atunci (ardeleni, bucovineni, basarabeni), participanţi fără voie la un „Mare Război” cu doi an mai lung decât al românilor din Regat şi sacrificaţi pentru ţări şi scopuri (oficiale) străine lor. Istoricul iluminează astfel o pagină din trecutul nostru care explică magistral cum s-a ajuns la „ora astrală” din 1918, adică în ce fel s-a făurit România Întregită. Cartea arată clar ceea ce cărţile noastre de învăţătură spun de secole, că nimic important nu se poate obţine fără sacrificii, dar şi ceea ce nu prea spun cărţile de-acum, că românii din afara micului Regat au construit, în măsură considerabilă, România Mare. Descins din viţa erudită şi luptătoare a polihistoriilor Şcolii Ardelene, profesorul Liviu Maior scrie epopeea facerii României moderne, cu metodele consacrate ale „meseriei de istoric” proiectând istoria românilor în universalitate”.
Cartea cuprinde IX capitole, titlurile acestora arătându-ne esenţa conţinutului „celor doi ani mai devreme” de război al românilor ardeleni, bucovineni şi basarabeni, 1914-1916, faţă de cei din Regat. Deoarece scopul nostru nu este recenzarea cărţi, ci prezentarea rolului lui Octavian Codru Tăslăuanu în participarea României, de partea Antantei, în marea conflagraţie, voi enumera numai titlurile acestora: Despre „Marele Război” al istoricilor; Sarajevo 1914 şi consecinţele sale pentru românii din Transilvania; Românii din Transilvania şi dilemele lor; Temeri, suspiciuni: români, unguri şi saşi în război; Comunitatea rurală şi războiul. Satul, Biserica şi şcoala; Propaganda şi contrapropaganda. Bucureştiul în vremea neutralităţii; Ardeleni în uniformă. Soldaţi şi ofiţeri (1914-1916); Bucovina, Serbia şi Basarabia, teatre de război şi, ultimul capitol, 14/27 august 1916 (intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei).

Prezenţa lui Octavian Codru Tăslăuanu în paginile lucrării: „Doi ani mai devreme”

În cadrul acestor capitole, numele lui Octavian C. Tăslăuanu apare în 6 capitole (II, IV, V, VI, VII, VIII) într-un număr de 15 pagini, cuprinzând şi cinci note bibliografice de subsol referitoare la scrierile sale memorialistice: Trei luni pe câmpul de război şi Hora obuzelor. Tematica volumului în care scrierile lui Tăslăuanu devin izvoare istorice privesc: relaţiile dintre ostaşii şi ofiţerii români din armata austro-ungară cu cei proveniţi din rândul saşilor; sentimentul religios la militarii români: activităţile propagandistice desfăşurate de „grupul oţeliţilor”, format din Octavian Goga, Vasile Lucaciu şi Octavian C. Tăslăuanu, în tot spaţiul Regatului României; „calvarul” lingvistic, „babilionia cum o caracterizează Tăslăuanu” din armata austro-ungară începând de la depunerea jurământului militar, instrucţia, comanda şi executarea ordinelor care creau pe front blocaje lingvistice soldate cu pierderi de vieţi omeneşti; „fraternizarea” ciudată cu ostaşi ruşi şi teama de a nu „omorî român pe român”; pierderile militare - morţi, răniţi, dispăruţi - ale unităţilor militare în care erau încorporaţi românii ardeleni. Cel mai consistent capitol al contribuţiei scrierilor sale este cel de-al şaselea, intitulat Propagandă şi contrapropagandă. Bucureştiul în vremea neutralităţii, în care cartea sa, Trei luni pe câmpul de război, devine principalul instrument de influenţare a opiniei publice româneşti.

Scrierile memorialistice ale lui Tăslăuanu, văzute prin ochii prof. univ. dr. Liviu Maior

„În anul 1915, a apărut la Bucureşti o carte care a avut un impact enorm asupra opiniei publice din România. Era aşa-zisul „ziar” al unui român „ofiţer în armata austro-ungară”. Scris de Octavian Tăslăuanu, cu titlul Trei luni pe câmpul de război, respectivul volum descria pentru prima oară ororile războiului de care au avut parte, încă din 1914, românii din Transilvania, Banat şi Bucovina. A impresionat atât de mult, încât a fost tradus de serviciul de propagandă de la Paris în limba franceză. Autorul cărţii, cunoscut în mediul cultural-politic ardelean şi în egală măsură în cel bucureştean datorită apariţiei sale la gruparea din jurul Luceafărului, dar şi la cea din jurul Vieţii Româneşti, a luat parte ca ofiţer la războiul din Galiţia împotriva Rusiei, alături de compatrioţii săi români din Ţara Făgăraşului. Drama trăită de către soldaţii ardeleni din armata austro-ungară pe Frontul de Est a fost descrisă cu talentul scriitorului care, aşa cum am afirmat, i-a şocat pe români, dar şi pe parizieni. Cartea lui Tăslăuanu avea să cunoască trei ediţii în limba română, cu sprijinul financiar al Ministerului de Război, la propunerea lui Nicolae Iorga. Apariţia ei a generat, în media bucureşteană a vremii, o polemică neaşteptat de vehementă. Cele două tabere din capitală, germanofilii şi antantofilii, au publicat un şir de articole care au avut, nu peste mult timp, un ecou benefic în opinia publică proantantistă. Astfel, ziarul germanofil Moldova (ziarul lui Petre P. Carp, fost preşedinte al Partidului Conservator şi prim-ministru al României - 7/19 iulie 1900 - 14/27 februarie 1901; 29 dececembrie 1910 / 11 ianuarie 1911 - 28 martie / 10 aprilie 1912 - n.n.) a considerat cartea lui Tăslăuanu ca „un act de trădare”. A generat confruntări de stradă şi polemici. Mii de ofiţeri în rezervă i-au salutat pe autor şi cartea, exprimându-şi admiraţia pentru ardelenii care dezertau din armata austro-ungară. Aceluiaşi autor i-a aparţinut semnătura pe o culegere de nuvele, Hora obuzelor, în care reia, folosind talentul său de scriitor, episoadele, scenele de război cu o încărcătură emoţională deosebită. A intenţionat să le adune într-o singură carte, Sub flamura habsburgilor, care însă nu a mai apărut. Tăslăuanu a dezertat la sfârşitul lui noiembrie 1914 „înfrânt de boală şi îngheţat de frig” (Sextil Puşcariu, Memorii, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 6), (O. Tăslăuanu, Trei luni pe câmpul de război, p. 27), după ce regimentul său, numărul 23 (Sibiu), a fost decimat, alături de cele cu numerele 21 (Cluj), 22 (Târgu-Mureş) şi 24 (Braşov). Erau toate regimente formate majoritar din români ardeleni.
Experienţa lui Octavian Tăslăuanu ca ofiţer, descrisă cu amănunte în dilema pe care o trăieşte alături de generaţia sa de intelectuali ardeleni, cu momentele de cumpănă, avea să influenţeze memorialistica postbelică, aceasta structurându-se, practic, pe acest model pe care îl numim Tăslăuanu. A fost citită şi răscitită de către contemporanii săi, a fost urmărită circulaţia ei de către poliţia austro-ungară, arsă după ocuparea Bucureştilor. Aceeaşi descriere a primelor zile de la declanşarea conflictului în cazarmă, în Făgăraşul devenit centru de mobilizare al Regimentului 23, cu entuziasmul străzii dominate de cântecul belicos Aşteaptă, aşteaptă Serbie căţea!, intonat de cetăţeni, deloc de cei chemaţi sub arme. Nu lipsesc nici reflecţiile care formează, de fapt, filonul mobilizator, ideea fundamentală pe care o promovează insistent, poziţia României, întrebarea la care trebuia să răspundă: „Ce face România de nu vine?”. Era greu să le ofere un răspuns clar: „Aşteptăm un semn de nădejde, cum aşteaptă orbul o rază de lumină” (O. Tăslăuanu, Trei luni pe câmpul de război, p. 27).
Tăslăuanu a considerat decretarea neutralităţii României ca pe o decizie devastatoare pentru cei care credeau în Regat: „Ne simţeam ca o turmă fără păstor, care în fiecare zi poate fi pornită pe câmpul de măcel. Toate planurile noastre s-au prăbuşit ca cetăţile clădite de copii, ni s-a întunecat sufletul şi ne-a sângerat inima”. El şi alţi conaţionali ai săi îşi amână din acest motiv trecerea Carpaţilor, rămân alături de zecile de mii de ardeleni din armata austro-ungară. Întâlnim în egală măsură teza „datoria de robi”, a „datoriei” sub drapel străin, promovată de autor şi preluată de către autorii memorialisticii postbelice ardelene despre Marele Război. Impactul cărţii lui Tăslăuanu a fost enorm. Kiss Karolyi, aflat la Bucureşti, informator credibil al poliţiei secrete maghiare, trimetea la mijlocul lunii februarie 1916 un raport în care atrăgea atenţia despre o schimbare tactică produsă în România din punct de vedere propagandistic. Se referea la tonul presei româneşti, tot mai vocală în susţinerea intrării Ţării în război. „Căpeteniile”, organizatorii mitingurilor din principalele oraşe de peste Carpaţi, erau „fugarii din Ardeal”, în special Tăslăuanu, „autor al cărţii, Trei luni pe câmpul de război, care cred că în Budapesta e deja cunoscută”. Informatorul, foarte avizat, surprinde în respectiva carte: „Ne învaţă şi la aceea că în armata noastră sunt încă mulţi ofiţeri cu sentimente asemănătoare care aşteaptă pe soldatul român eliberator pe crestele Carpaţilor. Din cartea având 351 de pagini se vinde deja a doua ediţie. Se pomenesc multe nume din Regimentul 23 honvezi”. Printre „agitatorii” menţionaţi nu lipsesc nici Vasile Lucaciu şi, mai ales, Octavian Goga” (Doi ani mai devreme, p. 175-177).
„Apariţia însemnărilor lui Tăslăuanu, Eugen Goga (Două Siberii) etc. şi impactul lor asupra opiniei publice din România veneau în completarea curentului prounionist promovat de grupul ardelenilor stabiliţi în Bucureşti. Liderul de necontestat a fost Octavian Goga care, împreună cu Vasile Lucaciu, Sever Bocu, Onisifor Ghibu, Avram Imbroane, Ion Rusu Abrudean etc., cu sprijinul Ligii Culturale, aveau să determine puternicul curent de opinie antiaustro-ungar, prin filoantantismul promovat sistematic. Octavian Goga îşi publică volumele Cântec fără ţară şi Strigăte de pustiu: Cuvinte din Ardeal într-o ţară neutră (1915), cu un impact imens în opinia publică, iar Ştefan O. Iosif - marşul La arme. Militantismul lor a dus, în 1915, la condamnarea la moarte pentru trădare într-un proces ce a avut loc la Cluj” (Doi ani mai devreme, p. 178).
La formarea acestui curent au mai contribuit ardelenii: George Coşbuc, care publică în ziarul „Dimineaţa”, din 16 iunie 1915, poezia Morţi pentru cine; Ion Rusu Abrudeanu şi Vasile Stoica, prin publicarea lucrării, în 1915, „Habsburgii, ungurii şi românii” - o polemică, critică faţă de „germanofilii” bucureşteni care au considerat-o „tendenţioasă” (Doi ani mai devreme, p. 179).
În concluzie, activitatea desfăşurată şi scrierile lui Octavian C. Tăslăuanu au avut un rol covârşitor în influenţarea opiniei publice din Vechiul Regat de a participa în Războiul cel Mare pentru dezrobirea fraţilor lor de peste munţi şi întregire a spaţiului românesc într-un singur stat.”