„Românească este Ţara aceasta”

Amarnică a fost, de-a lungul vremii, soarta acestui străvechi pământ românesc: Bucovina; în ciuda faptului că acest teritoriu etnic, lingvistic, economic şi cultural, aparţinând în vremurile străvechi dacilor liberi, redus ca dimensiuni, a fost nucleul de formare al viitorului stat feudal al Moldovei. Aici s-a desfăşurat în permanenţă o viaţă spirituală românească activă, în jurul unor mănăstiri celebre, precum Putna, Moldoviţa, Suceviţa etc., toate constituind focare de cultură românească şi de credinţă ortodoxă. Din păcate, mereu străinii şi-au întins stăpânirea nedreaptă asupra acestui „plai românesc”. Mai întâi Cnezatul Kievean, apoi cel al Haliciului. Nu întâmplător, desigur, ci datorită bogăţiilor pe care le avea.
Alături de acestea se poate spune că exista aici şi multă bogăţie spirituală românească, aşa cum afirmă Dimitrie Onciul: „Nicăieri pe tot cuprinsul românesc nu se află, pe un spaţiu atât de mic, atâta bogăţie de istorie românească, atâtea amintiri scumpe trecutului nostru”. Acestea vin de departe, din vechime, din vremea lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare şi Sfânt; vin de la Grigore Ureche şi Dimitrie Cantemir. Multe se referă şi la oraşul Cernăuţi, care se pare că a fost reşedinţa voievodului întemeietor de Ţară Dragoş Vodă.
După cum bine se ştie, în 1774, prin vicleşug, cârdăşie şi mituire, austriecii au acaparat acest pământ, după ce generalul rus Rumianţev a primit „cadou” o tabacheră de aur cu briliante, plus 5.000 de galbeni, iar înaltul comisar al Porţii, Mehmed Aga, a fost şi el mituit cu 1.000 de galbeni şi 3.100 de piaştri. Aşa s-a reuşit să se rupă din trupul Moldovei un teritoriu de 10.442 kmp spre a deveni provincie austriacă. Şi pentru că domnul Moldovei, Grigore Ghica, a protestat, austriecii l-au decapitat. Ca să tacă.
La foarte scurtă vreme după aceea, austriecii au introdus serviciul militar obligatoriu, aşa că bieţii români şi-au luat lumea în cap şi-au plecat care pe unde au putut. Cei mai mulţi în Moldova, numărul acestora situându-se la peste 20.000 de persoane. Cu toate acestea, ocupaţia austriacă asupra Bucovinei a avut şi părţi pozitive, în sensul ridicării nivelului civilizaţiei de tip occidental, atât la oraşe, cât şi la sate. Cernăuţiul s-a transformat într-un oraş cu aspect european, mai ales după 1848, când Bucovina s-a desprins de Galiţia, devenind provincie imperială (ducat). Cea de-a doua jumătate a secolului al 19-lea a fost o perioadă de mari înfăptuiri pentru capitala provinciei imperiale, oraşul Cernăuţi. Edificiile impunătoare au debutat prin noua gară monumentală, zidită în 1866. În 1875 s-a inauguart clădirea Universităţii, după doi ani cea a Filarmonicii, iar în 1896 s-a aprins lumina electrică pe străzile Cernăuţiului. După alţi trei ani, în 1899, s-a inaugurat Palatul Mitropolitan, „una din clădirile cele mai frumoase din Austria”. Noul secol, al 20-lea, a debutat prin darea în folosinţă a edificiulului Teatrului Dramatic, iar în 1905 a Catedralei Ortodoxe, ctitorită în stilul Renaşterii, cu cupole rotunde, după modelul Catedralei „Sfântul Isac” din Sankt-Petersbug.
Toate acestea nu puteau să nu aibă o influenţă puternică asupra comunităţii româneşti, mai ales asupra tineretului intelectual al Bucovinei, care citea cu nesaţ importatele opere ale marilor scriitori din a doua jumătate a secolului 19, urmărea presa românească, se redeştepta astfel sentimentul aparteneţei lor la Neamul Românesc, că sunt aceiaşi ca şi cei din Regatul României. Creştea tot mai puternic conştiinţa legăturii de sânge dintre ei şi aceştia, iar Tricolorul românesc a început să fie nelipsit de la toate manifestările organizate de românii bucovineni.
Merită să fie subliniat rolul unora dintre vechii boieri pământeni antrenaţi în lupta pentru renaşterea spiritului şi conştiinţei româneşti. La loc de frunte se afla familia boierului Doxachi Hurmuzachi şi fiii săi: Constantin, Eudoxiu, Alexandru şi Gheorghe, „Grachii noştri”, care au avut o contribuţie de seamă la istoria şi cultura românească. Doxachi Hurmuzachi, era unul dintre marii luptători pentru drepturile românilor bucovineni. Născut la Horodiştea, în Moldova, el a deţinut funcţii importante, primind titlul de căminar, apoi de vel agă şi mare vornic al Ţării de Sus. S-a stabilit apoi în Cernauca, nu departe de Cernăuţi, unde a cumpărat o moşie şi şi-a zidit un conac, care a devenit, în scurt timp, un adevărat centru al deşteptării naţionale. Acolo, la Cernauca, Doxachi Hurmuzachi a găzduit pe toţi refugiaţii moldoveni şi transilvăneni după revoluţia din 1848.
Ajuns la bătrâneţe, bolnav fiind, Doxachi Hurmuzachi simţea că se apropie de hotarul dintre cele două lumi. Cunoscând acest lucru, prietenii şi apropiaţii săi s-au sfătuit între ei să-l caute la Cernauca. Bătrânul boier i-a primit cu zâmbetul său obişnuit, bucurându-se de surpriza pe care aceştia i-au făcut-o:
- Prieteni şi scumpi compatrioţi, vă mulţumesc mult că aţi venit să mă vedeţi. Eu poate nu voi mai trăi mult. Dar domniile voastre veţi trăi şi trebuie să trăiţi, fiindcă aveţi îndatoriri mari şi scumpe nouă, tuturor românilor trăitori în această Ţară. Iaca, eu, presimţind că mă veţi cerceta, am pregătit aici aşa, un fel de testament, pe care doresc să vi-l înmânez, cu rugămintea de a nu uita, domniile voastre, că aveţi îndatoriri mari şi sfinte, pentru care veţi răspunde înaintea lui Dumnezeu, înaintea semenilor noştri şi a urmaşilor voştri. Iată care sunt ele: Patria, Limba şi Biserica. De ce? Fiindcă:
„Românească este Ţara aceasta în care trăim, câştigată şi păstrată cu sângele străbunilor noştri şi înzestrată cu drepturi româneşti care n-au putut să apună, pentru că sunt o proprietate neperitoare a ei.
Limba Română, sufletul naţionalităţii noastre, pe care ne-au păstrat-o străbunii în timpul barbariei, chiar cu răspunderea vieţii, a fost totdeauna şi este adevărata limbă a acestei Ţări, niciun drept nu s-a aflat în putere ca să o desfiinţeze.
Biserica Ţării noastre este biserica ortodoxă, odorul cel mai scump al sufletului nostru, care, cu toate că are drepturile cele mai frumoase, se află totuşi în împrejurările de faţă ameninţată de nişte jurstări nefavorabile şi cere ajutorul fiilor ei ca să o apere. Deci vă jur pe Dumnezeu, pe fericirea noastră şi pe tot ce aveţi mai preţios şi mai sfânt ca să fiţi urmaşi demni de străbunii şi părinţii voştri. Ca să vă nevoiţi cu toată virtutea nu numai să apăraţi drepturile, religiunea şi limba patriei noastre, ci să le lăsaţi urmaşilor voştri într-o stare mai înfloritoare decât le-aţi primit.
Iar pentru binele şi fericirea Naţiunii Române să depărteze Dumnezeu din mijlocul românilor sămânţa intrigii şi discordiei, spiritui de partid, egoismul, pofta de a domni cu stricăciunea binelui public şi să li se insufle spiritul onoarei, al frăţiei şi al bunei înţelegeri între sine spre atingerea înaltului scop ce le stă înainte”.
Testamentul lui Doxachi Hurmzachi, lăsat cu limbă de moarte atât fiilor săi, cât şi tuturor patrioţilor români din Bucovina, avea să apară în ziarul „Telegraful român” din Sibiu, în 1857.
Din păcate, evenimentele potrivnice au îndepărtat tot mai mult Bucovina şi pe românii bucovineni de legământul bătrânului Doxachi Hurmuzachi. Schimbarea caracterului etnic al Bucovinei s-a început încă în perioada domniilor fanariote. Încă de atunci ucrainenii fugeau în Bucovina fiindcă acolo ţărănimea era liberă. Apoi, în perioada secolelor 18 şi 19, Ţara de Sus a Moldovei şi Galiţia au început să fie invadate de numeroşi evrei. „Evreii rămân cu totul străini de viaţa naţiunii în sânul căreia trăiesc, nu vor să urmeze şcolile româneşti, se sustrag de la serviciul militar şi se ocupă de camătă.” Aşa scria Ernest Desjardins, în lucrarea sa „Le Juifs de Moldavie”, publicată la Paris, în 1887. Acestora li s-au alăturat ucrainenii, germanii, polonezii şi slovacii din Galiţia, astfel că dintr-un teritoriu populat în cea mai mare parte de români, în Bucovina, inclusiv în Cernăuţi, locuiau vreo 11 etnii, încât teritoriul său s-a transformat într-un adevărat mozaic etnic. În acest proces populaţia românească s-a redus cu peste 40 la sută, în contextul creşterii ponderii rutenilor, evreilor, germanilor, maghiarilor etc..
În aceste realităţi etnice deloc favorabile românilor bucovineni a izbucnit Primul Război Mondial. După cum se ştie, el a zdruncinat din temelii Imperiul Austro-Ungar. În 18 octombrie 1918, preşedintele SUA, Woodrow Wilson, a anunţat dezmembrarea acestuia. În ziua următoare, în Parlamentul din Budapesta, cehii, sloveni, croaţii şi sârbii şi-au declarant independenţa. Aşa a procedat şi deputatul bucovinean George Grigorovici, afirmând că „unirea românior este un ideal şi o ţintă pe care românii o vor urmări totdeauna şi în veci”. Asupra declaraţiei făcută de Alexandru Vaida-Voivod, privitoare la Transilvania, în acelaşi Parlament, ne vom opri în capitolul următor.
Românii bucovineni au reacţionat prompt. La 22 octombrie, profesorul Sextil Puşcariu şi alţi patru bucovinei au publicat în ziarul „Glasul Bucovinei” articolul intitulat „Ce vrem?”, în care se afirma, între aletele: „Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoşesc şi să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre româneşti. Nu vrem să cerşim de la nimeni drepturile care ni se cuvin”.
În împrejurările ce s-au petrecut odată cu dezmembrarea Imperiului Habsburgic, împăratul Wilhelm, nu-şi mai putea exercita autoritatea şi a demisionat. Profitând de anarhia instalată în fostul imperiu, polonezii şi-au declarant independenţa, unindu-se cu Statul Polonez, condus de generalul Josef Pilsudski. Acelaşi lucru au încercat să-l facă şi ucrainenii, conduşi de Omelian Popowicz, însă s-au lovit de vigilenţa deputaţilor români din Parlamentul de la Viena. Ei au publicat în ziarul „Bucovina Nouă” din Suceva, un articol în care au luat o poziţie hotărâtă, împotriva intenţiei de ucrainizare a Bucovinei, susţinând cu tărie că „Bucovina este pământ curat românesc, nu numai de la Suceava până la Prut, dar şi de la Vatra Dornei până la Nistru. Bucovina ne-a rămas moştenire aşa cum este în întregimea ei de la înaintaşii noştri şi suntem datori s-o păstrăm neştirbită vremurilor noastre”.
Pe baza propunerii lui Sextil Puşcariu, în 14/27 octombrie 1918 a fost convocată, la Cernăuţi, Adunarea Naţională a românilor din Bucovina, devenită „Adunare Constituantă”, având drept scop declarea independenţei Bucovinei. A fost format un Consiliu Naţional Român, în fruntea căruia a fost ales marele patriot Iancu Flondor. A fost adoptată apoi hotărârea fermă de a se respinge orice încercare de ştirbire teritorială a Bucvinei.
Adunarea ucrainenilor a refuzat să recunoască hotărârile Adunării Constituante a Românilor şi, cu ajutorul dezertorilor din armata rusă, au dezlănţuit o adevărată teroare asupra populaţiei. În această situaţie, Iancu Flondor a cerut ajutorul Armatei Române. În 8 noiembrie, Divizia a 8-a, a generalului Iacob Zadik, a trecut vechea graniţă impusă prin acordul mişelesc din 1774, călcând pe pământul românesc al Bucovinei. Trei zile mai târziu generalul Zadik intra în Cernăuţi, în fruntea Detaşamentului „Dragoş”. A fost ziua de renaştere şi de triumf a Cernăuţiului eliberat. A fost convocat Congresul General al Bucovinei în sala de marmură a Palatului Mitropolitan, sub preşedenţia lui Iancu Flondor. „După sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi - a spus el - s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile”. De aceea, „cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdile dezrobirii noastre. De aceea, Noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a Ţării şi fiind investit singur cu putere legiuitoare în numele suveranităţii naţionale, HOTĂRÂM:
Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României!”.
Hotărârea a fost primită cu entuziasm şi de reprezentanţii polonezilor: „Noi polonezii din Bucovina - a spus Stanislas Kwiatowski - salutăm cu căldură ziua sfântă a renaşterii României unite!”. Aceeaşi poziţie a avut-o şi Consiliul Naţional al Germanilor, al cărui reprezentant, Alois Lebouton, şi-a încheiat alocuţiunea strigând: „Trăiască România Mare! Trăiască M.S. Regele Ferdiand!”.
S-a săvârşit, astfel, măreţul act istoric care a pus capăt nelegiurilor de la 1774, aducând străvechiul pământ românesc al Bucovinei în braţele Maicii sale, România Mare.
(Fragment din volumul „Eroica îndârjire”, Editura „Vatra veche”, Târgu-Mureş, 2018)