Românii şi secuii

Problematica convieţuiri dintre români şi secui în istoriografia românească a fost pe larg abordată de istorici şi alţi intelectuali, dintre care menţionăm pe: Nicolae Iorga, Sabin Opreanu, Gheorghe Popa Lisseanu, Teodor Chindea, Octavian Dobrotă, Aurel Nistor, I.I. Russu, Pr. Ladislau Ghemat, acad. Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Mircea Păcurariu, cercetătorii Ioan Ranca, Ioana Cristache Panait, Mihai Racoviţan, Ioan Ciolan, Ana Grama, Elena Mihu, Ana Hancu, Liviu Boar, Vasile Lechinţan, Ana Dobreanu, Dorel Marc, Costel Cristian Lazăr şi toţi tinerii preoţi şi profesori care şi-au susţinut doctoratul în istorie, teologie, sociologie şi etnografie, după înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu-Gheorghe.
Relaţiile românilor cu secuii - afirmă acad. Ioan Aurel Pop - au fost dificile în anumite perioade, dar, la scara duratei lungi, a predominat convieţuirea şi nu conflictul. Oamenii simpli şi-au văzut de viaţa lor, trăind separat sau împreună, şi nu s-au ciocnit decât atunci când a intervenit factorul politic.
Multa vreme, din Evul Mediu până în Epoca Modernă, a fost pământ pentru toţi, într-o vreme când conta mai mult apartenenţa religioasă decât cea etnică. Apoi, din secolul al XVIII-lea începând, conştiinţa naţională şi-a făcut loc cu mare forţă, iar conflictele interetnice s-au înmulţit. Constatarea este valabilă nu doar la noi, ci peste tot în Europa şi, cu precădere, în Occident.
Încă de la aşezarea lor în curbura interioară a Carpaţilor, după secolul al XIII-lea, secuii au stabilit şi întreţinut relaţii de bună vecinătate cu românii autohtoni şi cu cei din Moldova şi Muntenia. Trecătorile şi potecile Carpaţilor au fost străbătute mereu de oameni de dincoace şi de dincolo de munţi. Reţeaua drumurilor, potecilor şi plaiurilor din zona Carpaţilor de curbură a avut o însemnătate deosebită pentru menţinerea legăturilor celor două versante. Din cele 25 de poteci şi plaiuri ce se îndreptau spre Moldova, pornind de pe teritoriul fostului judeţ Treiscaune, doar drumul ce străbătea Pasul Oituz era amenajat pentru transportul convoaielor poştale şi comerciale, la care se adaugă cele din fostul judeţ Ciuc.
În unul din multele sale studii dedicate acestei problematici, Nicolae Iorga subliniază: „Secuii au iubit şi ajutat, în toată desăvârşirea trecutului, pe Domnii noştri cei războinici: Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Mihai Viteazul, Radu Şerban, împotriva ungurimii de nemeşi, care voiau să-i îngenuncheze. Ei ştiau că peste munte ai lor din Moldova duc un trai mai puţin stors şi primejduit. Până şi mica nobilime a secuilor, care se numea şi boieri, a avut simpatii pentru noi. Contele Mikes, cel cu pădurile mari, al cărui nume-l aflu scris pe grămezile de cherestea din gări, a avut înaintaşi care s-au amestecat prieteneşte în istoria noastră”.
Amploarea şi intensitatea acestor fluxuri au fost favorizate de aşezarea geografică, respectiv de statutul de „ţinuturi de graniţă”, graniţă care multe secole nu a avut un traseu stabil. Intensele mişcări de populaţie de o parte şi de alta a Carpaţilor au fost favorizate de economia complementară, schimburi economice vitale, multiplele şi statornicele raporturi interumane (colaborare, ajutor reciproc, solidaritate umană, căsătorii mixte).
Printre factorii care au asigurat continuitatea şi amploarea migraţiei dintre locuitorii „ţinuturilor secuieşti” şi cei de peste Carpaţi amintim: persistenţa în memoria colectivă a secuilor a unei imagini pozitive despre relaţiile foarte bune pe care le-au avut cu domnitorii moldoveni şi munteni; raporturile excelente stabilite între liderii locali ai comunităţilor situate de o parte şi de alta a Carpaţilor; prestigiul de care se bucurau bărbaţii şi femeile din secuime în marile oraşe din Principatele Române (hărnicie, corectitudine, disciplină, profesionalism). Stau mărturie în acest sens intensitatea fluxurilor migratorii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea din zona de referinţă către Bucureşti, Brăila, Galaţi, Bacău, Focşani ş.a..
Legăturile secuilor cu Principatele Române au fost de ordin economic, cultural şi politic. Vechile documente vorbesc de unele prestaţii şi servicii militare făcute voievozilor şi pomenesc de danii de moşii şi alte odoare, ca o chezăşie a bunelor raporturi. Oastea comunităţii secuieşti din Ciuc a fost prezentă în luptele antiotomane conduse de Ştefan cel Mare. La lupta de la Vaslui, din 1475, au participat peste 5.000 de oşteni secui. Aceiaşi corectitudine au manifestat secuii şi faţă de Petru Rareş şi Mihai Viteazul, iar osteneala lor nu a rămas fără răsplată.
După participarea secuilor la lupta de la Şelimbăr, de partea lui Mihai Viteazul, la data de 28.XI.1599, domnitorul român redă vechile libertăţi secuieşti. „De acum încolo - se poate citi în actul de libertate - secuii să aibă a se bucura de acele drepturi şi libertăţi, de care s-au bucurat strămoşii lor.”
O caracteristică mai puţin cercetată a legăturilor secuilor din zona Covasna-Harghita cu românii de peste Carpaţi, o constituie dimensiunea mişcării migratorii a populaţiei, de-a lungul timpului. Mişcarea migratorie a cuprins deopotrivă pe secui, ca şi pe români, armeni, ţigani sau alte naţionalităţi.
În funcţie de conjunctura politică, favorabilă sau mai puţin favorabilă, internaţională, regională sau locală, îndeosebi din Transilvania, Muntenia şi Moldova, au avut loc mişcări de populaţie de o parte şi de alta a Carpaţilor, fluxuri migratorii ce au circulat pe „străzi cu sens dublu”.