Să petrecem perioada Postului Mare împreună cu Sfântul Efrem Sirul (II)

Smerenia obligă la deschidere, la ieşirea din noi înşine şi din autosuficienţă. Ea ne învaţă să citim limpede în noi înşine. Ai multă ştiinţă? Mai multă decât cei din jur? Foarte bine. Smereşte-te pen¬tru că tu ştii - ceea ce poate nu ştie nimeni - că ai o patimă pe care nu ţi-o poţi birui. Prin aceasta eşti cel puţin egalul multor neputincioşi. Smerenia duce la concordie între oameni. Căci ea nu e virtutea închişilor, a celor ce se izolează. Aceia n-au faţă de cine se smeri. Doar faţă de Dumnezeu. Dar faţă de Dumnezeu, în sinea lor se smeresc toţi orgolioşii. N-o recunosc însă în faţa semenilor, şi atunci păcătuiesc împotriva lor şi, prin aceasta, şi împotriva lui Dumnezeu. Smerenia nu e virtute de viaţa pustnicească. Nu există impostură în singurătate, spune Marcel Schwob. Smerenia e modestia care dă nota de eleganţă discretă omului de societate. Sunt impresionanţi întotdeauna oamenii învăţaţi, mari cu adevărat, care în societate se poartă cu o delicateţe care şterge orice diferenţă. Aşa câştigă pe loc ceea ce infatuaţii cei mai deştepţi pierd pe loc. Adevăraţii smeriţi, dacă uneori e greu să ajungă la smerenie, se apropie mult de ea prin aceea că vor să fie smeriţi. Sau, să facem un pas mai departe: adevăraţii smeriţi nu sunt cei care se ştiu sme¬riţi, ci cei care se vor smeriţi. Se află într-o stare permanentă de aspiraţie spre smerenie, de insatisfacţie cu ceea ce sunt şi simt. Aceştia sunt şi cei mai apăraţi de orgoliu. Cineva spunea inspirat: „Dacă am face apelul smeriţilor, n-ar răspunde nimeni!” (Mgr. George Chevrot, La vie de l’homme nouveau, Paris, 1939, p. 73, v. şi p. 53-73, după Dr. Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi, Sibiu, 1989, p. 147). Cel care ar răspunde s-ar demasca de îndată că nu e smerit, afară de cazul că ar face gestul de maximă smerenie de taină, acela de a voi să apară drept impostor! Dar aces¬tea sunt situaţii de limită, dintr-un sistem de gândire care, de fapt, scapă oricărei sistematizări. Sunt experienţe singulare, profunde, din categoria nebunilor pentru Hristos, care trebuie să simuleze ne¬bunia până la a fi luată ca atare. Dar cei din jur ajung să n-o mai poată deosebi de virtute şi nu foloseşte nimănui. Aceea nu e o vir¬tute socială, comunitară. E o stranie cale a extremiştilor, de care acum nu ne ocupăm. Ne e de-ajuns să învăţăm cum să ne cultivăm gândul smerit, noi, oamenii de rând, printre oamenii de rând, cu rosturi în viaţă, în familie, printre cei cu care vieţuim. A fi cu gând smerit, în sensul rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, e virtutea simplă a modestiei, a nu te crede tu cel mai bun şi a nu-i crede pe alţii cei mai răi sau mai răi decât tine.
Se zice că Dumnezeu s-a adresat odată lui Moise şi i-a spus: ,,Alege-ţi din tot poporul tău o mie dintre cei mai buni”. Şi Moise a ales o mie dintre cei mai buni. După aceea i-a spus Dumnezeu: ,,Acum alege din această o mie, zece care să fie cei mai huni”. Şi a ales Moise zece. După aceea iarăşi a vorbit Dumnezeu şi i-a spus: ,,Alege din aceşti zece pe cel mai bun”. Şi l-a ales Moise pe cel mai bun. Şi atunci i-a spus Dumnezeu: „Vreau să văd dacă l-ai ales bine. Trimite-l pe acesta unul, ca în termen de patru ani, să-l găsească pe cel mai rău om din lume”. Şi a umblat bietul om căutând în dreapta şi în stânga şi mereu îndoindu-se. Găsea uneori pe unii care păreau foarte răi, dar îşi zicea: ,,De unde ştiu eu, poate că aceasta este doar o aparenţă. Poate că el în sinea lui e un om drept. Poate că aşa îmi apare mie. De ce să-l judec eu? Eu n-am dreptul să mă înşel. Dacă m-a ales Moise ca pe cel mai bun din poporul lui Israel, înseamnă că eu nu am dreptul să mă înşel”. Şi a căutat, şi a căutat, şi a ajuns până în ultima zi. Şi atunci a zis: „Va să zică nu sunt în stare să-l aflu pe cel mai rău. Ia să mă întorc eu către mine. Sunt eu oare chiar cel mai bun? Câte greşeli nu am eu, şi Moise m-a ales totuşi pe mine, poate neştiind el câte ascunzişuri am eu. Şi dacă aş fi eu cel mai bun cu adevărat, şi înţelept, aş fi ştiut să-l găsesc pe cel mai rău”. Şi s-a dus înapoi la Moise şi i-a spus: ,,N-am găsit. Eu cred că eu sunt cel mai rău”. Şi atunci din nou i-a vorbit Dumnezeu lui Moise şi i-a zis: „Acesta fiindcă nu i-a judecat pe ceilalţi, fiindcă nu s-a aşezat deasupra celorlalţi, fiindcă s-a judecat pe sine, acesta este cel mai bun. Într-adevăr, bine l-ai ales!”. Smeriţii alcătuiesc ceata din care Dumnezeu îşi alege drepţii. Să nu-şi închipuie însă cineva că pentru aceasta smeritul trebuie să ducă o viaţă căznită, să umble îmbrăcat urât, să-şi ţină ochii în pământ şi să afişeze o sfinţenie ostentativă, care atrage atenţia. Prin acestea se obţine exact rezultatul contrariu. Şi nici nu-şi alege Dumnezeu drepţii doar din făcătorii de minuni, cum ar crede unii care, din cauză că nu ajung la asemenea performanţe, se descura¬jează, sau îşi suspendă orice efort şi orice aspiraţie.
Într-o veche tradiţie se păstrează amintirea cuiva care s-a dus la un înţelept şi l-a întrebat: „Înţeleptule, am văzut un om zburând. Va fi fiind acesta drept în faţa lui Dumnezeu?” - ,,Nu ştiu. Să mă mai gândesc”, a răspuns acela. ,,Am mai văzut şi un om mergând pe apă ca pe uscat. Va fi fiind acesta drept în faţa lui Dumnezeu?” - „Nu ştiu. Să mă mai gândesc”, a răspuns şi de data aceasta înţeleptul. „Am văzut însă şi un om ca toţi oamenii, unul ca noi, care-şi făcea datoria cea de toate zilele în faţa lui Dumnezeu, dar nu se deosebea cu nimic de ceilalţi oameni, nici nu zbura, nici nu mergea pe apă ca pe uscat. Acesta cum o fi?”. Înţeleptul i-a răspuns fără ezitare: ,,Acesta este drept în faţa lui Dumnezeu, pentru că acesta face cele ale oamenilor. Nu este dat oamenilor nici să zboare, nici să meargă pe apă ca pe uscat, dar le e dat să fie oameni cumsecade. Şi dacă sunt oameni cumsecade, aceştia sunt drepţi în faţa lui Dumnezeu”.
Cred că a fi oameni cumsecade putem toţi, aşa că să nu ne mâhnim că nu putem zbura şi nu putem umbla pe apă ca pe uscat! Despre acestea din urmă nu ne va întreba şi nu ne va cere socoteala nimeni. Mă tem însă, că despre cumsecădenie vom fi întrebaţi.
Opuse smereniei, se ştie, sunt mândria, orgoliul, slava deşartă, adică dorinţa de a fi lăudaţi de alţii. E un păcat de care scăpăm greu. Toţi. Unii ajung să trăiască într-o mare suferinţă pentru că nu sunt lăudaţi. În această suferinţă cad mai ales cei care nu au pentru ce fi lăudaţi, dar ca să aibă iluzia că înseamnă ceva printre oameni, vor să asculte despre ei măcar laude mincinoase. Iar când minci¬noşii lăudători le potrivesc bine, cei lăudaţi ajung chiar să le creadă. Tristă specie de oameni!
Dar sunt şi dintre aceia care doresc să fie lăudaţi pe merite adevărate. Cui îi vine bine, când a făcut ceva important şi în jurul lui se tace? Sau când meritele sunt atribuite altuia, sau şi le atribuie altul? Se mai întâmplă şi de acestea. Impostorii îşi găsesc întot¬deauna argumente ca să-şi apere impostura. Ea iese la spălat, cum se zice, dar e trist că se produce. Istoria face de obicei dreptate. Dar chiar şi în asemenea cazuri, cel care ar avea dreptul să se laude, e îndemnat să-şi păstreze gândul smerit. Să ştie că i se va face drep¬tate. Să nu ţină cu tot dinadinsul să şi-o facă el. Şi nici alţii, deşi e întotdeauna mai bine să i-o facă alţii, decât să şi-o facă el. Aceasta nu înseamnă că el, sau societatea, să fie de acord cu impostorii. Aceasta e o problemă aparte. Pe impostori nu-i iartă nimeni, nicio¬dată.
Românul are o vorbă: toată pasărea pe limba ei piere. Trebuie să aibă la origine o dezvăluire a locului unde se afla, pentru că a vrut să arate cât de frumos cântă şi aşa a fost şi prinsă. N-aş garanta că e explicaţia cea mai adevărată. Şi că toată broasca pe limba ei piere, veţi vedea îndată de ce, şi nu va mai rămâne pentru nimeni nicio îndoială că explicaţia e cea adevărată. O broască se tot gândea cum să scape şi ea, iarna, de anotimpul rece, aşa cum scapă unele păsări, plecând în ţări mai calde. Se împrieteni cu nişte gâşte săl-batice care îşi petreceau vara în aceleaşi ape, dar toamna plecau spre Egipt sau spre alte locuri mai calde. Gâştele i-au spus: „Vino şi tu cu noi”. -,,Aş veni, dar eu n-am aripi ca voi”. Aşa era. Dar broscuţa nu era dintre acelea care să se împace cu prima piedică. Se gândi, se tot gândi, până când îi veni o idee. Salvatoare. ,,Am găsit”, îşi zise. Voi zbura şi eu. Numai să găsesc înţelegere la prietenele mele gâştele. Chemă două dintre ele şi le spuse: „Smulgeţi o trestie solidă din baltă şi o aduceţi la mine”. Gâştele sălbatice făcură aşa. Era tocmai sezonul plecării spre ţările calde. Nu înţelegeau ce urma să se întâmple. Veselă, broscuţa le instrui: „Dacă vreţi să mă salvaţi, puteţi”. „Vrem”, conveniră gâştele generoase. ,,Atunci, una din voi va lua în cioc un capăt al trestiei, iar cealaltă, celălalt capăt. De mijloc mă voi atârna eu, ţinăndu-mă cu gura de trestie şi aşa vom zbura toate trei. Nu e aşa că e ingenioasă descoperirea mea?” „Genială”, conveniră cele două zburătoare. „Iată cum o broască cu cap poate ajunge să zboare. Pornim chiar acum. Tu eşti uşoară şi noi suntem două. Şi la primăvară ne întoarcem iarăşi aici”. Şi porniră. Zburau vesele peste ape şi munţi, peste sate şi oraşe. Trecând pe deasupra unui sat, ieşi tot satul să vadă minunea. Cineva de jos zise: „Ce minunat! Cine va fi avut ideea aceasta genială?”. Auzind, broscuţa se umflă de mândrie, se simţi extrem de importantă, în aşa măsură încât n-o răbdă inima să nu se laude şi să zică tare: „Eu”. Se gândise că nu cumva cei de jos să creadă că a fost ideea gâştelor, care erau doar două simple şi mărunte gâşte sălbatice! Dar în clipa în care deschise gura, şi abia avu timpul să zică „Eu”, căci voise să mai adauge: „Eu am avut ideea genială”, în aceeaşi clipă se simţi desprinsă de trestie şi căzu în gol, şi sătenii o priviră cum se zdrobeşte de pământ, în mijlocul lor. Fu ucisă de mândrie!
Răbdarea biruie supărările, suferinţele şi nedreptăţile care rămân la judecata lui Dumnezeu. Duhul răbdării încurajează împotriva disperării, împotriva bolilor, împotriva jignirilor, împotriva biruinţei altora. Răbdarea e ultima armă şi putere a învinşilor. Ea devine atunci virtute. Nu e semnul laşităţii, nici al disperării, ci al înţelepciunii. Nu pot face nimic astăzi - voi putea face mâine. Dacă dreptatea e de partea mea, cu răbdare mi-o voi câştiga, dacă pentru moment altfel nu pot. Transilvănenii au învins în cele din urmă în confruntarea cu asupri¬torii de veacuri, pentru că au ştiut să rabde activ, cu speranţă, păstrându-şi măcar fiinţa atunci când n-au mai avut niciun drept. O scriitoare franceză, George Sand, spunea că răbdarea e energie (Pensées), deci nu capitulare. Răbdarea e vecină cu stăpânirea de sine şi nu e dintre ultimele virtuţi de care avem trebuinţă. De câte ori nu facem acte pe care cu puţină răbdare le-am fi putut evita! Zadarnic ne pare rău după aceea. Şi de câte ori nu ne pierdem stăpânirea de sine, când ştim totuşi bine că nu mai putem îndrepta nimic. Unii se sinucid pentru că au dat faliment, deşi cu stăpânire de sine ar putea lua viaţa de la început, prin muncă şi răbdare. Socotesc bunurile materiale mai de valoare decât viaţa, ceea ce este o eroare elementară. Alţii îşi sacrifică viaţa din motive sentimen¬tale, deşi sentimentele pot fi înşelătoare şi durata lor înflăcărată e limitată. Cu răbdare ar fi putut depăşi criza provocată de duhul nerăbdării.
(va urma)