Sărbătoarea „Limba noastră cea română” şi Grigore Vieru, din mormânt, ne-au chemat în Basarabia! (I)

Sunt aproape trei decenii de când românii basarabeni au luat parte la cea dintâi aniversare a sărbătorii „Limba noastră cea română”, devenită sărbătoare naţională prin hotărârea Parlamentului Republicii Moldova, din 31 august 1989. Era 31 august 1990. Doamne ce sărbătoare! Un popor întreg şi-a sărbătorit LIMBA! Iar aceasta era Limba noastră cea Română! Nu este nevoie să trăieşti două astfel de evenimente, e destul unul singur. Iar acesta nu poate fi uitat niciodată!
Străzile Chişinăului s-au transformat în fluvii vii. Curg toate spre Piaţa Marii Adunări Naţionale. În scurtă vreme marea piaţă devine neîncăpătoare, pentru sutele de mii de oameni sosiţi din toată Basarabia, deasupra cărora flutură sute de drapele tricolore… Bat clopotele bisericilor din întreaga Ţară, vestind poporului marea sărbătoare „Limba noastră cea română”! Bat clopotele Catedralei, iar dangătul lor zboară peste mulţimea adunată aici, în inima Chişinăului. Un numeros sobor de preoţi, în frunte cu IPSS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, azi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, înalţă spre cer rugăciuni fierbinţi. Sunt rugăciunile unui popor care s-a născut creştin şi trăieşte cu sfinţenie în Ortodoxie. Peste glasurile de metal ale clopotelor şi peste mulţimea din piaţă se înalţă cuvintele biblice: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul…”.
Seara, în lumina reflectoarelor, într-o linişte solemnă, apare un personaj de basm. Într-o caleaşcă aurită, flancată de călăreţi mândri, îşi face apariţia Limba Română, în chip de domniţă, purtând straie strălucitoare, iar pe cap coroniţă de împărăteasă, urmată de un numeros alai domnesc. Se aşează cu grijă pe tronul aurit, înălţat pe scena din faţa Arcului de Triumf. Peste marea piaţă răsună acum cutremurătoarele versuri ale lui Dumitru Matcovshi:
Sărmană limbă cum ai fost strâmbată
De farisei, de lepre, de năluci
Şi totuşi ai rămas curată,
Izvoarele cum sunt pe la răscruci.

Sărmană limbă cum ai fost trădată
Şi din cenuşă cum ai renăscut -
Basarabeană, dulce, minunată,
Exact ca cea de dincolo de Prut!
*
Au trecut de atunci aproape trei decenii. Evenimentele politice petrecute dincolo de Prut au mai umbrit, uneori, sensul înalt şi nobil al acestei sărbători minunate. Regimul comunist al lui Voronin a vrut, cu orice preţ, să-i mintă pe românii basarabeni şi să-i determine să creadă că limba lor nu este aşa cum spun versurile poetului patriot Dumitru Matcovschi, „basarabeană, dulce, minunată / exact cea de dincolo de Prut”. Degeaba! Nu au reuşit. Limba Română a rămas stăpână, fiindcă generaţiile tinere, născute după 1989, au crescut şi trăiesc în spiritul ei.
Convinşi şi noi de acest adevăr şi chemaţi de glasul, din mormânt, al lui Grigore Vieru, ne-am pornit la drum, hotărâţi să sărbătorim „Limba noastră cea română” împreună cu fraţii noştri de peste Prut (excursie tematică relatată la acea vreme, pe larg, în „Condeiul ardelean”). Ideea a pornit de la „neastâmpăratul” Nicolae Băciuţ, cel care a sărbătorit Limba Română la Roma, lângă Columna lui Traian, şi doreşte să facă la fel în anul viitor, la Cernăuţi, împreună cu românii care trăiesc dincolo de „gardul de fier”, cum se exprima Vasile Tărâţeanu, poetul-sisif, care poartă stânca speranţei reîntregirii neamului.
Ideea lui Nicolae Băciuţ a „prins” repede. Doritorii au umplut un autocar! Şi ne-am pornit, în dimineaţa zilei de 30 august, spre soare-răsare, trecând peste Carpaţi, îndreptându-ne către meleagurile de legendă, încărcate de istorie, ale Ţării de Sus a Moldovei. Nu întâmplător, desigur. Fiindcă prima oprire era Ipoteştiul, satul ce ar trebui gravat cu litere de aur în Geografia României, fiindcă în el s-a născut poetul Mihai Eminescu, cel ce avea să devină Luceafărul poeziei româneşti. Iar noi nu puteam să nu aducem un omagiu „sfântului preacurat al ghersului românesc” (Arghezi); celui care a fost, este şi va rămâne „mărturia mândră a sensibilităţii româneşti în faţa literaturii universale” (Pompiliu Constantinescu). Fiindcă nimeni nu a evocat mai româneşte trecutul nostru istoric; pentru că nimeni nu l-a chemat din mormânt pe Ştefan Vodă, aşa cum a făcut Eminescu în minata sa Doină; nimeni nu a înălţat un imn mai frumos şi mai emoţionant Patriei aşa cum este Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie; nimeni nu a realizat mai frumos decât Eminescu acel veşmânt minunat al limbii noastre literare.
(va urma)