Sărbătoarea „Limba noastră cea română” şi Grigore Vieru, din mormânt, ne-au chemat în Basarabia! (II)

Nu am uitat, desigur, că Elie (Miron) Cristea, fiul cel mai ilustru al Topliţei Române, de pe Mureş, care avea să devină întâiul Patriarh al României şi al Bisericii Ortodoxe Române, a dedicat lui Mihai Eminescu prima exegeză completă, în teza sa de doctorat, susţinută la Universitatea Regală din Budapesta, în 1895: „Mihai Eminescu, viaţa şi opera”. În finalul acesteia, Elie Cristea scria: „Prin el, poezia a urcat pe cele mai înalte culmi ale acestui veac. Generalitatea şi talentul artistic deosebit l-au aşezat pe un loc demn, în rândul celor mai mari poeţi. Poetul francez Hertrat B.J. a spus: «Dacă Eminescu ar fi scris în limba franceză, ar fi fost cel mai mare poet al epocii, al acestui secol»”.
Popasul nostru eminescian de la Ipoteşti a cuprins frumoase alocuţiuni rostite de poeţii: Răzvan Ducan, Darie Ducan, Aurelian Antal şi scriitorul Nicolae Suciu, pentru a se încheia, cum era şi normal, cu un recital eminescian, susţinut de Nicu Băciuţ, cu care nimeni nu se poate întrece când e vorba de memorie poetică.
În dimineaţa zilei următoare am pornit spre Pererîta (Basarabia). Însă niciodată nu poţi ştii câte întâmplări neprevăzute ţi se pot întâmpla pe drum. Prima dintre acestea ni s-a întâmplat la intrare în oraşul Dorohoi. Maşina Poliţiei se afla acolo, iar un poliţist i-a făcut semn şoferului să tragă pe dreapta. S-a urcat, a salutat şi i-a cerut şoferului actele. S-a întors şi s-a urcat în maşina Poliţiei. A revenit, în câteva clipe, lăsându-ne pe toţi cu ochii holbaţi şi cu gurile ca la dentist. Fiindcă ţinea pe braţe, o tavă, acoperită cu un minunat ştergar, pe care se afla un mare şi frumos colac. Era urmat de o persoană cu o tavă încărcată cu pahare mici, „de ţuică”, într-o mână, şi o sticlă plină, în cealaltă. Nu era apă, era ţuică! Să te oprească „radaru” şi, în loc de amendă, să te cinstească cu un colac şi cu… ţuică!?! Aşa ceva mai rar!
A fost o surpriză totală! Însă una cât se poate de plăcută. Pusă la cale de un mai vechi cunoscut şi prieten al nostru, prof. dr. Vasile Adăscăliţei. Dumnealui, împreună cu artistul plastic Aurelian Antal, botoşănean, născut însă în Topliţa, şi cu un alt prieten şi coleg, prof. Constantin Cojocariu, din Botoşani, ne-au însoţit apoi dincolo de Prut, la Pererîta, ţinta călătoriei noastre din acea zi.
Era sâmbătă, 31 august 2019 - Sărbătoarea Naţională „Limba noastră cea română”! Ne grăbeam să trecem mai repede Prutul, pe la punctul de frontieră Rădăuţi-Prut. Ştiam că eram aşteptaţi la Pererîta. Cei de la vamă nu se grăbeau, însă, deloc. Şi nici că le păsa de graba noastră. Muncă grea şi plină de răspundere acolo la hotarul artificial al Ţării. Mai ales când vezi cogeamite autocar cu atâta mulţime, formată doar din câţiva bărbaţi, restul femei, în majoritatea lor trecute de prima tinereţe. Însă ce să-i faci, aici se termină nu numai România, ci şi Europa! Artificiale hotare!
Am avut, deci, timp berechet să cuget iarăşi la destinul tragic al acestui râu, aşa cum am fost nevoit să fac în multele mele drumuri peste Prut. E drept, a dispărut gardul de sârmă ghimpată de pe malul său stâng şi nici Prutul nu mai este „brâu împletit din lacrimi şi din sânge”, aşa cum l-a văzut Octavian Goga, aşa cum l-am văzut şi noi, cei din generaţiile mai vechi, care am cunoscut stalinismul şi ideile sale nemernicite, dăinuind, ca un blestem, multă vreme peste neamul nostru:
În vremea putredă şi goală
pe mine, frate, cum să-ţi spun,
pe mine m-au minţit la şcoală
că-mi eşti duşman, nu frate bun.
Cutremurătoare sunt versurile lui Grigore Vieru. Însă chiar dacă nu mai este cum a fost, destinul tragic al Prutului a rămas acelaşi. Fiindcă şi acum „Curge Prutul printre ţări române, / I s-aude plânsul în Carpaţi!”. Ore grele, de aşteptare, pe cele două maluri ale Prutului. Nici nu e de mirare când acolo se mai află încă „pârcălabii” de care vorbea poetul Dumitru Matcovschi.
(va urma)