„Sărbători responsabile!”

De-atâtea ori am sărbătorit Floriile, Paştile, Rusaliile, Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza ş.a., şi apoi am luat-o de la capăt…, Floriile, Paştile…, dar, oare, am sărbătorit cum trebuie? Ştim să ne comportăm în sărbători? Ştim ce înseamnă sărbătoarea creştină?
Cineva ne invită de ziua sa, la el. Şi noi mergem, îl ignorăm, dar ne punem pe mâncat şi pe băut, uitând că de fapt sărbătoritul este important, acestuia trebuie să-i acordăm atenţie. El ne consideră importanţi şi vrea să se bucure de prezenţa noastră într-o zi deosebită pentru el. Aşa este şi cu sărbătorile. Acestea aparţin lui Hristos. El este Sărbătoritul. Acestuia trebuie să-I acordăm toată atenţia şi dragostea noastră.
Sărbătorile sunt momente de trăire spirituală maximă. Sărbătoarea este sentimentul luminos al împărtăşirii tuturor din acelaşi sens, care ajunge să umple toată realitatea concepută ca o nesfârşită ordine providenţială. Sărbătoare devine un moment de finalitate, fără a fi totuşi un sfârşit, e ca un ideal realizat căruia nu i se ridică farmecul, e o tendinţă de fuziune a realului prezent cu idealul. Creştinul simte sărbătoarea ca pe o victorie continuă şi calmă, ca pe o trecere sub arcul de triumf al cosmosului, în bună tovărăşie cu geniile bune ale existenţei şi sub raza paternă a divinităţii. Sfântul este mereu fericit sau cel puţin plin de sens, pentru că în Hristos el a găsit secretul să trăiască realitatea sub perspectiva unei permanente sărbători. Ceilalţi nu pot avea această viziune decât cu intermitenţe. Sărbătorile îi ajută în acest scop. În sărbătoare încetează concurenţele, limitările, problematizările, cerul devine marea frescă a vieţii, omul capătă zelul de a înfăptui acordul complet cu Creatorul, cu existenţa generală, cu el însuşi, cu obştea vieţii. Sărbătoare este o anticipare pământeană a raiului. Sufletul respiră prin sărbători. Pentru „eul” uman sărbătoarea e dezrobirea din răul existenţei. În timpul lui Moise, Dumnezeu a întrebuinţat doar zece porunci pentru a fixa Legea, dar a fost nevoie de o carte (Leviticul din Vechiul Testament) pentru a se fixa sărbătorile, care au adus atât farmec în viaţa socială, încât poporul s-a devotat cu pasiune sărbătorilor şi acestea i-a salvat firea, până în ziua de azi.
Numim Paştile - cea mai importantă sărbătoare, fiindcă a înviat Domnul Hristos, dar şi pentru că Iisus a suferit. Suferinţa Lui, mai ales cea sufletească, n-a fost atinsă de nicio altă fiinţă şi tocmai prin imensitatea acestei suferinţe s-a învins păcatul omenesc. Suferinţa uneşte. «Un om râde. De ce râde? Bucuria e a lui, e atât de mult a lui încât îl separă de rest. Dar dacă întâlneşti un om care suferă, suferi şi tu. Suferinţa uneşte.» (Constantin Noica, Jurnalul filosofic, Editura „Humanitas”, 1990, p. 38)
Omul în sărbătoare trebuie să aibă simţul momentului deosebit. Ziua de sărbătoare nu este o zi a viciului! Existenţa are atâta valoare cât sărbătoarea realizează; cât suflu de sărbătoare pune în lucruri şi gesturi. Să privim viaţa sub aspectul sărbătorii. Maximul vieţii este sărbătoarea. Sărbătoarea e timp colorat şi generos, solidar cu toată existenţa.
Pentru că suntem în Anul omagial al satului românesc (aşa a fost declarat anul 2019 de către Patriarhia Română), ţăranul român a ştiut adeseori, în mijlocul celor mai mari dureri, să considere lumea ca pe o sărbătoare, chiar dacă era o sărbătoare tragică. Spuneau străbunii noştri: „Lasă, lasă răule, c-a veni şi binele!”.
Bunul nostru vieţuitor al satului românesc şi-a cântat durerea în DOINĂ, feerie muzicală românească: Doina - izvor de mângâiere în satul românesc. Vasile Alecsandri a definit cel mai frumos doina, ca fiind „cea mai vie expresie a sufletului românesc. Ea cuprinde simţirile sale de durere, de iubire şi de dor. Melodia doinei, pentru cine o înţelege, este chiar plângerea duioasă a patriei noastre după gloria sa trecută. Ea este cântecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce-am auzit eu pe lume”.
Nu lăsaţi doina să piară! Ea a fost şi va rămâne strigătul nostru de durere, ea a fost şi trebuie să rămână dor şi drag. Se prea poate că s-a născut din dragoste, fiindcă dragostea e adevărata hrană pentru suflet, iar dacă fiinţa iubită lipseşte, apare dorul, iar din dor încolţeşte jalea. Doina este un cântec care ştie să mângâie, să îmbrăţişeze şi să aline suflete. Dumnezeu a coborât-o din înaltul cerului, a sădit-o în sufletul ţăranului român pentru a prinde viaţă şi a deveni nemuritoare. (Oana Maria Coja, clasa a VIII-a, Şcoala Generală „Miron Cristea”, Topliţa)
Două mari virtuţi fac viaţa adevărată: capacitatea de a te bucura şi capacitatea de a face bucurii altora.
Scopul vieţii creştine este ca omul să facă din viaţa lui monument de sfântă sărbătoare, bucurie permanentă în Hristos; acesta este testamentul nepreţuit pentru urmaşi! (Impresionantele cuvinte referitoare la sărbătoarea creştină le-am cules din cartea Vasile Băncilă, Duhul sărbătorii, Editura „Anastasia”, Bucureşti, 1996, pp. 47-96)
Intrarea Domnului în Ierusalim, Floriile
Duminică, 21 aprilie, vom sărbători Floriile, prima sărbătoare ce deschide sărbătorile prilejuite de Învierea Domnului Nostru Iisus Hristos. Toate sărbătorile trebuiesc celebrate cu sufletul curat. Sărbătoarea aceasta, la care facem acum referire, chiar ne arată acest lucru: după ce Mântuitorul Hristos a intrat în Ierusalim, mai înainte de Pătimirea Sa, a mers la templu. Aici îl aşteptau copiii care strigau: Osana Fiului lui David! Şi văzând arhiereii şi cărturarii, s-au mâniat (Matei 21, 15). Fiind curaţi, copiii L-au slăvit pe Hristos în templu, nu pe cale. Limba şi buzele pruncilor erau mişcate de harul şi de puterea Sfântului Duh, pentru că altfel acest lucru nu ar fi fost cu putinţă. Deci, Duhul Sfânt lucrează numai asupra inimilor curate şi nemurdărite de mândrie. El nu poate sălăşlui în inimile atinse de nepăsare. Vârsta fragedă şi nepricepută s-a înţelepţit, în vreme ce înţelepţii s-au întunecat.
Sfântul Andrei al Cretei spune să nu aşternem pe calea pe care va trece Hristos ramuri de măslin, obiecte sau ramuri de finic, ci, pe cât ne este cu putinţă, să ne aşternem pe noi înşine, prin smerenia sufletului şi prin dreapta judecată, pentru ca astfel să-L primim la noi pe Cuvânt, iar Dumnezeul Cel neîncăput să Îşi facă sălaş în noi. Nu trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu ramuri, ci cu viaţă plină virtuţi. Cu alte cuvinte, spunem că nu este suficientă doar prăznuirea exterioară a acestui eveniment, ci este nevoie de o abordare existenţială şi interioară a acestuia. Rugăciunea, liniştea (isihia) şi cumpătarea sunt mijloacele potrivite pentru ca să ne putem apropia în mod corect de această înălţătoare prăznuire, sărbătorind în chip sfânt, nu superficial. Acest eveniment hristologic este legat de mântuirea omului şi presupune o pregătire corespunzătoare.
Intrarea Domnului în Ierusalim închipuie intrarea lui Hristos în inima curată a omului, din această pricină spunem că se cuvine în primul rând a prăznui lăuntric.
Domnul nostru Iisus Hristos, Cel Care a intrat în Ierusalim şezând smerit pe asin pentru a Se jertfi pe Cruce pentru păcatele noastre, să ne învrednicească să intrăm în Săptămâna Sfintelor Pătimiri cu gând curat de pocăinţă şi de schimbare a vieţii noastre în bine, ajungând cu inimă curăţită şi cuget luminat a ne închina şi Sfintei Învieri. Amin.