(+) SCHIMBAREA LA FAŢĂ A DOMNULUI

„Schimbarea la faţă” a vieţii noastre - condiţie a fericirii

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul nostru Iisus Hristos cel Înviat, se naşte o întrebare la această temă: de ce Domnul a găsit de cuviinţă să Se schimbe la faţă înaintea ucenicilor Săi şi să li Se arate în acea strălucire de lumină orbitoare, care Îl lumina ca o răsfrângere a slavei cereşti? Care este, de fapt, scopul Schimbării la Faţă?
Iată ce spune Condacul sărbătorii, pe care îl cântă Biserica Ortodoxă; ne dă răspunsul.
„În munte Te-ai schimbat la faţă, Hristoase Dumnezeu¬le, şi, pe cât au cuprins ucenicii Tăi slava Ta, au înţeles că, de Te vor vedea răstignit, să cunoască Patima cea de bunăvoie şi lumii să propovăduiască faptul că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui.”
Iubiţilor au venit zile grele, pline de amărăciune şi suferinţă - zile¬le pătimirilor, răstignirii şi morţii Domnului. Slaba credinţă a ucenicilor Lui trebuia să treacă printr-o zguduire cumplită: urma să-L vadă pe iubitul lor Învăţător, mândria şi nădejdea lor, pe Marele lor Prooroc, despre Care credeau cu sinceritate că e puternicul Mesia, însângerat, rănit, răstignit pe cruce ca un răufăcător, înconjurat de batjocură şi de ocară. Va rezista, oare, credinţa lor? Vor fi în stare să-şi păstreze devotamentul faţă de Învăţător? Îl vor mai recunoaşte, ca înainte, în acest om batjocorit, adus la ultima treaptă a suferinţei şi a durerii pe acel Mesia pe care aşteptau să-L vadă în nimbul gloriei şi strălucirii pământeşti? Nu-I vor întoarce spatele, întristaţi şi îndureraţi că le-a înşelat visele şi nădejdile? Era posibil.
Şi iată că, pentru a le întări credinţa în Mesia-Biruitorul, pentru a-i sprijini în vremea ispitelor ce aveau să vină, trebu¬ia să le arate măcar o slabă strălucire a slavei ce-L aştepta pe Învăţătorul lor - nu a slavei medaliilor aurite şi măreţiei de faţadă care alcătuieşte podoaba domniilor pământeşti, ci a nestricăcioasei slave a Împărăţiei lui Dumnezeu, cu nepieri¬toarea şi veşnica frumuseţe a sfinţeniei şi a măreţiei duhovniceşti. După aceasta, nu avea cum să nu apa¬ră gândul dătător de tărie: „Da, Învăţătorul moare în ruşine şi în necinste… Da, este pironit pe cruce, însă noi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl (Ioan 1, 14), am văzut puterea şi stăpânirea Lui, am auzit glasul ceresc care dădea mărturie despre El şi ştim fără putinţă de îndoială că El ar fi putut să scape de această ruşine şi de aceste pătimiri dacă ar fi vrut, folosindu-Se de puterea Sa şi de dragostea pe care I-a arătat-o atât de limpede Tatăl Ceresc, însă… păti¬meşte. E limpede că aşa vrea El. E limpede că pătimirile Lui sunt de bunăvoie”. Credinţa în Învăţător, în puterea Lui şi în biruinţa Lui viitoare trebuia să rămână neclintită, în pofida răstignirii şi a morţii pe cruce.
În fine, Schimbarea la Faţă a descoperit înaintea ucenici¬lor un colţ al viitoarei Împărăţii a lui Dumnezeu, al slavei şi fericirii care-i aşteaptă pe toţi următorii adevăraţi ai Dom¬nului. Dacă El va fi întru slavă, înseamnă că şi ucenicii Lui credincioşi se vor desfăta de această slavă, fiindcă „unde sunt Eu - a făgăduit El - acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti”.
Pentru muritor este greu să-şi închipuie şi să simtă această fericire, fiindcă cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, însă în momentul Schimbării la Faţă cel puţin cei trei ucenici aleşi ai Domnului au simţit, fără îndoia¬lă, chiar dacă nu deplin, fericirea vieţii viitoare, pacea cereas¬că şi adierea harului dumnezeiesc, care le-au umplut inimi¬le de fericire şi bucurie nepovestită. Nu degeaba Petru, care reacţiona mai repede decât toţi la orice impresie, a dat mărturie imediat despre această bucurie: Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici; şi să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una.
Trăind măcar o dată această bucurie, ucenicii, bineînţe¬les, nu aveau să uite niciodată acele clipe, şi în amintirea lor, în pregustarea fericirii vieţii cereşti, găseau o confirmare a căii alese de către ei şi un imbold puternic de a împlini în viaţă cu râvnă neabătută poruncile Domnului, rămânând următori credincioşi ai Lui, ca să intre întru bucuria Domnului lor.
Aceeaşi însemnătate o are, însă, Schimbarea la Faţă a Dom¬nului şi în viaţa noastră. Ucenicii Domnului au trăit nemij¬locit bucuria acelui moment; noi, crezând mărturiei lor, ne convingem de realitatea neîndoielnică a fericirii ce reprezin¬tă urmarea şi răsplata vieţii în Hristos. Şi pentru noi Schim¬barea la Faţă este chezăşia şi mărturia fericirii viitoare din cer, răsfrângerea ei, care scânteiază ca un fulger îndepărtat în mijlocul amărăciunii şi mâhnirii vieţii noastre. Ea ne-a arătat cum va fi omul renăscut, luminat, plin de har, atunci când va atinge înălţimea desăvârşirii şi va răsfrânge în sine stră¬lucirea slavei Tatălui. Fără descoperirea de pe Tabor nu am fi avut niciodată idee despre luminata stare a drepţilor, care poate fi atinsă şi se poate manifesta exterior, într-o anumită măsură, încă de pe pământ, dar care în toată deplinătatea sa se va descoperi în viitor, atunci când drepţii vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor.
Tocmai această imagine a stării viitoare ne-a arătat-o Domnul pe Tabor, atunci când a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina (Matei 17, 2).
Această idee despre fericire ca urmare a vieţii drepte, care duce la unirea cu Dumnezeu, trebuie să fie deosebit de dra¬gă şi preţioasă pentru om. Toţi, fără excepţie, năzuiesc către fericire, chiar dacă o înţeleg diferit, se agită cu febrilitate în căutări deşarte, şi în cele din urmă se conving cu deznădejde că aleargă după năluci şi că nu ştiu, totuşi, unde e cheia feri¬cirii lor.
Iubiţilor, omul stă totdeauna nedumerit în faţa acestei veşnice întrebări: unde este drumul spre fericire? Schimbarea la Faţă răspunde la această întrebare.
Această Schimbare a Mântuitorului ar putea fi o concluzie preţioasă pentru noi, mai ales în aceste vremuri întunecate, lipsite de bucurie, când s-ar părea că nicio rază de fericire - nici personală, nici obştească - nu străluceşte prin norii întunecaţi şi deşi ai urii şi descurajării.
Dar pentru a ajunge la fericirea unirii cu Dumnezeu fie¬care dintre noi trebuie neapărat să renască duhovniceşte, să se „schimbe la faţă”, fiindcă Dumnezeu este lumină, şi întu¬neric nu este întru El, iar lumina nu poate avea împărtăşire cu întunericul, şi Dumnezeu nu poate primi sufletul nostru întunecat, aşa cum este el acum.
Aşadar, pentru fericirea generală este neapărată nevoie de renaşterea personală, de „schimbarea la faţă” personală. Pen¬tru a ne schimba viaţa, pentru a o îmbunătăţi, trebuie neapă¬rat să ne „schimbăm la faţă” noi înşine.
Mulţi oameni se plâng acum, foarte des, de viaţă. Aproa¬pe că nu e nimeni mulţumit, însă întotdeauna, ca răspuns la aceste plângeri şi oftări, îmi pun fără să vreau întrebarea: „Dar ce aţi făcut ca să vă îmbunătăţiţi viaţa?”. Descurajarea, plângerile şi inactivitatea nu sunt de ajutor. Toţi aşteptăm fericirea mură-n gură, de parcă o să vină cineva, o să rezol¬ve totul, o să ne aranjeze viaţa, iar noi va trebui doar să acceptăm purtarea lui de grijă şi să ne desfătăm de bunăs¬tarea creată fără participarea noastră. Trebuie să înţelegem că această atitudine faţă de viaţă e radical greşită. Oricine ar fi cel ce s-ar apuca de aranjarea vieţii noastre şi oricât de mare ar fi talentul cu care ar face asta, vom strica negreşit orice viaţă primită în dar dacă nu ne vom schimba noi înşi¬ne şi nu vom lucra la îmbunătăţirea noastră duhovniceas¬că. Dintr-un material prost va ieşi totdeauna o construcţie proastă. De aceea, fiecare dintre noi are îndatorirea de a-şi dezvolta şi îmbunătăţi natura duhovnicească, şi acest efort nu poate fi împiedicat de niciun fel de condiţii exterioare de existenţă.
„Schimbarea la faţă” duhovnicească este indispensabilă pentru fiecare dintre noi, ca o condiţie obligatorie a fericirii personale şi obşteşti.
În acest scop, prima condiţie este cea de a conta cât mai puţin pe propriile eforturi şi pe propria activitate. Omul care îşi închipuie că poate birui păcatul şi poate renaşte prin pro¬priile puteri seamănă cu cineva care, înecându-se, încearcă să se scoată singur din apă trăgându-se de păr. Este limpede că în acest caz succesul e imposibil. Pentru a ne smulge din mlaştina patimilor ne trebuie un punct de sprijin, şi acest punct de sprijin poate fi numai Dumnezeu! Aici este nevoie nu numai de rugăciune către Dumnezeu, prin care să-I cerem ajutorul. Apostolul Pavel descrie esenţa procesului renaşterii în cuvintele următoare: Ce să însemne asta? Cum ne putem preface în chipul sla¬vei dumnezeieşti a Domnului Iisus Hristos?
În limbajul Sfintei Scripturi, expresia „slavă Domnului” înseamnă de obicei „însuşirile dumnezeieşti”. Pline sunt cerul şi pământul de slava Ta, adică cerul şi pământul reflectă însu¬şirile dumnezeieşti: măreţia, înţelepciunea, atotputernicia şi aşa mai departe. A te preface în chipul Domnului din slavă în slavă înseamnă, aşadar, a te pătrunde treptat de însuşirile dumnezeieşti şi de a le întrupa în tine pe cât este cu putinţă sufletului omenesc slab şi păcătos.
Atmosfera vieţii, evenimentele ei exterioare, îşi pun întot¬deauna amprenta asupra sufletului. Iată de ce după aceste amprente se poate adeseori ghici trecutul omului ori stabili mediul în care a avut loc educarea lui. De obicei, conţinu¬tul sufletului nu este, în cea mai mare parte, nimic altceva decât o serie de impresii din viaţă şi de imagini primite dina¬fară. Ştiind această lege, îl putem educa pe om şi îi putem influenţa sufletul pe calea selectării intenţionate a imagini¬lor şi impresiilor pe care le receptează şi le trăieşte. Tocmai pe aceasta se întemeiază ştiinţa educaţiei. Ştim ce uriaşă înrâurire a avut la vremea sa asupra societăţii ruse lordul Byron şi cum cititorii pasionaţi copiau eroii scrierilor acestuia, uneori în mod destul de nereuşit…
Nu apreciem aproape deloc aşa cum trebuie ce influen¬ţă au avut eroii îndrăgiţi din operele literare asupra struc¬turii noastre psihologice, asupra gusturilor noastre, asupra năzuinţelor noastre, asupra întregii noastre concepţii despre lume. Nenorocirea este că în literatura noastră sunt puţine tipurile pozitive, care să merite urmate. Lucrul acesta este deosebit de prost pentru tineret, care întotdeauna e înclinat să imite eroii literari şi pentru care mai mult de jumătate din educaţie constă în imitaţie.
Ce-i drept, Domnul întrupat nu este acum pe pământ, însă ceea ce înrâureşte omul în chipul Lui este duhovnicesc şi, ca atare, veşnic. Mii de închinători credincioşi ai Domnu¬lui au cunoscut această înrâurire, renăscând în acelaşi chip. Dacă vom năzui spre renaştere, trebuie să mergem pe calea înrâuririi care vine de la persoana Domnului Iisus Hristos.
Atunci când astronomul vrea să fotografieze o stea, îşi îndreaptă spre ea telescopul şi porneşte un mecanism care îl pune în mişcare, aşa încât aparatul să urmărească steaua, reflectând-o tot timpul în unul şi acelaşi focar.
Aşa trebuie să facem cu toţi: să nu ne abatem ochii duhov¬niceşti de la Domnul, să căutăm unirea statornică cu El prin rugăciune, prin citirea Evangheliei, prin cugetarea la cele sfinte, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, şi Hristos să ia chip în noi!
Apropierea nemijlocită a Domnului şi împărtăşirea cu El: este singura şi principala temelie a renaşterii omului!
A murit odată o fată care-i uimea cu frumuseţea şi curăţia sufletului său pe toţi cei ce o cunoşteau. Pe pieptul ei se putea vedea un medalion pe care erau gravate cuvintele: „Îl iubesc pe Cel pe Care nu L-am văzut vreodată”. Ea se prefăcuse în chipul Celui pe Care Îl iubea. Aşadar, să fim mai des împreună cu Domnul. El să fie tovarăşul nedespărţit al vieţii noastre. Chipul Lui se va reflecta în sufletul nostru şi îl va renaşte. Vom renaşte noi - va renaşte şi viaţa noas¬tră, pătrunzându-se de duhul sfinţeniei Lui dumnezeieşti, fiindcă oceanul vieţii este alcătuit din picăturile persoanelor aparte.
Acesta este singurul mijloc de a preface viaţa noastră, fiindcă viaţa nu este ceva exterior, separat de noi. Viaţa suntem noi înşine. Amin.