Scrisoare către Caragiale: Nene Iancule, nu râde! Fie-ţi milă de noi…

- Acesta este un pamflet şi trebuie tratat ca atare -
Iertare, nene Iancule, iertare. O spun în numele meu şi al generaţiei mele, generaţie care şi-a luat BAC-ul la vremea ei, atunci când matale deveniseşi temă obligatorie de studiu. Noi, cei care te-am citit, te-am iubit (noi te iubim şi acum chiar dacă ne-ai dat multe frisoane şi nopţi nedormite) şi te-am admirat. La vremea aceea, când tineri fiind te citeam, credeam cu toţii - cei din generaţia mea -, că timpurile pe care le-ai trăit şi zugrăvit atât de realist, au murit. Azi ne dăm seama că eşti mai actual ca oricând.
De aceea te iubim, nene Iancule. Te iubim pentru viziunea şi geniul matale, dar mai ales pentru verbul muşcător. Cu inteligenţa matale nativă ai crezut probabil că satirizând cu atâta har năravurile societăţii în care trăiai, societatea se va îndrepta. Cu respect o spun, ai crezut degeaba, nene Iancule! Şi tare mi-e că şi tălică - chiar dacă nu ne-ai spus-o vreodată - ai înţeles de fapt acest lucru. Că trăiai într-o societate care n-avea scăpare. Care era iremediabil pierdută. Că anumite tare de caracter se transmit peste generaţii şi ajung în timp să ne marcheze definitiv. Ca un blestem. Adică atât de mult încât ne-au alterat iremediabil matricea noastră spirituală. Altfel de ce ai fi plecat la Berlin, când aveai deja 52 de ani bătuţi pe muchie? Tare mi-e, că mucalit cum te ştiam, de acolo de sus, printre îngeri, azi râzi de noi. Un râs mânzesc, uşor amar şi de împrumut, un râs care nu e al matale. Tălică, de fapt ne-ai iubit, chiar aşa cum eram noi, „copii pierduţi” ai unei mame mereu înşelate.
Ai sperat că vom creşte mari şi vom schimba ceva. Mari am crescut, am mai şi îmbătrânit, dar schimbarea n-am făcut-o. Fie ne-a fost frică de o „schimbare” adevărată, fie n-am înţeles ce înseamnă de fapt „schimbarea”, fie am luat tot ce a fost mai rău din năravurile altora, aşa înţelegând noi că trebuie să facem „schimbarea”. De fapt, i-am schimbat pe comunişti cu copiii lor din flori. Aşa că, să ştii nene Iancule, societatea în care ai trăit matale s-a întrupat din nou. De fapt, ea n-a murit niciodată. Comuniştii nu i-au dat lovitura de graţie, ci au pus-o doar la „naftalină”. Au conservat-o. A fost blestemul lor pentru noi, cei care am urmat. Acum a venit iar timpul acelei lumi pe care o consideram dispărută. Ea a înviat din morţi, iar Miticii matale sunt astăzi mai mulţi, mai prezenţi, mai potenţi politic şi mai agramaţi. Sunt peste tot.
Mulţi oameni politici de azi, care mai ieri se porcăiau, se suduiau şi se ameninţau, azi se strâng în braţe, se pupă, umblă la braţ, se uită galeş unii la alţii, îşi dau ţepe pe unde se prind, se toarnă pe la spate şi… se îmbogăţesc. Uneori se şi promovează între ei. Foştii lor şoferi şi-au luat diplome de licenţă pe la cine ştie ce facultăţi obscure şi azi sunt intelectuali sadea, alţii mai pretenţioşi şi-au trase grade de colonei sau doctorate cu ştaif, poate şi un pic plagiate, iar fostele amante au devenit între timp ministrese. Ei numesc asta „politically correct”. Azi…? Azi ei ne râd frumos din afişele electorale. De fapt, ei râd de noi. Râd de 25 de ani, nene Iancule, şi nu se mai opresc, sta-le-ar râsu-n gât să le stea. La noi, să ştii matale că e un circ politic perpetuu. Dimineaţa vizionăm pe toate posturile TV piese de teatru ieftin, la prânz vedem câte o comedie politică la Parlament, iar seara, la 18.30, trecute fix, în loc să ascultăm basme de adormit Mitzura alături de nepoţi, audiem tragicomedia naţională intitulată „Noapte bună, copii!”, de fapt o versiune adaptată pentru televiziune a „Vocii patriotului naţionale”. Aceeaşi actori îmbătrâniţi în rele, fără talent şi mult prea ipocriţi. E frumos şi interesant la noi, să ştii, nene Iancule! Ne mint mereu şi ne promit câte-n lună şi-n stele.
Nu-i mai credem, că ne-am fript de prea multe ori. Ne e lehamite de ei şi ei ştiu asta, căci au văzut că în ultimul timp nici pe la vot n-am prea mai dat. Ne facem doar că-i votăm. Le luăm găleţile, ghetele, făina, uleiul şi ce ne mai dau, şi… valea. Apoi tot ce vrem noi, aia facem. Deee, ne-am mai şmecherit că destul timp am fost fraieriţi. Treaba e, nene Iancule, că uşor, uşor, schiţele şi nuvelele matale au început să nu ne mai placă. Noi, personajul colectiv, prea semănăm cu cetăţeanul turmentat din schiţele matale. Am început să avem alte gusturi. Acum îi citim, uşor scrâşnind din dinţi şi câte-o sudalmă, pe Coşbuc şi chiar pe Radu Gyr…
(Articol, de Nicolae Balint, de pe www.ziaruldemures.ro)

Categorie: