Scrisoarea de pe zidul Mănăstirii Agapia

După ce am citit „Din durerile lumii”, o proză răscolitoare scrisă de Alexandru Vlahuţă, dragostea pentru acest tragic poet a devenit înflăcărată. Compătimirea ce răzbate din mireasma paginilor sale m-a dus cu gândul la Idiotul lui Dostoievski. Din orice pagină izvorăşte parfumul inefabil, daco-latin, din românitatea străveche a neamului nostru românesc.
Cine caută plânsul pentru curăţirea sufletului trebuie să zăbovească o clipă şi asupra operei rămasă de la Vlahuţă. Cu siguranţă că nici Faust şi nici Divina Comedie nu sunt în stare să aprindă sufletul nostru mioritic precum o face scriitorul de pe colinele Tutovei.
Dacă mi-ar sta în putinţă i-aş dărui, pentru scrierea, „Din durerile lumii”, premiul Meşterul Manole şi premiul special din partea Ţăranului Român. Ţăran care pe noi toţi ne-a ţinut adunaţi la lumina Ortodoxiei prin dragostea către Dumnezeu şi iubirea pentru neam.
Se nimerise o zi rece de octombrie. Plecasem de acasă cu gândul de a zăbovi câteva ceasuri în pădurea din muntele Agapiei. Am ajuns şi chiar am intrat în codrul întunecos. Dar frigul, vântul şi norii ameninţători m-au izgonit înapoi. Fiind în grabă prins de un frison de răceală, am luat-o direct pe uliţa ce o formează căsuţele maicilor, drum care m-a scos la zidul de apărare al mănăstirii.
Cu toată graba, mă opresc totuşi, fiindcă pe peretele zidului zăresc o pictură care mă cheamă la ea. O fată cu chip romantic şi deosebit de contemplativ ce ţine o carte în mâini fără să o citească, e prinsă într-o tristă meditaţie. Fata stă pe o bancă din faţa casei tatălui său, nimeni altul decât poetul Alexandru Vlahuţă. În cadrul tabloului, pictorul, deosebit de inspirat, a muncit şi a aşezat şi o scrisoare a lui Vlahuţă către fiica sa Margareta.
Conţinutul scrisorii m-a dus cu gândul la apoftegmele din Pateric şi Filocalie.
Iată cum scriau şi gândeau poeţii noştri din vremurile apuse:
„… Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: Uitaţi-vă la mine!
Dar mai ales vreau să scrii de-a dreptul în sufletul tău aceasta: să nu faci nicio faptă, a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.
Păstrează scrisoarea aceasta…”.
Tare m-a entuziasmat această scrisoare prin… sinceritate, adevăr, simplitate, dar mai cu seamă prin iubire şi multă atenţie plămădită cu grijă şi suferinţă părintească. E scrisă cu o gingăşie la care nu ştiu câţi tineri mai vibrează în zilele noastre. Am copiat-o. Citirea scrisorii mi-a alungat toată răceala şi graba. Am venit în sat şi nu am reuşit să mă abţin până când nu am prezentat-o părintelui Dumitru din Filioara şi soţiei.
Coala cu scrisoarea am atârnat-o într-un cui de care este agăţat covorul din odaia în care vieţuiesc. De câte ori mă cuprinde tristeţea ce o aduce lipsa de sens a existenţei, caut scrisoarea, care prin lectură îmi aduce pace şi echilibru în suflet.
În încheiere doresc să mai adaug faptul că Alexandru Vlahuţă a fost prieten cu Eminescu. L-a căutat cu stăruinţă pe poetul martir şi nepereche. L-a ajutat atâta cât l-au ţinut puterile. L-a mângâiat cu vorbe bune. A încălzit şi a alungat de mai multe ori tristeţea sfâşietoare a Poetului Naţional.
Alexandru Vlahuţă n-a reuşit să înţeleagă cum nu s-a aflat nimeni care să poarte de grijă unui poet cu un suflet aşa bun ca Mihai Eminescu.

Categorie: