+) Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi

14 octombrie

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul nostru Iisus Hristos cel Înviat, zilele de pomenire ale Sfinţilor ar trebui să nască în noi dorinţa frumoasă, sfântă, neapărată de a le cunoaşte vieţile, slujbele, Sfintele Icoane, Sfintele Moaşte, posteritatea lor până la noi şi, mai ales, să intrăm în rugăciune, în intimitate cu ei. Pentru că datele despre ei ne devin interioare şi chiar ei înşişi ne devin prieteni şi cunoscuţi, intimi, dacă prin ceea ce a rămas de la ei stabilim o relaţie de prietenie prin rugăciunea faţă de ei, ca Sfinţii lui Dumnezeu să fie mijlocitorii noştri în faţa Domnului, ei, care sunt prietenii Stăpânului nostru.
Pentru că rugăciunile către Sfinţi nu sunt nişte cereri standardizate, ci sunt cuvinte de dragoste, cuvinte de încredere, cuvinte pline de nădejde, cuvinte din conştiinţă către conştiinţa Sfinţilor lui Dumnezeu, care e foarte atentă la detalii.
Şi dacă Domnul ne spune că rugăciunea nu e vorbărie multă şi ostentativă, după cum nu e nicio zicere doar din buze, ci rugăciunea e pornire de cuvinte şi de doruri din ascunsul inimilor noastre către El şi Maica Sa şi Sfinţii Săi, e tocmai pentru aceasta: că rugăciunea şi dorul de Sfinţi ţâşneşte din abisul fiinţei noastre, din străfundurile noastre şi sunt una cu noi.
De aceea, adevărata studiere a vieţilor Sfinţilor şi adevăratele pelerinaje către locurile şi Sfintele Moaşte ale Sfinţilor se nasc în inimile care sunt pline de dor de Domnul şi de Sfinţii Săi, tocmai pentru că s-au apropiat de ei prin rugăciune şi studiu. Şi când citeşti mult despre istoria Sfintei Biserici şi despre istoriile Sfinţilor lui Dumnezeu, atunci, fără doar şi poate, doreşti să mergi şi acolo unde au fost ei, unde au trăit, unde au pătimit extrem de dureros, pentru că vrei să retrăieşti viaţa lor sau să o actualizezi în viaţa ta.
La Iaşi, în acele zile, e un pelerinaj maiestuos, la Maica noastră Parascheva, nevoitoarea Bisericii, cea prea folositoare românilor fiind pentru cei ce o caută cu multă evlavie, sprijinitoare şi rugătoare la Tatăl Ceresc, în nevoile fiecăruia. Şi, mulţi vin nu numai pentru a cere ceva, ci chiar să mulţumească.
Bineînţeles că pot să îi mulţumească şi de acasă… Şi din pat… Nu mai trebuia să stea la rând, ore în şir, pe frig şi pe transpiraţie, şi cu oboseala pe inimă, ca să se închine şi să sărute Sfintele Moaşte preţ de câteva secunde…
Însă logica divino-umană a pelerinajului sau a închinării la Sfinţii lui Dumnezeu începe acasă, la masa de studiu şi în timpul rugăciunii, acolo unde aflăm despre Sfinţi şi unde ne umplem de prezenţa lor duhovnicească, de unirea cu ei în rugăciune smerită, liniştită, amplă… şi devine parcurs, devine drum, cale, interval de conştiinţă între acasă şi Sfinţi, închinarea la Sfinţi fiind o vizită de sărbătoare.
În viaţa trecută a românilor, sărbătoarea în general avea două părţi constitutive: era, mai întâi, vremea de slujbă, comuniunea la Biserică, dimineaţa, şi apoi era vremea de adunare într-un anumit loc sau de vizitare reciprocă.
De aceea, „reactivarea şi intensificarea” acestor mari pelerinaje, după revoluţie, la Sfinţii cu Sfinte Moaşte în România, au drept scop nu numai unirea fiecăruia în rugăciune şi la slujbă, ci şi coagularea noastră identitară. Dacă cinstim cu toţii pe un Sfânt, cu alte cuvinte, trebuie să fim în relaţii de frăţietate unii cu alţii, atâta timp cât avem valori şi crezuri comune.
Iar aducerea, din diverse părţi ale lumii ortodoxe, de alte Sfinte Moaşte, care să amplifice bucuria închinării la Sfânta Parascheva sau la Sfântul Dimitrie Basarabov, spre exemplu, au iarăşi rolul nu numai de a-i unii pe românii ortodocşi cu românii ortodocşi, ci şi de a-i unii pe românii ortodocşi cu ruşii, grecii, sârbii, americanii, bulgarii, francezii etc. ortodocşi.
Şi astfel înţelegem că sărbătoarea sfântă a Bisericii ne uneşte şi ne fortifică interior pe toţi. Ne oferă cadrul concret de regăsire interioară şi comunitară, identitară şi de reconvertire şi aprofundare continuă.
Pentru că la un hram sau la un pelerinaj sau la o mare sărbătoare nu vin numai credincioşi conştienţi de ceea ce fac, ci şi alţii aduşi de val… sau de curiozitate. Însă, lucrul principal e acela că există un şir de pelerini, care iese cu totul din peisajul secularizat al oraşului, deşi e format tot din cetăţeni români, trăitori lângă ceilalţi… care poate trezi dorinţa de reconvertire în alţii, care sunt mai mult sau mai puţin pasivi sau indiferenţi la manifestarea liturgică a credinţei.
Dar pentru a trezi curiozitatea sau entuziasmul în cei din jur, pelerinii trebuie să îmbine cunoaşterea Sfintei Parascheva cu evlavia faţă de ea. De obicei se caută răspunsurile stereotipe de la pelerini: am venit pentru sănătate, pentru spor în casă, pentru binele familiei şi al copiilor, şi mai puţin teologice. Însă Sfânta Parascheva, când era mică, îşi împărţea hainele celor săraci şi, mai apoi, a devenit monahie/călugăriţă şi s-a nevoit în toată scurta ei viaţă (pentru că a murit la 27 de ani, în plină înflorire a tinereţii) din motive teologice profunde şi nu utilitariste.
Adică a trăit pentru ca să împlinească poruncile lui Dumnezeu şi pentru ca Dumnezeu să facă voia Sa întru ea şi nu pentru ca să îi fie mai bine, doar azi şi mâine, ci pentru ca să se bucure veşnic. Iar confraţii noştri acest lucru ar trebui să-l mărturisească, în faţa tuturor şi a camerelor de vederi: că ei au venit ca să se bucure şi să se veselească împreună cu Sfinţii lui Dumnezeu şi nu, în mod neapărat, pentru a cere ceva de la ei. Sau că ei nu privesc acest drum spre Sfintele Moaşte ca pe un drum al rezolvării utopice a tuturor problemelor.
Pentru că atunci când mergi la cumpărături nu te interesează, în primul rând, cât dai pe cumpărături… ci cu ce te alegi după ce îţi cheltui banii. Pentru că poţi să cumperi, cu mulţi bani, lucruri fără valoare sau fără durabilitate… şi atunci simţi că ai aruncat banii pe fereastră.
De aceea, şi în cadrul sărbătorii sau al pelerinajului, ca şi în momentul rugăciunii şi al slujirii, dacă te pierzi în detalii şi nu te concentrezi asupra trăirii bucuriei şi a comuniunii, te întorci mai risipit şi mai obosit de la slujbă sau din pelerinaj şi dezamăgit de tine sau de cadrul general… cum nu te-ai fi simţit dacă stăteai acasă.
Fapt pentru care eşti un pelerin sau un credincios folosit de rugăciune şi de comuniune, dacă te bucură şi te îngraşă sufleteşte rugăciunea şi vederea altora, şi dacă, atunci când te întorci acasă, te întorci cu chef de rugăciune, de citire, de muncă, de nevoinţă, chef/tragere de inimă/dorinţă care e harul adevăratului pelerinaj sau adevăratei slujiri.
Să ne simţim bine, aşadar, slujind şi întâlnindu-ne unii cu alţii!
Să ne simţim plini de noutatea dorinţei de a fi mereu alţii, de acest entuziasm dumnezeiesc al lucrării continue pentru a ne curăţi interior şi pentru a fi proprii dialogului şi conlucrării cu semenii noştri!
Iar dacă una dintre minunile Sfintei Parascheva, după mulţi ani de la adormirea sa, a fost aceea capul de a-şi ridica, pentru a primi o pernă dăruită de către cineva, vă daţi seama ce har dă Dumnezeu celor care, pe fiecare zi, au dorinţa să schimbe în ei ceva esenţial.
Dumnezeu aşteaptă ca noi să ne dăruim, ca şi Sfinţii Lui, pe fiecare zi mai deplin, în slujirea şi bucuria pentru El. Pentru că bucuria aceasta este o bucurie sfântă, care vine de la Cel închinat în Treime şi preaslăvit, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Dumnezeul nostru Cel preaveşnic, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!