(+) Sfânta Treime

9 iunie

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul, aş dori să vă adresez o întrebare: De ce să-L lăudăm pe Dumnezeu într-o anume zi, în lunea Cincizecimii, când cântările praznicului Cincizecimii sunt manifestare a dragostei către Dumnezeul treimic şi fiecare zi e o laudă adusă acesteia? Sau de ce să vorbim despre Prea Sfânta Treime acum, după pogorârea Sfântului Duh?
Şi răspunsul la această întrebare e deplin teologic: pentru că Biserica a vrut să exprime prin praznicul ce se ţine tot timpul lunea, că harul primit de Apostoli la Cincizecime şi de fiecare creştin în parte la Botez şi în viaţa sa bisericească e iubirea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh pentru noi, că noi suntem împreună cu întreaga Treime prin iconomia lui Hristos şi pogorârea Duhului Sfânt, şi nu doar cu Hristos sau cu Duhul Sfânt. Că harul sfinţitor şi mântuitor şi îndumnezeitor al Bisericii e unul şi el e al Treimii. Şi când vorbim despre creaţia lumii, despre mântuire, despre Biserică, despre cele de acum şi despre cele ce vor veni, să gândim şi să vorbim treimic şi nu doar despre o persoană dumnezeiască sau alta, în mod separat.
Praznicul Sfintei Treimi e praznicul care esenţializează raportarea noastră eclesială la Dumnezeul treimic.
Pentru că în slujbele şi rugăciunile Bisericii, dacă sunt pomeniţi Tatăl sau Fiul sau Sfântul Duh, în mod distinct, sunt pomeniţi pentru ca mai apoi să fie văzuţi împreună, într-o unire nedespărţită. Sau tocmai pentru aceasta se binecuvântează Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh: pentru ca să vedem Treimea, dar şi, în mod distinct, persoanele Treimii.
Pentru că teologia vine de sus, de la Dumnezeu, prin revelarea preaiubitoare a lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii, care suntem creaţia Sa apărută din iubire. Iar viaţa noastră liturgică nu trebuie să îşi risipească atenţia, ci să şi-o concentreze asupra Treimii, adică asupra Aceleia de la Care, prin Care şi pentru Care sunt toate câte există.
Şi ne închinăm Treimii într-un praznic distinct (deşi noi ne închinăm în fiecare clipă Treimii noastre Celei preaiubite), după Cincizecime, pentru ca să arătăm că prin harul venit de la Tatăl, prin Fiul întru Duhul Sfânt, ne înălţăm întru Duhul către Fiul, Care ne duce spre Tatăl.
Aşadar, praznicul Sfintei Treimi e o lecţie de mare înţelepciune şi de mare atenţie cuvioasă. Pentru că înţelepciunea te învaţă să nu renunţi la nicio dogmă şi la nicio învăţătură a Bisericii, ci să le mărturiseşti curat, cu conştiinţă curată. Iar dacă e vorba despre cea mai sfântă dogmă a Bisericii, care e ca sufletul în trup, atunci trebuie să avem cea mai mare grijă şi atenţie faţă de dogma Treimii, de învăţătura despre Dumnezeu, fundamentul întregii lumi, al Bisericii şi al mântuirii noastre.
Şi când în ziua de astăzi prăznuim Treimea, când spunem că Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt Dumnezeul nostru, pentru că una e fiinţa Dumnezeirii, dar sunt întreite persoanele dumnezeieşti, ne manifestăm cu profundă înţelepciune. Pentru că începem cu începutul. Ne zidim mărturia pe stâncă. Pe stânca adevărului revelat de Tatăl, prin Fiul întru Duhul Sfânt. Pentru că astfel este Dumnezeul nostru şi nu în alt fel: e Treime de persoane, fără de început şi împreună-veşnice.
Şi tot ce ne-a spus Fiul despre Tatăl şi despre Duhul ne spune şi Duhul despre Tatăl şi despre Fiul, şi Tatăl despre Fiul şi despre Duhul. Pentru că persoanele Treimii nu au adevăruri antagonice, ci au un singur adevăr.
Şi de aceea noi mărturisim „un Domn, o credinţă, un Botez” (Efeseni 4, 5): pentru că Dumnezeul treimic ne-a revelat o singură credinţă întru care noi ne-am botezat. Şi ne-am botezat întru Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită şi nu într-un dumnezeu străin.
Am murit împreună cu Hristos şi am înviat împreună cu El întru Duhul Sfânt, pentru ca să strigăm cu îndrăzneală de fii către Tatăl. Şi Tatăl ne vorbeşte mereu în inimă, prin Duhul Său Cel Sfânt (Care dintru Sine, dintru Tatăl purcede), despre Fiul Său Cel Unul-născut mai înainte de toţi vecii. Ne aminteşte că El Şi-a dat Fiul pentru noi spre moarte, pe Cel ce S-a făcut ca noi, afară de păcat, pentru ca să ne mântuiască pe noi, pentru ca noi viaţă să avem, şi încă din belşug.
Şi când Fiul le-a vorbit Apostolilor despre Duhul, le-a spus despre foc, despre apă vie, despre lumină, despre El ca Mângâietor (Ioan 15, 26) al lor. Însă nu le-a vorbit ca despre un Mângâietor care L-ar înlocui pe Hristos în ei, ci ca despre Cel care dăruie harul Treimii, prin care întreaga Treime coboară în noi şi ne mângâie, ne susţine, ne întăreşte, ne bucură, ne fericeşte, pentru că ne încredinţează despre sfinţenia şi adevărul tuturor celor mărturisite mai înainte.
De ce a pierit teama din Apostoli la Cincizecime şi ei au început să vorbească cu tărie şi înţelepciune dumnezeiască despre Tatăl şi despre Hristos şi despre Duhul Sfânt, despre Dumnezeul nostru? De ce au preferat Sfinţii lui Dumnezeu asceza curăţirii de patimi şi moartea în locul desfătărilor trecătoare? Pentru că au fost umpluţi de harul Treimii! Acesta e adevărul despre cum se sfinţesc oamenii: prin harul Treimii! Au cunoscut în ei înşişi slava lui Dumnezeu, L-au purtat pe Dumnezeu prin vederea, simţirea şi purtarea în ei a slavei Sale şi de aceea nu au putut să renunţe la împlinirea lor dumnezeiască pentru o dezamăgire de proporţii. Pentru că moartea păcatului, moartea pe care o aduce păcatul în noi nu e nimic altceva decât o dezamăgire temporală şi veşnică, o dezamăgire fără leac…
Şi pentru aceasta, iubiţii mei, venim cu evlavie la biserică, ca să ne închinăm Treimii. Numai când gândeşti evlavios înţelegi cum să te nevoieşti cu smerenie văzătoare de Dumnezeu.
Tot efortul credinţei noastre, fraţilor, nu este pentru a face slujbe lungi şi frumoase, predici elaborate şi o asceză la punct şi virgulă, ci scopul credinţei noastre e acela de a ne face potire, case, sălaşuri ale Treimii.
Asta vrea, de fapt, să ne spună praznicul de faţă: că Ortodoxia este experienţa slavei lui Dumnezeu trăită în mijlocul preamăririi Lui. Că dacă trăim cu adevărat ortodox, ajungem să fim nu numai vorbitori despre Dumnezeu, ci şi intimi lui Dumnezeu, cei întru care Dumnezeu sălăşluieşte. Pentru că rugăciunea Cincizecimii şi a praznicului Prea Sfintei Treimi se concentrează în strigarea: vino, Duhule Sfinte şi Te sălăşluieşte întru noi!
Pentru că Cel Preacurat şi Preasmerit şi Preasfânt, Mângâietorul, Duhul Adevărului, Duhul lui Hristos, Care purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul din veci şi până în veci, nu vine şi nu rămâne la noi dacă nu consimţim cu vieţuirea sfântă pentru tot restul vieţii noastre.
Fiindcă viaţa duhovnicească nu e o maşină cu care te lauzi, nu e o diplomă pe care o fluturi pe la nas altora, nu e o viaţă de o clipă…, ci o viaţă pentru întreaga viaţă… şi întreaga veşnicie.
Viaţa duhovnicească e viaţa unde coboară harul Treimii, unde coboară Duhul împreună cu Fiul şi cu Tatăl, prin harul Său, unde seriozitatea şi cuminţenia şi sfiala şi curăţia şi bunătatea şi evlavia şi iertarea sunt la ele acasă… şi nu sunt de faţadă. De aceea este zi preasfântă şi preafrumoasă, e ziua lui Dumnezeu, cea pe care o sărbătorim acum şi prin nemuncă. Însă dacă autoritatea statului a decis ca această zi să fie nelucrătoare, atunci, pentru noi, ea să fie duhovnicească. Şi să fie duhovnicească, plină de bucurie, pentru că Dumnezeul nostru treimic e Bucuria care ne iubeşte pe noi şi Iubirea care ne mângâie pe noi şi Frumuseţea care ne înfrumuseţează pe noi. Amin!