†) SFÂNTUL APOSTOL ANDREI, CEL ÎNTÂI CHEMAT, OCROTITORUL ROMÂNIEI

30 noiembrie

Hramul Catedralei Naţionale
1 Decembrie 2018, România la ceas de Centenar

Poporul nostru român, născut din fuziunea geto-dacilor, din sudul şi din nordul Dunării, cu romanii, este, după greci şi după ro-mani, unul dintre cele mai vechi popoare creştine ale Europei.
Creştinarea geto-daco-romanilor s-a făcut concomitent cu romanizarea lor, încât românii apar în istorie de la început ca po¬por romanic şi creştin.
Creştinismul românesc are o străveche şi glorioasă istorie de două milenii în spaţiul carpato-danubiano-pontic, constituind astfel o ramură importantă a Bisericii celei una, sfân¬tă, universală şi apostolică, înfiinţată de Domnul Iisus Hristos şi răspândită în lume de Sfinţii Săi Apostoli şi de urmaşii lor.
După tradiţia creştină, în provinciile nord-vestice ale Asiei Mici, în care locuia şi o populaţie traco-frigiană, şi la traco-geto-dacii de la sudul Dunării, înrudiţi cu aceasta, a predicat Sfântul Apostol Andrei, «cel dintâi chemat la apostolie», fratele Sfântului Apostol Petru. De asemenea, Apostolul Andrei a încreştinat pe locuitorii ţinutului Dobrogei de astăzi.
Sfântul Apostol Andrei este ocrotitor al Poporului Român şi al Catedralei Mântuirii Neamului de la Bucureşti. Semn al cinstirii neamului nostru faţă de Sfântul Apostol Andrei este şi faptul că noua catedrală patriarhală - Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională va avea ca hram principal Înălţarea Domnului - Ziua Eroilor şi, apoi, al doilea hram - Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României.
În anul 2018 aniversăm Centenarul Marii Uniri, adică un secol de la constituirea României Mari. În mod firesc, acest an a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918, fapt ce constituie un prilej de cultivare a unităţii şi demnităţii noastre naţionale, şi de recunoştinţă faţă de cei care au contribuit la dăinuirea peste timp a conştiinţei de neam, a comuniunii de credinţă, de limbă, de cuget şi simţire românească.
Creştinat, adică unit cu Hristos prin Botez, pe când se forma ca popor nou în istorie, Poporul Român a purtat în sufletul său în acelaşi timp pecetea tainei Crucii şi Învierii lui Hristos, trăind ritmic istoria ca pe o Cruce şi o Înviere, suferinţă şi speranţă, întristare şi bucurie. Taina Crucii care se înalţă în slava Învierii este înscrisă pe Stema României, ca simbol al dăinuirii noastre şi program spiritual al devenirii noastre. De aceea, vulturul de pe Stema României poartă Crucea în plisc, arătând că numai prin credinţă şi iubire jertfelnică noi ne-am apărat Patria, am dăinuit ca neam şi am realizat unitatea şi demnitatea noastră ca stat naţional.
Rodirea luminoasă a Evangheliei lui Hristos în istoria şi cultura Poporului Român se vede şi în darul unităţii, al libertăţii şi demnităţii naţionale, dobândit prin credinţă puternică şi luptă jertfelnică de-a lungul a multor „secole de suferinţă creştineşte îndurate”, după cum este scris pe Arcul de Triumf din Bucureşti.
În Anul Centenarului Marii Uniri, trebuie să subliniem în mod deosebit că România Mare este şi o lucrare a Bisericii Ortodoxe Române, care, în toată istoria ei, a apărat unitatea de credinţă a românilor şi, implicit, a cultivat conştiinţa unităţii de ¬neam. „Românii - scria marele istoric Nicolae Iorga - au trăit într-o comunitate religioasă, care a avut drept consecinţă o comunitate culturală de cel puţin 300 de ani, şi aceasta a produs în ceea ce priveşte sentimentul general de unitate românească cel mai mare efect.” ¬Biserica, prin predică şi tipar, a cultivat cu stăruinţă în sufletele credincioşilor români conştiinţa că au aceeaşi origine, ca neam, aceeaşi limbă neolatină şi aceeaşi credinţă creştină.
Cu alte cuvinte, în cazul neamului nostru, conştiinţa uni¬tăţii de credinţă s-a împletit întotdeauna cu cea a unităţii de neam sau, mai exact, unitatea de credin¬ţă a întreţinut, a cultivat şi consolidat conştiinţa unităţii de neam. Unitatea de credinţă şi unitatea de neam erau atât de strâns unite, încât credinţa ortodoxă, în limbajul medieval, era numită „legea românească” (din Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la prima duminică din Postul Naşterii Domnului, 2018).
S-au spus multe vorbe frumoase în acest an 2018 - Centenar. Mi-au rămas în minte cuvintele domnului academician Ion Aurel Pop, preşedintele Academiei Române: „Centenarul trebuie să arate că avem simţ de ceremonie şi o solemnitate a recunoştinţei”.
Desigur, pentru cei ce vor să cerceteze în amănunt despre acest subiect, în ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române s-au publicat, şi se vor mai publica în acest an, multe articole bine alcătuite. Am reţinut că momentul cel mai important care a facilitat realizarea evenimentului de la 1 Decembrie 1918, a fost Unirea Principatelor Române, Moldova cu Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859, sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Totodată, este deosebit de important de amintit aici, domnia de 48 de ani a primului rege al României, Carol I (1866-1914): în timpul domniei sale, Ţara a obţinut independenţa deplină faţă de Imperiul Otoman (1877); de asemenea, putem spune că la sfârşitul domniei, ne-a lăsat pregătiţi să facem pasul spre Marea Unire. Sărbătorim în acest an, 2018, împlinirea Centenarului de la înfăptuirea Unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Regatul României, în anul 1918, după încheierea Primului Război Mondial. Intrarea României în această conflagraţie mon¬dială (17 august 1916) a urmărit, de fapt, întregirea Neamu¬lui Românesc şi făurirea Statului Naţional Unitar. În cei doi ani de război, clerul ortodox român a fost foarte activ: o parte a clerului ortodox român din Regatul României a însoţit trupele române pe câmpurile de luptă, o altă parte a rămas alături de credincioşii din teritoriile româneşti ocupate de trupele germane şi bulgare, iar mulţi monahi şi monahii din mănăstiri s-au angajat ca voluntari în serviciile sanitare ale Armatei Române.
În 9 aprilie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu România. În cuvân¬tul regelui Ferdinand, rostit în cadrul dejunului oficial de la Palatul Regal din Iaşi, oferit în cinstea delegaţiei basarabene, era menţionată importanţa momentului: „V-aţi alipit în timpuri grele pentru Ţara Mamă, ca un copil tânăr, însă cu inima adevărat româ¬nească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va şterge… Trăiască copilul cel mai mic, dar poate cel mai voinic, al României Mari”. La 28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, s-au desfăşurat lucrările Congre¬sului General al Bucovinei, care a hotărât „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Desăvârşirea României Mari a fost înfăptuită prin proclamarea Unirii Transilvaniei cu România, în 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia. Cele două Biserici româneşti din Transilvania, Ortodoxă şi Greco-Catolică, dincolo de anumite suspiciuni şi neînţelegeri între ele, au contribuit mult la efortul de emancipare naţională.
La 21 noiembrie 1918, ierarhii celor două Biserici şi-au expri¬mat în scris adeziunea la Consiliul Naţional Român (Marele Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania): „Noi, subsemnaţii episcopi ai Bisericii Ortodoxe Române şi Greco-Catolice Române, avem ferma convingere că interesele de viaţă ale Neamului Româ-nesc, ai cărui păstori sufleteşti suntem, pretind ca un categoric imperativ, înfăptuirea acestui drept de liberă dispunere şi faţă de neamul nostru”. În dimineaţa zilei de 1 Decembrie 1918, la sfârşitul Sfintei Liturghii, săvârşite în Biserica Ortodoxă din Alba-Iulia, Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului a citit Rugăciunea pentru dez¬robirea Neamului Românesc. Cuprinsul profund al rugăciunii rostite a creat o emoţie foarte puternică în rândul celor prezenţi, încât întreaga biserică a intonat, apoi, imnul Deşteaptă-te, române! Se spune că atunci „nu era niciun ochi uscat. Din ochii tuturor curgeau sfintele lacrimi ale Învierii noastre Naţionale”. Şedinţa Adunării Naţionale Constituante s-a încheiat cu un cuvânt festiv al Episcopului ortodox Ioan I. Papp al Aradului, care accentua ideea potrivit căreia clerul şi poporul sunt „una în cugete şi simţiri, sunt una în dorinţele şi aspiraţiunile naţionale de la vlădică până la opincă şi de la opincă până la vlădică. Participă cu acelaşi sentiment al unităţii şi legăturii de simţire cu credincioşii la acest eveniment, care este garanţia constituirii Poporului Român ca naţiune românească liberă şi unica îndreptăţită a dispune de soarta sa prezentă şi viitoare”.
Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a avut urmări pozi¬tive pentru noul Stat Român întregit şi pentru Biserica Ortodoxă Română. La 31 decembrie 1919, în scaunul vacant de Mitropo¬lit Primat al României a fost ales Episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, care, în anul 1925, a devenit primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, urmând apoi desfăşurarea procesului de orga-nizare unitară a Bisericii din întreaga Românie.
La 15 octombrie 1922, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba-Iulia, regele Ferdinand I şi regina Maria au fost încoronaţi ca suverani ai României Mari, act ce simboliza unirea tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa” sub acelaşi sceptru.
Comemorarea făuritorilor Marii Uniri şi a contribuţiei istorice majore a acestora la îndeplinirea idealului naţional de unitate constituie o ofrandă de recunoştinţă, dar şi prilej pentru generaţia actuală de a cunoaşte mai bine virtuţile lor, de a le preţui şi a le pune în lucrare, fiind chipuri de lumină şi întărire spirituală pentru viaţa şi lucrarea Bisericii astăzi.
După lovitura de stat din Decembrie 1989, ziua de 1 Decembrie 1918 a devenit Ziua Naţională a României, Ziua Unităţii si Demnităţii Naţionale a Românilor. Întrucât unitatea teritorială realizată în anul 1918 nu mai este astăzi pe deplin aceeaşi, trebuie să spo¬rim mai mult comuniunea cu fraţii noştri români din apropierea graniţelor actuale ale României şi cu românii de pretutindeni. De asemenea, trebuie să apărăm şi să cultivăm unitatea de credinţă şi neam, pentru a promova demnitatea Poporului Român în dialog şi cooperare cu celelalte popoare ale lumii.
Prin milostivirea lui Dumnezeu, cu rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor, prin dărnicia clerului şi credincioşilor din Patriarhia Română, dar şi a Guvernului României, a Municipiului Bucureşti şi a unor Primării şi Consilii Judeţene din Ţară, duminică, 25 noiembrie 2018, a fost sfinţită Catedrala Naţională, acest edificiu nou fiind o necesitate liturgică practică, dar şi un sim¬bol al Spiritualităţii Româneşti. Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională uneşte simbolic iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoştinţa pe care o dato¬răm permanent Eroilor Neamului.
Ideea Catedralei Naţionale datează din 1884, când Regele Carol I a promulgat Legea Bisericii Catedrale, lege niciodată abrogată, dar care a fost pusă în aplicare abia după 126 de ani. Putem spune că Sfinţirea Catedralei Naţionale, în acest an omagial, este o acţiune cu adevărat memorabilă.
Am prezentat acestea, întrucât este foarte important să ne cunoaştem trecutul, dacă vrem să trăim frumos prezentul şi să ne îndreptăm demn spre viitor. Am văzut că România a avut oameni valoroşi, fie născuţi aici, fie veniţi aici, dar care au avut un singur ţel: Românismul. Să ne ajute Dumnezeu să se nască în acest popor oameni destoinici, în slujba Patriei noastre străbune, în scopul tuturor locuitorilor acestei Ţări. Să ne educăm copiii în duhul dreptăţii, muncii cinstite, credinţei strămoşeşti. Dacă astăzi mai vedem unele persoane în funcţii importante, dar cu un caracter îndoielnic, ne punem nişte întrebări: „Oare, ce educaţie au primit aceştia de la părinţii lor?”; „Oare nu sunt la fel şi părinţii lor?”. Cu toţii trebuie să investim în buna educaţie a copiilor noştri. Putem realiza binele comun, contribuind fiecare doar în mod just la binele comun. Trebuie să avem curajul de a acţiona şi de a fi cât mai solidari unii cu alţii. O civilizaţie se formează în zeci şi chiar sute de ani, dar numai printr-o riguroasă şi eficientă consecvenţă. Este firesc şi necesar ca atunci când celebrăm un Centenar, printre felicitări şi urale să facem şi un bilanţ. Oare cum au fost oamenii acum o sută de ani? Dar cum suntem acum? Avem sădit ceva bun în noi. Dacă alunecăm pe pantă la vale, ne oprim, şi ştim şi putem să ne revenim repede. Deci, avem forţa de a ne remedia. Doar să avem lideri buni. Şi să ştim să ne alegem liderii. Tot am auzit această exprimare şi o scriu şi aici: „Lumea ar fi mai bună, dacă am vorbi mai mult unii cu alţii, nu unii despre alţii”. Să ne învăţăm copiii dacă vor ajunge în funcţii de conducere, să dorească binele obştesc, nu binele personal. Dorind şi făcând binele pentru ceilalţi, trăieşti şi tu mulţumitor şi, în primul rând, liniştit.
Sigur că ar fi multe de spus şi fiecare, ştie foarte bine ce are de făcut, doar adevărul e în noi înşine. Strămoşii noştri ne învăţau să trăim cu frică de Dumnezeu şi cu ruşine de oameni şi… ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Şi cât de frumos este şi îndemnul Hristic: „Ceea ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Luca 6, 31).
Ni se spune adesea că trebuie să avem inimă şi suflet de copil. Să fim curaţi în gânduri şi dorinţi. Pentru că este necesar să închei, mă gândesc la copilul de care-şi aminteşte marele nostru Lucian Blaga în volumul său, autobiografic, Hronicul şi cântecul vârstelor (1965, pp. 230-232). Până a ajunge la copil să mai parcurgem câteva rânduri ce ne vor duce tocmai la 1 Decembrie 1918:
„Era o dimineaţă rece, de iarnă. Respiraţia se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba-Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre grăbite…
- Uite, îi spun lui Lionel, (fratele mai mare al scriitorului - n.n.) aşa - prin ger şi zăpadă - se retrăgea pe vremuri Napoleon.
La Alba-Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul.
Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta.
În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună.
Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu, cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt „Timp” cu toate că n-am făcut decât să „participăm”, tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică.
Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor. Zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la el şi-i cutremura oasele.
- Ah, dacă ar şti tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir…
Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: „Trăiască România dodoloaţă!” (în zonă, „dodoloţ” era cuvântul uzual pentru „rotund” - n.n.)”.