† SFÂNTUL APOSTOL, ÎNTÂIUL MUCENIC ŞI ARHIDIACON ŞTEFAN

27 decembrie

Cartea Faptele Apostolilor, în capitolele 6 şi 7, ne prezintă despre Sfântul Arhidiacon Ştefan. Am putea spune că aceste capitole alcătuiesc primul „act martiric” pe care îl posedăm în Biserică. Nu ştim foarte multe detalii despre viaţa Sfântului Ştefan din Noul Testament, dar se relatează faptul că a fost ales diacon în prima comunitate apostolică, fiind un bărbat plin de înţelepciune şi de Duh Sfânt, prin care Dumnezeu lucra multe minuni. Trebuie reţinute dimensiunile fundamentale ale personalităţii Sfântului Ştefan: înţelepciunea, plinătatea Duhului Sfânt şi puterea de a face minuni. Aceste trei elemente au conturat personalitatea primului martir al Bisericii.
La începuturi, un diacon nu avea slujirea pe care o observăm astăzi, foarte mult centrată liturgic. Slujirea primordială a acestor diaconi, în frunte cu Sfântul Ştefan, în comunitatea din Ierusalim, era în special o slujire socială, adică „diaconie” în sensul etimologic al cuvântului. Ei îi slujeau pe oameni; ne spun Faptele Apostolilor că au fost rânduiţi pentru slujirea la mese, pentru văduve, săraci, oameni care aveau nevoie de ajutor, de mâncare, de susţinere.
Între Sfântul Arhidiacon Ştefan, iudeu de neam, şi alţi iudei din Ierusalim a izbucnit un conflict legat de cine a fost Iisus Hristos. El Îl mărturisea ca fiind Mesia şi Fiul lui Dumnezeu şi în această ipostază a fost dus în faţa sinedriului, lucru care s-a întâmplat şi cu ceilalţi apostoli care au fost arestaţi de mai multe ori după Învierea şi Înălţarea Mântuitorului Hristos la ceruri. Sfântul Arhidiacon Ştefan este chemat în sinedriu să dea mărturie despre credinţa pe care o are şi face un întreg proces de conştiinţă poporului Israel, demonstrând că, atunci când prorocii au venit, n-au fost primiţi, că atunci când Dumnezeu le-a vorbit, n-au ascultat cuvântul Său, şi Îl mărturiseşte pe Mântuitorul Hristos ca Mesia cel Care trebuia să vină. Această mărturisire determină condamnarea sa la moarte prin lapidare (ucidere cu pietre), pentru blasfemie.
După lapidarea Sfântului Ştefan, Faptele Apostolilor ne arată că Evanghelia începe să fie vestită peste tot. Apostolii încep să plece în lume, dar şi persecuţia se extinde. Saul din Tars cere scrisori de la sinedriu ca să urmărească creştinii din Damasc, la câteva sute de kilometri nord de Ierusalim. Începe o mişcare dublă: accentuarea persecuţiilor şi, în acelaşi timp, membrii comunităţii îşi dau seama de pericolul din Ierusalim şi încep să se răspândească. Cu moartea Sfântului Ştefan începe o nouă istorie a misiunii creştine în lume, dar şi o istorie a persecuţiei, în paralel. Relatările mai târzii din tradiţie şi din primele documente pe care le avem din secolul al V-lea, ne arată că trupul său a fost luat de nişte ucenici creştini care erau foarte apropiaţi de învăţatul Gamaliel. Acesta era un erudit, membru al sinedriului, care avea o proprietate la vreo 30 de kilometri de Ierusalim, într-un sat numit în documente Kafargmala (adică satul lui Gamaliel). În acel loc a fost dus trupul Sfântului Ştefan şi înmormântat. După martiriul lui, Gamaliel - ucenic în ascuns al lui Hristos şi prieten al creştinilor - a început să-L mărturisească şi el public. Fiul său, Abidas, va mărturisi credinţa creştină şi amândoi aveau să moară creştini, fiind înmormântaţi alături de Sfântul Ştefan.
Moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan au fost descoperite în 20 decembrie 415, printr-o revelaţie. Unui preot care slujea în satul amintit, pe nume Lucian, i s-a arătat bătrânul Gamaliel în vis de trei ori: prima dată pe 3 decembrie 415, când i-a spus să sape pe un câmp din apropiere, unde îl va găsi pe robul lui Dumnezeu Ştefan. Preotul Lucian nu a crezut şi i-a cerut lui Dumnezeu să se repete visul. Într-adevăr, pe 10 şi pe 17 decembrie, visul s-a repetat, după care, în 20 decembrie 415, a săpat în locul descris. Împreună cu Patriarhul Ioan al II-lea al Ierusalimului, care se afla la un Sinod întrunit la Lyda, foarte aproape, pentru a discuta erezia pelagianismului, şi ierarhii participanţi, monahii şi preoţii care aflaseră de revelaţie, au găsit mormântul şi pietrele funerare cu numele Ştefan, Nicodim, Gamaliel şi Abidas. Odată descoperite Sfintele Moaşte, acestea au răspândit o mireasmă extraordinară.
O scrisoare pe care preotul Lucian a trimis-o către Bisericile din întreaga lume, păstrată în limbile greacă şi latină, ne relatează faptul că în momentul în care s-a deschis mormântul Sfântului Ştefan, o mireasmă bineplăcută a ieşit şi s-au vindecat aproximativ 70 de persoane. Vestea se răspândise şi au venit creştini din întreaga zonă. Sfântul Ştefan a avut privilegiul de a fi dezgropat de un patriarh şi mai mulţi ierarhi din Ţara Sfântă şi întreaga lume, care participaseră la Sinodul local din Lyda. Acest lucru este foarte important pentru că ierarhii au primit ca binecuvântare părticele din sfintele moaşte. Întorcându-se în comunităţile lor, au depus aceste moaşte spre închinare, iar faima Sfântului Arhidiacon Ştefan s-a răspândit, bucurându-se de cinstire până în vestul Europei şi nordul Africii. Fericitul Augustin l-a trimis la sinodul amintit pe preotul spaniol Paul Orosius, iar după revenirea acestuia în nordul Africii a devenit unul dintre cei mai mari promotori ai cultului Sfântului Arhidiacon Ştefan. El are în opera sa mai multe predici ţinute la sărbătorile Sfântului Ştefan, în care arată cât de cinstit era în bisericile din nordul Africii şi ce minuni se petreceau acolo.
După descoperirea moaştelor Sfântului Ştefan, în 20 decembrie 415 au fost depuse în Biserica Sfântului Sion, cea mai impozantă biserică a Ierusalimului din secolul al V-lea, distrusă între timp, dar care poate fi văzută în mai multe documente, precum harta de la Madaba (în Iordania) realizată în secolul al VI-lea. Lângă biserica mare era chiar o capelă dedicată Sfântului Arhidiacon Ştefan. După aceea, sfintele moaşte au fost luate de Melania cea Tânără, o senatoare romană convertită la creştinism, şi depuse în prima mănăstire de maici pe care ea a întemeiat-o pe Muntele Măslinilor. Numele Ştefan înseamnă „cel încoronat”. Se pare că, de-a lungul istoriei creştine, era invocat în rugăciunile de încoronare a împăraţilor. În 438, împărăteasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie al II-lea (408-450), a efectuat o călătorie la Ierusalim. Evdochia a fost atât de impresionată de istoria Sfântului Ştefan şi de puterea moaştelor sale, încât a hotărât să construiască o mare bazilică închinată lui. A fost finalizată într-o primă formă în 439, fiind apoi lărgită şi resfinţită în 460 şi a devenit cea mai mare mănăstire dedicată Sfântului Ştefan în Orient în acea epocă, în ea aşezându-i-se moaştele. Era localizată în partea de nord a Ierusalimului, în apropiere de Poarta Damascului, dar a fost distrusă de perşi şi arabi în secolul al VII-lea. Evdochia a câştigat aşa de mare evlavie la Sfântul Ştefan, încât a plecat din Ţara Sfântă cu o părticică din sfintele moaşte, pe care le-a dus la Curtea Imperială din Constantinopol, unde a fost construită o capelă în cinstea sa. Mai apoi s-a întors la Ierusalim şi a fost înmormântată la 20 de metri de Sfântul Arhidiacon Ştefan. Dată fiind mulţimea de biserici dedicate Sfântului Ştefan în secolul al V-lea, putem afirma că după Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, Arhidiaconul Ştefan era cel mai cinstit sfânt al Ortodoxiei universale în acea perioadă.
În anul 2016, la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, prin purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, o delegaţie din Biserica Ortodoxă a Greciei, condusă de Înaltpreasfinţitul Părinte Gabriel, Mitropolit de Noua Ionie şi Filadelfia, a adus în România, la Bucureşti, moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan (piciorul stâng), care se păstrează la Biserica Sfântului din Saframpolis, Nea Ionia, Attiki. În contextul declarării de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anului 2016 ca „An omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox”, ţara noastră a primit vizita unui sfânt care a strălucit prin minuni, prin semne şi prin învăţături şi care tânăr fiind s‑a dovedit a fi învăţat şi înţelept chivernisitor al tainelor lui Dumnezeu, bărbat cucernic, plin de credinţă şi de Duh Sfânt (Fapte 6, 5). Tânărul Ştefan, plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor şi nimeni nu putea să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea.
Într‑o lume din ce în ce mai secularizată, în care lipsa modelelor a devenit tot mai acut resimţită, în care valorile sunt răsturnate, iar limbajul este pervertit, tinerii ortodocşi găsesc în Sfântul Apostol şi Arhidiacon Ştefan un model de vitejie şi de curaj în mărturisirea dreptei credinţe. Astăzi, când în special tineretul este chemat la frivolitate şi la superficialitate, Sfântul Arhidiacon Ştefan, simbol al frumuseţii vieţii veşnice netrecătoare, le arată tinerilor vocaţia spirituală a acestora şi faptul că fericirea nu vine neapărat din bunurile materiale trecătoare, ci din iubirea lui Dumnezeu şi din împlinirea poruncilor Sale.
Făcând referire la vederea minunată pe care a avut‑o Sfântul Arhidiacon Ştefan cu puţin timp înainte de a‑şi da sufletul în mâinile Domnului, părintele Nicolae Steinhardt explică diferenţa între cele două verbe vecine, dar nu identice: a şedea şi a sta. A şedea, spune părintele Nicolae, înseamnă în limba română a se afla aşezat pe ceva (un scaun, o bancă), iar a sta înseamnă că cineva se ţine în picioare, vertical. În textul de la Faptele Apostolilor, capitolul 7, versetele 55 şi 56, se spune: „Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de‑a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de‑a dreapta lui Dumnezeu”. Observăm că în textul Noului Testament este prezent verbul a sta, adică a se afla în picioare, şi nu a şedea. În iconografie, Hristos‑Domnul este mereu reprezentat şezând de‑a dreapta Tatălui, iar în textele liturgice se face referire la Iisus şezând în slavă, niciodată stând. Părintele Nicolae de la Rohia explică de ce s‑a folosit verbul a sta: pentru a primi jertfa primului mucenic al Său, Domnul Hristos S‑a ridicat în picioare. Din respect pentru Arhidiaconul Ştefan şi spre a‑i aduce osebita cinstire.
Am amintit mai sus că tot în cartea Faptele Apostolilor, în capitolul 7, ni se spune că martorii şi‑au pus hainele la picioarele unui tânăr, Saul, iar în capitolul următor se precizează faptul că Saul, viitorul Apostol al Neamurilor, s‑a făcut părtaş la uciderea lui Ştefan. Semen est sanguis christianorum (Sângele este sămânţa creştinismului) va spune în secolul al II‑lea celebrul scriitor creştin Tertulian. Într‑adevăr, sângele mucenicilor este întotdeauna o sămânţă care aduce roade. Prin puterea Crucii care lucrează în lume şi care a arătat din pescari Apostoli şi din păgâni mucenici, şi prin rugăciunea şi sângele Sfântului Ştefan, Saul, după ce s‑a întâlnit cu Mântuitorul Iisus Hristos pe drumul Damascului, a devenit marele Apostol Pavel al neamurilor. Sângele mucenicilor totdeauna lucrează biruinţele Domnului.